Ce simţi în acest moment?


emotii romanaUneori e greu de identificat, alteori, când trăirile sunt mai intense sau nu-s prea reprimate putem să verbalizăm mai uşor ceea ce simţim.

La începuturile formării mele în terapie auzeam frecvent întrebarea ”ce simţi acum?” adresată de multe ori ca modalitate de a umple timpii morţi care sunt consideraţi ”de speriat” pe la începuturi. Văzând folosirea ei excesivă şi se multe ori neintegrată organic în procesul în desfăşurare, am decis (atunci) să fiu mai reticentă cu această formulare. În timp mi-am reevaluat această atitudine, iar în ultima vreme am ajuns să meditez cu un profund respect la latura noastră emoţională! Dintre toate produsele psihicului nostru, trăirile emoţionale sunt cele mai apropiate de ceea ce suntem noi cu adevărat, de identitatea noastră, de nevoile, de dorinţele noastre personale.

A simţi ceva înseamnă a te poziţiona într-un anume fel faţă de o anumită nevoie personală (sau faţă de mai multe!). Dacă te surprinzi trist că mica vacanţă de sărbători se apropie de sfârşit, asta poate să însemne fie că nevoia ta de odihnă nu a fost suficient satisfăcută, fie că te aşteaptă un job care nu te mulţumeşte pe deplin pe tine şi nevoile tale profesionale, fie că trebuie să renunţi la a face lucrurile în ritmul tău pentru a te încadra într-un program impus, fie … multe altele. O emoţie conştientizată este o busolă care poate fi folosită pentru identificarea gradului în care viaţa pe care o trăieşti se apropie sau se îndepărtează de nevoile personale.

Un contact bun cu propriile emoţii, deci, implicit, cu nevoile proprii poate începe în copilărie. Sau nu. Un copil poate să-şi trăiască sentimentele numai dacă există cineva care să-l înţeleagă, să-l sprijine, să-l confirme. Altfel, el le va refula şi nu va mai şti ceea ce va simţi. Şi aşa se nasc unele blocaje emoţionale!

Educaţia se bazează mult pe aspecte cognitive. Explicaţiile pot fi multiple. Cel mai probabil însă numai o persoană în contact cu sine, care este atentă la ceea ce simte, care îşi respectă emoţionalul va putea să-l ajute veritabil pe copil să-şi acceseze, să-şi cunoască şi să-şi dezvolte componenta afectivă.

Cum îţi dai seama de ceea ce simţi? Gândurile ni le putem auzi, fac parte din limbajul nostru intern, imaginile psihice ne apar pe ecranul conştiinţei. Dar trăirile afective? Cum să le accesăm ? Un răspuns simplu ar fi: simţind. Simplu, dar uneori complicat. Atunci când ne-am obişnuit să punem sub preş pe cele care pot deranja, când am învăţat că viaţa poate fi mai ”în control” dacă le ascundem, când le-am ignorat astfel încât e posibil ca nici cuvinte potrivite pentru ele să nu găsim! Ce facem atunci?!

Spuneam într-un articol precedent că adevărul înfloreşte în linişte. Şi adevărul despre emoţiile, sentimentele, afectele, dispoziţiile noastre afective! Despre ceea ce simţim!

Cred că, dacă vrem să ştim cine suntem noi cu adevărat e necesar să acordăm importanţă emoţiilor noastre. Să le cunoaştem şi să ne lăsăm ghidaţi de ele către constelaţia proprie de nevoi. Dacă ne vom întreba mai des ”Ce simt eu acum?” şi ne vom apleca în linişte către interiorul nostru pentru a surprinde murmurul emoţiilor, vom avea multe surprize. Plăcute! Vom fi mai siguri de ceea ce vrem, vom şti mai multe despre ceea ce ne defineşte, vom putea să luăm decizii mai rapid şi mai adecvat, vom fi mai vii si mai mulţumiţi de viaţa noastră.

Deci, ”Ce simţi tu acum?” Nu te grăbi cu răspunsul, ia-ţi un moment (sau mai multe) de linişte ajutătoare!

Nevoia de-a avea încredere în experienţa noastră


cercCând părinţii îi spun copilului ceva ce contravine experienţei sale directe, copilul – din fidelitate – va începe să nege ceea ce gândeşte şi simte în respectiva situaţie. În timp va ajunge, pentru aspectele care se corelează cu convingeri introiectate, să nu mai aibă încredere în propria experienţă, deci, într-o formă sau alta, să nu o mai ia în calcul. Drumul către noi se construieşte prin refacerea contactului cu propria experienţă, de la nivelul mai simplu al percepţiilor, până la alte nivele mai complexe, ca gândurile şi emoţiile trezite de aceasta.

