Poveştile pe care ni le spunem


povesti-despre-realitatePentru fiecare dintre noi, evenimentele de viaţă, experienţele, faptele sunt însoţite de semnificaţiile pe care le acordăm acestora. Interpretările au legătură cu faptele obiective dar şi cu ceea ce credem despre noi şi viaţa noastră, adică cu convingerile noastre personale.

Adepţii analizei tranzacţionale vorbesc despre prescripţiile scenariilor personale de viaţă, iar în teoria schemelor cognitive (J. Young)  sunt abordate schemele psihice şi convingerile aferente acestora. Atât prescripţiile scenariilor, cât şi convingerile constituie iţele poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Iar cum acestea iau naştere pornind de la evenimentele trăite în copilărie şi de la atmosfera emoţională familială, mai ales din aspectele problematice timpurii, deducem că poveştile ai căror protagonişti suntem derivă din rănile noastre de demult şi reflectă cu precădere felul în care interpretam viaţa cu resursele de atunci. Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă şi salvator, căci acestea îşi extrag seva din aspectele psihice problematice, din traume şi din răni personale.

În circuitul agresor, victimă, salvator nimeni nu câştigă şi toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările emoţionale ajung să fie de frustrare şi nemulţumire. Acest circuit este unul în care ne poziţionăm în lipsă de putere şi ajungem să sfârşim în şi mai puţină putere.

Mulţi dintre noi rămânem prinşi în rănile noastre emoţionale şi ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale jocurilor psihologice – agresor, victimă şi salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în aceşti termeni putem să facem un exerciţiu simplu de atenţie: atenţie la felul în care povestim faptele de zi cu zi şi la frecvenţa cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre.

Dacă constant ne raportăm la realitate într-o manieră rănită, vieţile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu imaginea în care credem. Căci jucând un rol, îi presăm pe ceilalţi să preia rolurile complementare şi, de asemenea, percepând într-un anumit fel lucrurile, ne poziţionăm astfel încât imaginea se concretizează în realitate. Prin urmare, vedem în afară poveştile pe care ni le repetăm constant şi viaţa noastră ajunge să le reflecte, ca o oglindă perfectă. Ce rămâne de făcut? Dacă nu ne place ce ajungem să trăim, putem modifica partea din interior saturată de poveştile personale. Schimbând povestea, schimbăm realitatea. Dar, cum schimbăm povestea? E o poveste şi cu aceasta! Mai întâi, povestea e neconştientizată, căci e structurată pe baza paternurilor formate în copilărie (care sunt sedimentate în psihicul subconştient) şi o trăim automat, în afara conştiinţei. Deci, mai întâi e nevoie să devenim mai conştienţi. Aceasta e o necesitate, dar şi o mare provocare, căci funcţionând predominant inconştient şi având senzaţia că de fapt nu e aşa, suntem de două ori orbi. E nevoie sa conştientizăm că ne comportăm constant conform unor automatisme şi de abia apoi să începem să devenim conştienţi de acestea. A deveni conştient este un aspect fără de care schimbarea nu se poate produce.  Dar, cum devenim mai conştienţi? Acordându-ne timp pentru a fi cu noi înşine, acordând atenţie cât de des putem gândurilor noastre, senzaţiilor corporale, emoţiilor şi acţiunilor noastre. Prin consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală, meditaţie, efort constant de autocunoaştere, lecturarea unor cărţi inspirante şi aplicarea informaţiilor în viaţa noastră.

După ce am conştientizat ce ne spunem despre noi, povestea noastră adică, e nevoie să începem travaliul de restructurare a convingerilor care stau la baza scenariului de viaţă pe care îl materializăm constant în viaţa proprie. Pentru aceasta, o bună modalitate o reprezintă întoarcerea la evenimentele nodale timpurii care au constituit fundamentul structurării convingerilor. Cu însoţire de specialitate e mai sigur şi mai eficient, altfel e mai dificil, dar nu în totalitate imposibil.

