”Avem misiunea de a construi două lucruri în timpul vieţii. Primul dintre ele e să construim realitatea fizică în care trăim. Al doilea se referă la a ne crea pe noi înşine şi acel sine care trăieşte în cadrul realităţii exterioare.
Ambele misiuni necesită o atenţie egală. Păstrarea echilibrului lor este o artă sacră şi foarte solicitantă. ”
Olga Kharitidi, Cercul revelaţiei, Ed. Elena Francisc, 2010, pag. 93
Freud structurează aparatul psihic în trei compartimente: sinele, eul şi supraeul.
Sinele. Sinele este zona cea mai veche din punct de vedere ontogenetic. El conţine ceea ce este ereditar, adică instinctele. Freud recunoaşte două clase de instinct: ale vieţii (libido) şi ale morţii (thanatos). Printre acestea, de o importanţă deosebită este instinctul sexual.
Sinele nu cunoaşte realitatea externă, este centrat pe impulsurile instinctuale şi operează după “principiul plăcerii” căutând doar satisfacerea instinctelor. El are doar două instrumente pentru a obţine plăcerea: acţiunea reflexă (reflexele) şi procesul primar (realizarea dorinţelor în vise sau prin intermediul imaginaţiei). Din sine se diferenţiază celelalte componente ale psihicului.
Eul. Sub acţiunea influenţelor externe, din sine ia naştere o noua porţiune: eul. Eul are o dublă funcţie – pe de o parte, de a se adapta lumii externe şi, pe de altă parte, de a controla instinctele sinelui, luând decizii în legătură cu satisfacerea acestora. Eul apare de timpuriu în viaţă şi operează raţional, după principiul adaptării la realitate. Sarcina eului este dificilă, el mediază între cerinţele sinelui şi solicitările externe. Când nu poate realiza aceasta, apare anxietatea. Anxietatea, prelungită şi nerezolvată, conduce la comportament nevrotic.
Eul, pe lângă funcţia de mediere între sine şi mediul social trebuie să ţină cont şi de un al treilea – supraeul.
Supraeul. Supraeul este o componentă formată în perioada copilăriei, prin care se prelungeşte influenţa maternă şi paternă, a întregii familii, a tradiţiilor, precum şi cerinţele mediului social cel mai apropiat. Supraeul conţine eul ideal şi conştiinţa morală.
Dacă sinele şi supraeul intră în zona inconştientului, eul aparţine conştiinţei. Între conştient şi inconştient se află preconştientul. Inconştientul a fost comparat de Freud cu o cameră spaţioasă, “plină” cu pulsiuni psihice, între care cele sexuale au un rol primordial. Această cameră s-ar afla în vecinătatea uneia mai strâmte – conştiinţa. La intrarea in salonul conştiinţei se află un gardian care cercetează fiecare tendinţă psihică, cu scopul de a vedea dacă poate s-o lase să iasă din inconştient. Dacă pulsiunea a reuşit să treacă de cenzura gardianului, ea pătrunde într-o altă zonă – preconştientul – şi devine conştientă doar dacă reuşeşte să atragă privirea conştiinţei.
Bibliografie: Freud, S., Introducere în psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991
Ioana Stancu, psiholog, psihoterapeut 