Răni profunde, convingeri fundamentale şi tipare reactive


mastiDeşi nu vor să rănească, cei mai mulţi părinţi o fac pentru că au propriile lor probleme, dificultăţi, vulnerabilităţi, traume. Rănile primite de la mama sau tata sunt răni profunde care influenţează convingerile fundamentale ale copilului despre sine, despre alţii, despre lume.

Există mai multe modalităţi prin care părinţii îşi rănesc copiii:

  • prin abandon, fizic sau emoţional: poate fi vorba de moartea unuia sau altuia dintre părinţi, de absenţa temporară a acestora, de indisponibilitatea lor emoţională (datorată tulburărilor psihice, dependenţelor, dificultăţilor lor emoţionale etc.);
  • prin trădare: părintele trădează copilul dacă, într-o formă sau alta, bănuieşte despre existenţa unui abuz asupra acestuia şi nu face nimic pentru a-l opri; de exemplu, abuzul unui frate asupra altuia şi nestoparea acestuia de către părinţi;
  • prin constrângeri excesive: control crescut şi inadecvat vârstei copilului;
  • prin absenţa limitelor: a nu pune limite reprezintă de fapt tot o formă de abandon emoţional căci copilul nu primeşte nici un fel de suport sau foarte, foarte puţin şi impropriu pentru a se adapta realităţii;
  • prin supraprotecţie: copilul prea protejat este ţinut departe de multe experienţe şi pierde oportunitatea de a-şi dezvolta o serie de abilităţi, de a creşte conform vârstei pe care o are, de a se autonomiza;
  • prin supraresponsabilizare: aceşti copii, parentalizaţi, sunt cei cărora li s-a cerut, explicit sau implicit, să-şi asume responsabilităţi mai mari decât cele specifice vârstei lor; sunt copii care au fost puşi în situaţia de-a avea grijă de fraţii lor, de a-şi îngriji părinţii bolnavi, de a juca rolul unui partener de substitut pentru un părinte rămas singur etc.;
  • prin critică constantă şi umilire;
  • prin presiune exercitată asupra copilului pentru a fi ”perfect”: foarte cuminte, ascultător, cu rezultate foarte bune la şcoală;
  • prin comparaţii negative cu alţi copii.

Aceste modalităţi inadecvate de raportare a părinţilor la copii conduc la formarea unor convingeri fundamentale în consecinţă. Copiii răniţi emoţional, indiferent de tipul rănii primite îşi vor construi convingeri negative despre ei înşişi, de genul:

  • nu merit să fiu iubit;
  • nu sunt valoros;
  • ca să fiu iubit trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi sau să am grijă de ei;
  • nu mă pot descurca singur;
  • nevoile mele nu contează;
  • nu merit să fiu fericit;
  • trebuie să fiu mereu mai bun decât alţii pentru a fi acceptat;
  • sunt prost;
  • sunt urâtă etc.

Aceste convingeri fundamentale nu sunt decât modurile în care copiii şi-au tradus în forul lor interior ceea ce li s-a întâmplat, semnificaţiile pe care şi le-au acordat sau le-au atribuit evenimentelor care i-au înfricoşat, umilit, îndurerat, ruşinat, înfuriat. Ele vor intra în structura eului lor şi vor ajunge să le influenţeze modul cum vor gestiona experienţele, cum vor interpreta ceea ce trăiesc, cum îşi vor alege partenerii de relaţie, dacă vor avea sau nu o carieră satisfăcătoare, viaţa lor în ansamblu, de fapt. Astfel, toate experienţele care, într-o formă sau alta amintesc de rănile fundamentale, vor tinde să fie semnificate predominant din perspectiva trecutului. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu merită să fie iubită va fi mult mai sensibilă la respingere, va interpreta indisponibilitatea altora ca pe un afront personal, va fi centrată pe ce gândesc sau simt ceilalţi uitând să mai fie în contact cu sine şi va ajunge frecvent la concluzia că nu poate fi iubită de nimeni.

Asociate convingerilor fundamentale şi rănilor din copilărie sunt tiparele reactive prin care ne exprimăm atunci când acestea ne sunt ”atinse” de fapte ale realităţii. Un tipar reactiv este un comportament sau un complex de comportamente prin care ne apărăm atunci când rănile încep din nou să doară. Putem să o facem prin atac, prin fugă, prin absenţă şi blocaj emoţional. Problema cu aceste tipare reactive este însă că ele ţin mai mult de ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nu de prezentul experienţial astfel că un adult reactiv este o persoană care se apară în prezent de inamici din trecut. O persoană care-şi proiectează trecutul în prezent, care interpretează prezentul conform paternurilor trecute, care se războieşte cu părinţii prin intermediul altor persoane din prezent. Un adult care nu poate vedea decât ceea ce este scris în convingerile sale, scriindu-şi singur scenariul spre propria nefericire.