Abordarea terapeutică a situaţiilor din copilărie ce au fundamentat convingerile disfuncţionale nu este însă suficientă pentru schimbarea poveştii noastre, ci ea trebuie să fie urmată de scrierea unei poveşti noi, mai constructivă, izvorâtă dintr-o zonă mai sănătoasă a psihicului nostru, de acolo unde nu există agresor, victimă şi salvator, ci situaţii de viaţă din care învăţăm.

Noua poveste personală, mai constructivă, poate fi rescrisă ca un exerciţiu terapeutic (vezi exerciţiul de la finalul articolului) şi, şi mai eficient, clipă de clipă, fiind atenţi la cum interpretăm realitatea, dintr-o zonă rănită sau una sănătoasă. Când constatăm că am alunecat în partea rănită a psihicului nostru, e nevoie să ne recalibrăm şi să ne continuăm traseul abordând viaţa dintr-o perspectivă mai puternică şi mai sănătoasă. De exemplu, în loc să ne spunem, după o zi dificilă de serviciu: ”Tâmpitul ăla de şef iar a ţipat la mine şi mi-a stricat toată ziua; oare cât trebuie să-l mai suport pe frustratul ăsta?!”, putem să avem un discurs intern mai productiv şi sănătos pentru psihicul nostru: ”Azi, la job, şeful iar a fost nervos. Nu s-a putut controla şi a ţipat la mine. Evident, m-am înfuriat, dar cred că ar fi interesant să descoper ce parte nervoasă, agresivă şi fără control din interiorul meu îmi oglindeşte acesta. ” De asemenea,  atunci când ne proiectăm visele, speranţele, idealurile, scopurile şi obiectivele e nevoie să o facem conştient, fiind atenţi să fim într-o zonă sănătoasă, de centrare pe nevoile noastre, de asumare a responsabilităţii, de disponibilitate de a învăţa şi a evolua.

Exerciţiu terapeutic: Două poveşti despre voi înşivă (preluat din cartea Cele patru instrospecţii, Alberto Villoldo, Ed. For You, 2008, pag 74-75 )

”În acest exerciţiu veţi scrie două poveşti. Prima este cea pe care v-o spuneţi de mulţi ani, şi care începe cu: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş, dar nu acolo unde trebuia”. Continuaţi şi acceptaţi să scrieţi povestea vieţii voastre – inclusiv despre părinţi, relaţii, căsătorie şi carieră, care nu sunt aşa cum trebuie. Scrieţi asta ca pe un basm, de parcă i s-ar fi întâmplat cuiva de mult de tot, şi notaţi momentele când voi eraţi victima, agresorul şi salvatorul şi pe cine aţi distribuit în celelalte personaje. Când aţi terminat, scrieţi din nou povestea – dar, de data aceasta, începeţi cu cuvintele: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş la casa potrivită.” Amintiţi-vă că poveştile vindecătoare explică de ce s-au întâmplat evenimentele, exact aşa cum trebuiau să se întâmple pentru a vă aduce lecţii valoroase, care vă vor duce mai departe în călătoria voastră.

…..

Dacă, în timp ce vă scrieţi povestea, nu vă simţiţi bine pentru că nu v-aţi învăţat lecţiile e în regulă – scrieţi-o ca şi cum aţi fi făcut-o deja. Poate că vreţi să reveniţi la ea mai târziu, pentru a o remodela. Când începeţi să credeţi această nouă poveste ea va începe să se împlinească. Veţi fi povestitorul vieţii voastre – iar, ca rezultat, universul, admiţând că v-aţi învăţat lecţiile, va înceta să vă mai trimită înapoi la şcoală.”

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

 

Rolurile de agresor, victima, salvator


agresor victima salvaÎn celelalte articole despre roluri am adus în discuţie complementaritatea acestora: masculinul cu femininul, maternul cu paternul, părintele cu copilul. Ca şi acestea, rolurile de agresor, victimă, salvator sunt interconectate şi se susţin reciproc.