Toţi conţinem convingeri introiectate, toţi avem unele trasee personale uşor obturate de ceea ce am asimilat de la alţii. Un exerciţiu simplu care poate fi realizat pentru refacerea contactului cu noi este următorul:

”Imaginaţi-vă că trasaţi un cerc în jurul vostru care vă va delimita atât de persoanele din prezent, cât şi de cele din trecut. Cercul rezultat sunteţi voi, cu propria experienţă. Apoi, în diverse contexte, fiţi atenţi, la conţinutul acestui cerc: ce percepeţi, ce gândiţi, ce simţiţi”. Practicând atenţia asupra a ceea ce trăim, asupra a ceea ce producem singuri, prin propriile procese psihice vom ajunge să avem mai multă încredere în propria persoană şi, de asemenea, să avem o imagine mai realistă şi pozitivă despre noi înşine.

Principii ale unei interacțiuni sănătoase părinți-copii



intalnire

(extrase din cartea Între părinți și copii, de Haim Ginott)

Într-o educație de calitate părinții pot: 

  • să disciplineze fără să umilească
  • să aprecieze fără să judece
  • să exprime furia fără să jignească
  • să confirme -în loc să combată- sentimentele, percepțiile și opiniile copiilor
  • să se comporte astfel încât copiii să învețe să reacționeze în realitatea lor lăuntrică și să-și dezvolte încrederea în sine

În comunicarea cu copiii:

  • Mesajul părintelui este indicat să păstreze intact respecul de sine atât al copilului cât și pe al său.
  • Afirmațiile dovedind înțelegerea să fie anterioare afirmațiilor conținând sfaturi sau instrucțiuni.
  • Atunci când copiii se află în vârtejul unor emoții puternice, ei nu mai pot asculta pe nimeni. Vor să fie înțeleși, fără a da prea multe detalii. Ca părinte trebuie să te adresezi mai întâi sentimentelor – abia după aceea poate fi îmbunătățit comportamentul.
  • Sentimentele intense nu pier dacă sunt interzise, dar se atenuează dacă ascultătorul le acceptă cu simpatie și înțelegere.
  • Copiii ne iubesc și nu ne pot suferi în același timp. Ei au sentimente contradictorii față de părinți, profesori și față de toți cei cu autoritate asupra lor.
  • Nu putem controla sentimentele care se nasc în noi, dar putem să alegem cum și când le exprimăm – cu condiția să știm ce sunt. Copiii învață despre înfățișarea lor emoțională auzindu-și reflectate propriile sentimente.
  • Nu este recomandat să judecăm sentimentele și să cenzurăm fantezia.
  • Recomandabil: lauda să se refere la eforturile și realizările copiilor, nu la caracterul și personalitatea acestora.
  • Lauda trebuie astfel formulată așa încât copiii să extragă concluzii realiste despre ei înșiși.
  • Copiii au nevoie de îndrumare, adică de formularea problemei și a unei posibile soluții.
  • Copiii au nevoie să învețe de la părinți distincția dintre evenimentele doar neplăcute și sâcâitoare și cele tragice sau catastrofice.
  • Criticile părintești nu sunt de ajutor. Provoacă furie și resentimente. Copiii criticați continuu se vor minimiza pe sine și vor fi bănuitori cu alții.
  • Copiii au nevoie de o reacție congruentă din partea părinților: de cuvinte care să oglindească sentimentele reale ale părinților.
  • Furia trebuie exprimată în așa fel încât să aducă un pic de alinare părintelui și un plus de înțelegere copilului, fără să producă nici unuia dintre ei efecte secundare.
  • Sentimentele de furie trebuie exprimate fără a leza personalitatea copilului.
  • Un avertisment reprezintă o provocare pentru autonomia copilului. Dacă acesta are un  dram de autorespect, trebuie să greșească din nou, ca să-și demonstreze sieși și să le arate celorlalți că nu-i e frică să răspundă la o sfidare.
  • Promisiunile n-ar trebui nici făcute, nici cerute copiilor. Pentru că relațiile cu copiii ar trebui să se bazeze pe încredere.
  • Autoritatea presupune concizie și tăcere la momentul potrivit.
  • Când copiii mint, nu trebuie să facem pe procurorii ori să cerem mărturisiri, dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume.
  • Copilul mic poate fi călăuzit cu demnitate pe calea corectitudinii.
  • Când știm răspunsul, e mai bine să nu mai punem întrebarea.

Despre responsabilitate și limite:

  • Responsabilitatea nu se poate impune cu forța. Ea poate veni doar din interior, hrănită și orientată de valorile absorbite acasă și în comunitate.
  • Dacă copiii trăiesc într-o atmosferă de critică, nu învață responsabilitatea.  Învață să se condamne pe ei înșiși și să le găsească defecte altora.
  • Copiii capătă simțul responsabilității prin propriile eforturi și propria experiență.
  • Îngăduință (acceptarea copilăriei copilului) conduce la încredere în sine.
  • Ultraîngăduință (acceptarea unor acte nedorite) conduce la anxietate și la pretenții tot mai mari.
  • Limitele opresc comportamentul periculos, dar și securizează: ”N-am să te las să mergi mai departe. Ești în siguranță”.
  • Limitele spun care este comportamentul inacceptabil și oferă o alternativă acceptabilă de comportament.
  • Limitele trebuie să fie totale, nu parțiale.
  • Limitele trebuie impuse fără furie și resentimente.
  • Resentimentele față de limite trebuie înțelese.
  • Limitele e mai bine să fie formulate impersonal.