Diferenţa dintre cum te înţelege un prieten şi cum te înţelege un psihoterapeut


cerc coloratUn prieten, când te înţelege, îţi dă dreptate. El poate spune ceva de genul: ”Da, ai dreptate să gândeşti aşa…” sau ”Şi eu în locul tău aş fi gândit, simţit, făcut la fel!”.

Un psihoterapeut îţi înţelege starea şi ţi-o validează prin acceptare. El nu pactează cu tine pe nici o dimensiune, ci pe toate pe care le manifeşti. El nu-ţi dă dreptate, căci o ai deja. Acceptă fiecare stare iar, prin acceptare, aspectul respectiv îţi găseşte firesc locul în structura psihică individuală. Orice aspect care este acceptat, iar nu judecat prin acordarea/neacordarea de dreptate permite şi altor aspecte să intre în câmpul conştiinţei individuale.

Prietenul te validează pe anumite dimensiuni, cele cu care e de acord, cu care rezonează, similare cu ale lui. Psihoterapeutul îţi acceptă în totalitate experienţa, cu toate dimensiunile ei. El nu pactează în mod special cu nici un aspect particular al experienţei, ci în totalitate cu tot ceea ce trăieşti, cât de contradictoriu ar fi.

Prietenul este susţinător, dar şi blocant pentru aspectele cu care nu rezonează, nu le simte, nu le acceptă, nu le valorizează. Psihoterapeutul este susţinător şi eliberator.

Oricât de conţinător ar fi un prieten, el nu poate şi nici nu trebuie să fie un psihoterapeut. La fel, oricât de eliberator ar fi un psihoterapeut el nu trebuie să înlocuiască prietenii. Fiecare cu rolul lui.

Advertisement

Nu suntem singuri!


nu suntem singuriFiecare dintre noi ne simţim singuri câteodată. Pentru unii singurătatea este chiar o caracteristică a vieţii. În realitate, nu suntem singuri niciodată. Indiferent cât de singuri ne-am simţi şi chiar, cât de însinguraţi am fi!

Să ne gândim puţin. De exemplu, o ea (sau un el). Vine obosită acasă. Nu a avut o zi prea bună la serviciu. În drum spre casă meditează la cât de grea îi este viaţa şi cât de singură este în această condiţie, pe care uneori o numeşte ”luptă”. Are ochii uşor înceţoşaţi de lacrimile pe care le opreşte cu greu ca să nu-i picure pe obraji. La un moment dat, deşi e prinsă în suferinţa internă, zăreşte totuşi, cu coada ochilor, o bucăţică de cer. E primăvară, işi spune. Adie puţin vântul. Are o senzaţie plăcută de răcoare şi proaspăt. Natura asta minunată! Pomii aceştia înalţi şi fremătători! Cine i-o fi plantat? Câţi oameni i-or fi îngrijit? Soarele i-a încălzit, ploaia i-a udat şi acum se poate bucura de foşnetul frunzelor lor! Se simte puţin mai bine. Sufletul crispat începe să i se încălzească. Merge mai uşor acum pe drum. Da, are şi nişte încălţări comode. Oare câţi oameni au muncit pentru ca ea să poarte acum acea pereche de pantofi? Se simte deja mult mai bine. Se gândeşte că o să ajungă acasă şi o să facă un duş. Casa, duşul, alte construcţii, alţi oameni, care au contribuit la confortul ei. Apoi ar vrea să mănânce nişte orez cu lapte. Cu scorţişoară şi stafide. Gusturile copilăriei! Îi e dor de ele! Orezul … e plantat, îngrijit, cules, transportat, vândut. Şi scorţişoara. Şi stafidele. Şi laptele. Şi zahărul. E clar că nu e deloc singură! Brusc are o revelaţie: ne susţinem unii pe alţii, natura ne susţine pe noi (şi nu suntem puţini, cam 7 miliarde de suflete!), Universul ne susţine planeta, totul e o încrengătură de suport şi sprijin pentru tot, pentru viaţă, pentru fiecare individ al fiecărei specii, pentru orice om! Simte asta, cu fiecare por! Şi se bucură. Şi mulţumeşte, în gândurile sale, naturii, cerului, oamenilor!

Încercaţi să faceţi acest mic exerciţiu, cînd vi se pare că singurătatea vă învăluie. Gândiţi-vă la toţi cei care au făcut ceva pentru fiecare aspect al vieţii pe care o aveţi. Aruncaţi apoi şi un gând de mulţumire în eter pentru toate susţinerea oferită de ceilalţi, de planetă, de soare, de Univers, de Tot.

Vă mai simţiţi singur?! Vă mai simţiţi singură?!