Nu este suficient să ne iubim copiii pentru a-i crește frumos și a-i ajuta să devină persoane autonome și responsabile. Cel mai important factor educativ pentru copii este de fapt relația pe care o construim cu ei – adaptată vârstei și nevoilor lor, constructivă, care să-i ajute să-și formeze o imagine pozitivă și realistă despre ei înșiși, să devină personalități armonioase capabile de independență și responsabilitate.
Cum construim o relație sănătoasă cu copiii? Printr-o comunicare nontoxică, conștientă, care să-i ajute să crească în conformitate cu propriile nevoi.
Reperele pentru o comunicare constructivă cu copiii sunt destul de asemănătoare cu cele valabile pentru orice tip de relație: de cuplu, de familie, de prietenie, profesională. Sintetic, acestea sunt:
- Înlocuirea comenzilor și directivelor (trebuie să …) cu cereri personalizate: ”Își cer să-ți faci lecțiile pentru că am stabilit împreună ca, de la ora 14, să te ocupi de teme” sau ”Îți cer să vii la masă pentru că e ora prânzului”. De asemenea, poate fi și ”Îți cer să mai ai puțină răbdare, pentru că o să plecăm în 10 minute”.
- Transformarea amenințărilor și șantajului în cerințe clar formulate. ”Dacă nu-ți faci temele, nu ai voie să te joci la calcuator” poate deveni ”E momentul să-ți faci temele. Dacă vei începe mai târziu, îți va rămâne puțin timp pentru distracție”. Iar mesajul șantajist, de genul, ”Dacă nu mă asculți, o să mă supăr” e mai indicat să fie spus sub forma ”Îți cer să te comporți frumos. Nu-mi place când e nevoie să-ți fac observație”.
- Etichetările, pozitive și negative, conduc fie la angoasă (în pofida a ceea ce se crede, copiii suportă greu presiunea admirației), fie la o imagine negativă de sine. Ele pot fi înlocuite cu valorizarea rezultatelor. Astfel, ”Bravo, ești deștept!”, devine ”Bravo, soluția pe care ai găsit-o este interesantă!”. Iar frazele de genul ”Nu te descurci deloc. Ești un pămpălău” e musai să dispară și să fie înlocuite cu suportul acordat pentru depășirea dificultăților: ”Haide să vedem ce poți face pentru a obține rezultate mai bune”.
- Comparațiile nu fac nici un serviciu nimănui, nici celui care e defavorizat (pentru că va înțelege că reperele de valoare sunt întotdeauna în afară, nu în interior), nici celui favorizat (pe de o parte pentru că, prin empatie, copiii se pot identifica cu cel blamat chiar dacă sunt poziționați la polul ”superior” al comparației iar, pe de altă parte, pentru că e solicitant să devii etalon, acesta obligă constant, e ca o presiune care se cere îndeplinită). Prin urmare, cel mai bine e să valorizăm fără a compara.
- Mesajele culpabilizante (”Mă faci să sufăr” sau ”Mă omori cu zile” – da, din păcate, se spune și așa ceva) conduc la a-l determina pe copil să se responsabilizeze pentru capătul părintelui de relație, care – trimițând astfel de mesaje – se deresponsabilizează de ceea ce simte și gândește. Acest tip de mesaje creează vinovăție în copil, disconfort în relația cu părinții și așează fundamentul unei personalități dependente, copilul preluând modelul de neasumare a responsabilității personale. Ele pot fi înlocuite cu o exprimare sinceră a gândurilor și trăirilor afective: ”Mă simt …, când tu te comporți … .”
- Pedepsele e necesar să fie înlocuite cu mesaje care vorbesc despre consecințele logice și naturale ale unui comportament indezirabil. Astfel, ”Nu îți mai cumpăr jucărie pentru că nu ai făcut curat în cameră” poate deveni ”Îți cer să-ți faci ordine în cameră. Vom cumpăra o nouă jucărie când celelalte vor fi puse la locul lor.”
- Abuzul de ordine: ”Fă-ți lecțiile!”, ”Vino acasă!”, ”Pleacă de acolo!” structurează o relație foarte inegală în care părintele dictează iar copilul ori se supune, ori se revoltă. Nu este o relație care să-i permită acestuia să-și spună punctul de vedere, să fie ascultat, să se țină cont și de părerea lui. Deși uneori e necesar să fim și imperativi, cred că de multe ori exagerăm gratuit. Multe mesaje de acest gen pot fi transformate în cereri din partea adultului, cereri față de care copilul se poate poziționa sau în afirmații prin care să transmitem informații sau să reamintim reguli. De exemplu, ”Vino acasă!” poate fi spus sub forma ”E momentul să vii acasă”. Ordinul ”Pleacă de acolo!” înseamnă de fapt ”E periculos să te apropii de … . Îndepărtează-te, te rog!” și poate fi exprimat chiar în această formă.
Comunicarea cu copiii în care respectăm aceste repere, adică nu abuzăm de comenzi și directive, cerem clar ceea ce dorim, nu etichetăm, apreciem rezultatele, nu devalorizăm, nu facem comparații, nu culpabilizăm, nu pedepsim, ci aplicăm consecințele logice și naturale, contribuie la realizarea unor relații cu aceștia, favorabile dezvoltării unor personalități echilibrate. Chiar dacă a pune în practică aceste aspecte înseamnă efort suplimentar din partea părinților și educatorilor, cred că merită încercat. De fapt, efortul se va resimți mai acut la început, atunci când vom înlocui vechile deprinderi de comunicare cu comportamente comunicaționale mai sănătoase. Pe măsură ce le vom exersa, ele vor deveni la rândul lor, deprinderi. Ce vor structura o comunicare constructivă cu copiii.
Bibliografie:
Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013 Salome, J., Mami, tati, mă auziți?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
Ioana Stancu, psiholog, psihoterapeut 