Unde te simţi tu?


spatiu psihicAşa cum avem un spaţiu al nostru pe care îl ocupăm fizic, cu corpul nostru, cu organele noastre, tot aşa putem vorbi de un spaţiu interior psihic, ce cuprinde tot ceea ce producem prin intermediul proceselor şi fenomenelor psihice: imagini, idei, trăiri afective, convingeri, atitudini, nevoi etc. Toate acestea sunt delimitate de nişte limite psihice, ca nişte cordoane imaginare care ne semnalizează nouă şi celorlalţi ce este al nostru şi ce nu, unde ne terminăm, fiecare dintre noi şi unde începe altceva sau altcineva.

A fi în bun contact cu tine înseamnă a avea un grad crescut de conştientizare legat de acest spaţiu psihic personal ceea ce conduce la a te simţi în interiorul tău, la a fi focusat pe tine, în tine, în interiorul graniţelor tale psihice.

Când însă dezvoltarea şi educaţia au privilegiat orientarea atenţiei către ceilalţi, atunci focusul nu mai este în interior, ci se deplasează asupra a ceea ce gândesc, simt sau asupra modalităţilor de acţiune a celorlalţi. O astfel de persoană nu se simte în sine, mai exact spus nu se simte, e ca şi cum ar trăi cumva fantomatic, interiorul fiind perceput ca un gol, sau ca o nebuloasă. De cele mai multe ori, spaţiul personal nu este perceput în totalitate ca un gol, ci focusul interior este deplasat asupra unui interior mai exterior, ca un fel de crustă formată din ciocnirea dintre sinele autentic şi nevoile celorlalţi. Psihanaliştii numesc astfel de oameni personalităţi de tip sine fals şi ele, deşi se simt cumva pe ele însele, această lipsă de priză cu ceea ce sunt cu adevărat este percepută ca un fel de falsitate, ca un fel de a nu fi, ca un fel de a nu exista în întregime. Tipologiile de tip ”salvator”, personalităţile depresive, precum şi cele grandomane, constituie toate personalităţi de tip sine fals.

Mai există oameni care nu reuşesc să se simtă, nici pe ei, nici pe ceilalţi, iar contactul cu propria persoană se face doar la nivelul gândurilor. E ca şi cum în spaţiul lor psihic ar exista numai idei, scheme cognitive, dar din care lipsesc cu desăvârşire emoţiile şi nevoile aferente acestora. Astfel de persoane sunt total în ceaţă în privinţa relaţiilor cu sine şi cu alţii. Nu ştiu ce simt ele însele, nu pot empatiza cu ceilalţi, nu ştiu dacă iubesc sau urăsc, nu ştiu dacă sunt plăcute sau antipatizate de alţii. Pot cel mult să proceseze cognitiv şi să deducă logic din anumite comportamente ce ar putea să simtă ceilalţi. Sunt persoane care au mari dificultăţi în a crea relaţii interpersonale pentru că, pentru a te conecta cu ceilalţi e nevoie să o faci în primul rând cu tine, să te simţi cu alte cuvinte.

Din fericire există şi persoane care pot fi focusate pe propriul interior, care se simt, care sunt în contact cu întreaga gamă de produse psihice. Ele sunt şi par centrate, echilibrate în cea mai mare parte a timpului, împăcate cu sine.

Când discutăm de focus, vorbim de o predominanţă a acestuia. Chiar şi cei bine centraţi în interior se pot focusa (şi o fac dealtfel) pe crusta lor sau pe ceilalţi.

Dacă se întâmplă să constaţi că focusul predominant nu e pe tine, ci pe ceilalţi, sau pe o parte construită la exteriorul interiorului tău, sau că nu te poţi focusa decât pe aspectele cognitive, e nevoie de o reconectare cu tine. Şi aceasta poate începe cu nişte întrebări simple: ”Ce simt eu acum?”, ”Ce gândesc eu acum?”, ”Ce-mi doresc eu acum? ”, ”Ce mă motivează acum?” iar, dacă eşti persistent, întrebările acestea pot pune bazele unei atitudini constante de autoobservaţie şi introspecţie.

Advertisements

Terapia Imago sau cum să ne vindecăm rănile din copilărie prin intermediul partenerului de cuplu


terapia imagoIntrăm în relaţiile de iubire purtând rănile noastre emoţionale din copilărie şi ne îndrăgostim de persoane care seamănă mult – mai ales în aspectele negative – cu cei care au avut grijă de noi în etapele timpurii ale existenţei noastre tocmai pentru a ne oferi o şansă de vindecare.