Cum ne vindecăm de ceea ce ni s-a întâmplat, de rănile noastre timpurii? Generic vorbind, toată psihoterapia se ocupă de aceste aspecte, în diverse grade şi cu varii modalităţi. La fel, toate activităţile nonterapeutice, relaţionale, spirituale, de autocunoaştere, dezvoltare personală care conduc la îmbunătăţirea imaginii proprii, la sporirea contactului cu sine şi la asumarea unei vieţi în conformitate cu adevăratul eu au un potenţiel vindecător pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, Editura For You, Bucureşti, 2011

Stadiile schimbării personalităţii (potrivit terapiei centrate pe persoană)


stadiile schimbariiÎn drumul nostru către schimbarea de sine, de la fixitate la flexibilitate, de la rigiditate la deschiderea spre experienţă, de la deresponsabilizare la asumarea responsabilităţii, de la frica de trăiri afective la acceptarea şi exprimarea acestora, de la judecarea celorlalţi la acceptarea lor, de la frica de intimitate la căutarea intimităţii parcurgem mai multe etape. C. Rogers este cel care a descris 7 stadii ale schimbării personalităţii. Ele pot fi descrise ca fiind separate, dar reprezintă de fapt aspecte ale unui  proces continuu.

  1. Persoanele care aparţin primului stadiu au următoarele caracteristici:
  • experienţa persoanlă nu se întrepătrunde decât foarte puţin cu structura eului;
  • convingerile sunt puternice şi rigide;
  • contactul cu trăirile emoţionale este redus;
  • există o teamă inconştientă de dezvoltarea unor relaţii intime;
  • comunică doar despre aspecte externe;
  • nu simt nevoia de schimbare;
  • nu consideră că au probleme;
  • nu sunt motivate pentru consiliere;
  • nu-şi asumă responsabilitatea pentru ceea ce li se întâmplă.

2. Caracteristicile persoanelor din al 2-lea stadiu sunt:

  • au convingeri personale rigide;
  • contactul cu emoţiile este în continuare redus;
  • sunt mai comunicative decât în primul stadiu, dar vorbesc tot despre aspecte externe personalităţii lor;
  • acceptă că au unele probleme, dar nu consideră că responsabilitatea pentru acestea le aparţine;
  • starea lor emoţională persistentă este frustrarea;
  • dacă vin la terapie, vor să-i schimbe pe ceilalţi;
  • au o nevoie foarte mare de a fi acceptaţi, dar nu pot experimenta actul de a primi;
  • dacă încep terapia, reacţionează de obicei negativ.

Nici Rogers, nici apropiaţii lui nu au obţinut rezultate pozitive în terapie cu persoanele aparţinând stadiilor 1 şi 2 ale schimbării.

  1. Caracteristicile persoanelor din al 3-lea stadiu sunt:
  • sunt mai conştiente de trăirile emoţionale, dar pe unele le percep ca fiind de neacceptat;
  • comunicativitatea personală creşte, dar persoanele sunt centrate pe evenimente trecute şi pe lucruri care se întâmplă în afara cabinetului;
  • sunt dornice să afle cum sunt percepute de ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 4-lea stadiu sunt:
  • încep să accepte şi punctele de vedere ale celorlalţi;
  • convingerile personale încep să fie puse sub semnul întrebării;
  • încep să ia în considerare responsabilitatea persoanlă pentru ceea ce li se întâmplă;
  • sunt mai în contact cu emoţiile şi devin dispoibile să le şi descrie; totuşi, există o oarecare teamă faţă de acestea şi, prin urmare, au un timp de latenţă între momentul exprimării emoţionale şi cel al explorării;
  • devin conştiente de diferenţele dintre structura eului şi experienţă.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 5-lea stadiu sunt:
  • îşi simt emoţiile şi le exprimă, chiar şi pe acelea din prezent şi mai dificile;
  • se tem încă de sentimente care pot apărea la suprafaţa conştiinţei pe neaşteptate;
  • acceptă că ceilalţi pot să aibă şi alte puncte de vedere şi devin capabile să tolereze conflictele şi incertitudinea;
  • au o dorinţă mare de a se cunoaşte pe sine.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 6-lea stadiu sunt:
  • realitatea nu mai este percepută în termeni de probleme, ci de experimentare;
  • contactul cu propriile emoţii este bun şi persoana nu se mai teme nici de sentimentele care apar brusc;
  • sunt relaxate corporal;
  • îţi asumă responsabilitatea pentru trăirile şi comportamentele proprii;
  • nu mai caută vinovaţi, ci doresc să-i înţeleagă pe ceilalţi.
  1. Caracteristicile persoanelor din al 7-lea stadiu sunt:
  • experimentează abundent trăiri emoţionale;
  • sunt conectate cu propria experienţă şi îşi modifică setările mentale odată cu aceasta;
  • trăiesc cu intensitate crescută şi durerile şi bucuriile;
  • se exprimă emoţional şi nu acumulează ranchiune;
  • îţi asum responsabilitatea pentru trăirile, emoţiile şi evenimentele personale.
 Bibliografie:
Tolan, Janet, Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Editura Herald, Bucureşti, 2003