Deoarece traumele şi vulnerabilităţile psihice construite în copilărie pot fi vindecate numai de persoane care seamănă mult cu cei care ne-au rănit, iar mecanismele inconştiente de selecţie a partenerului de cuplu au grijă ca perechile noastre să ne amintească constant de persoanele semnificative din copilăria noastră, se pare că şansa de ieşire din blocajele emoţionale timpurii este strâns legată de cei cu care formăm un cuplu. Însă, aici ajungem într-un punct critic: cei care ne pot ajuta, nu o pot face (din cauza asemănării cu cei care ne-au rănit), astfel că relaţiile de cuplu, deşi au potenţial vindecător, vor conduce cel mai probabil la o reiterare a suferinţelor emoţionale din trecut. Terapia imago s-a născut tocmai din nevoia de a depăşi acest blocaj, iar pentru ca ea să funcţioneze este necesar ca partenerii să se angajeze profund într-un proces de conştientizare şi schimbare personală.

Dacă nu putem schimba faptul că avem nevoie de persoane asemănătoare pentru a ne alina suferinţele din copilărie, putem schimba incapacitatea partenerilor, derivată din această asemănare, de a veni în întîmpinarea nevoilor celor cu care sunt în relaţie de cuplu? În terapia imago răspunsul este afirmativ în următoarele condiţii: fiecare partener să conştientizeze potenţialul rol vindecător pe care îl poate avea pentru cel/cea cu care constituie un cuplu şi să se angajeze într-un proces de clarificare a nevoilor personale şi de exprimare a acestora. De asemenea, e nevoie şi de un alt proces de înţelegere şi validare a nevoilor partenerului de cuplu, precum şi de angajare în acţiuni concrete de satisfacere a nevoile fundamentale ale acestuia. Deci, fiecare persoană dintr-un cuplu îşi va clarifica nevoile emoţionale fundamentale şi le va comunica celui/celei cu care este în relaţie, urmând ca acesta/aceasta să-i vină în întâmpinare pentru ca ele să fie satisfăcute. A veni în întâmpinarea nevoilor partenerului de cuplu este privită în terapia imago ca o oportunitate de dezvoltare nu numai pentru celălalt, cu care este constituită o relaţie, ci şi pentru sine, pentru că se creează contextul pentru a recupera părţi din sine negate, reprimate, nedezvoltate. A satisface nevoile partenerului de cuplu nu reprezintă un artificiu forţat, ci o modalitate concretă de reîntregire de sine, în acelaşi timp cu ameliorarea/vindecarea rănilor emoţionale ale celuilalt. Ca o consecinţă a acestor procese fiecare devine mai întreg, mai autentic, dar şi cu mai puţine răni emoţionale.

În concluzie, terapia imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează.

Bibliografie:
Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Editura Herald, Bucureşti, 1988

Cine şi cum suntem?


masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Dezvoltarea şi depăşirea trăsăturilor depresive


depresieTendinţele sau trăsăturile depresive au ca fundament negarea propriilor trăiri emoţionale începută încă din copilărie, sub presiunea adaptării la realitate. Copiii cărora nu li s-a permis să experimenteze diverse emoţii ca supărarea, enervarea, furia, durerea, foamea, plăcerea ci au fost nevoiţi să şi le reprime pentru a nu supăra sau deranja figurile autoritare se înstrăinează încetul cu încetul de sine iar în locul vivacităţii emoţionale se instalează trăirile depresive.

Conform Alice Miller (2013), trăsăturile depresive de personalitate se asociază cu:

  • pierderea contactului cu sinele autentic, adică cu nevoile şi emoţiile proprii;
  • o stimă de sine scăzută, declanşată de lipsa încrederii în propriile sentimente şi nevoi;
  • negarea sentimentelor proprii;
  • dezvoltarea unor relaţii dependente cu ceilalţi;
  • frică de respingere crescută;
  • conformism;
  • agresivitate întoarsă către sine;
  • sensibilitate exagerată;
  • tendinţa de-a simţi ruşine şi vinovăţie;
  • tendinţe perfecţioniste.

Depăşirea tendinţelor depresive presupune ”întoarcerea acasă” la ceea ce eşti, la nevoile, la emoţiile, dorinţele, ideile proprii. Evident, cu cât distanţa dintre ”acasă” şi personalitatea actuală este mai mare cu atât întoarcerea presupune mai mult efort: de a lucra cu tine, de a te descoperi, de a te asuma.  Drum bun spre acasa!

drum spre casa

Bibliografie:

Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine”, Ed. Herald, Bucureşti, 2013