Toţi conţinem aceste 3 roluri şi le avem dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică. La un anumit moment de timp noi manifestăm doar unul dintre ele. Totuşi, stabilitatea interioară a fiecăruia dintre rolurile de agresor, victimă, salvator fiind relativ scăzută, trecerea de la unul la celălalt se face uşor, în cadrul aceleiaşi relaţii şi chiar a aceleiaşi interacţiuni interpersonale. Orice persoană care este agresor la un moment dat într-o relaţie va fi şi victimă, dar şi salvator. Trecerea de la polul de agresor la cel de victimă sau de salvator este valabilă nu numai pentru o singură persoană implicată în diada relaţională, ci pentru ambele, agresorul dintr-un partener trezind victima din celălalt, victima aducând la suprafaţă agresorul sau salvatorul, salvatorul întreţinând victima sau stimulând agresorul.

Rolul de agresor este asociat cu comportamente agresive (critică, injurii, violenţă emoţională şi/sau fizică), cu nevoia de-a răni fizic sau emoţional, de-a controla, pedepsi sau hărţui pe cineva în mod voit şi sistematic. Dezvoltarea rolului interior de agresor se face pe terenul fertil al situaţiilor experimentate din postura de victimă, căci a fi obiectul agresiunii conduce la cumularea furiei şi la structurarea unui rol care să permită, la un moment dat, exprimarea acesteia.

Ieşirea din rolul de agresor presupune vindecarea rănilor formate în diverse contexte traumatice, iar comportamental, asumarea grijii şi responsabilităţii pentru sine.

Victima este persoana care se deresponsabilizează de ceea ce gândeşte, simte sau de modalitatea proprie de acţiune, ea nu este capabilă să pune limite ferme agresorului, să stopeze agresiunea sau să iasă din sfera ei. Comportamentul în rolul de victimă se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă. Victima are o imagine scăzută despre sine şi nevoia inconştientă de a-şi face rău pe care o proiectează asupra agresorului.

A ieşi din rolul de victimă presupune vindecarea tiparelor de autoagresiune interne care conduc la permisiunea inconştientă de-a fi agresat iar, comportamental, asumarea responsabilităţii pentru sine şi trasarea unor limite clare şi ferme în interacţiunea cu ceilalţi.

Salvatorul, ca rol psihic, este cel care vine în întâmpinarea nevoilor celorlalţi fără a i se fi cerut neapărat, cel care vrea cu orice preţ să fie de ajutor, care uită că cea mai sănătoasă salvare este cea pe care o realizezi singur. Uneori salvatorul face mai multe pentru o persoană decât face aceea pentru sine, cu toate că este capabilă. Persoana în rolul de salvator poate face atât de multe pentru alţii încât ajunge să acţioneze în detrimentul său.

Depăşim rolul de salvator când îi lăsăm pe ceilalţi să-şi poarte singuri de grijă, să ia propriile decizii şi să-şi asume responsabilitatea personală.

Rolurile de victimă, agresor, salvator sunt specifice jocurilor psihologice, adică interacţiunilor caracterizate de lupta de putere, în care se pun în scenă rănile personale ale tuturor protagoniştilor, din care nimeni nu câştigă, nimeni nu iese mulţumit sau împăcat. Jocurile psihologice permit o exprimare a frustrărilor, nemulţumirilor, vulnerabilităţilor psihice prin intermediul acestor roluri, dar împiedică contactul autentic dintre oameni. Prin urmare, aceste roluri sunt doar nişte ”faţade” psihice ale problemelor noastre interne, prin intermediul lor exprimându-le, dar niciodată vindecându-le.

Jocurile psihologice


jocTermenul de ”joc psihologic” îi aparţine lui E. Berne. El se referă la interacţiunile repetitive ale oamenilor în desfăşurarea cărora, unul sau altul dintre interlocutori intră – aproape pe nesimţite – în unul dintre următoarele roluri: agresor, victimă sau salvator. Agresorul este cel care hărţuieşte, controlează sau pedepseşte pe cineva, victima se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă, iar salvatorul face pentru alţii mai multe decât pentru sine sau chiar în detrimentul său. Prin urmare, jocurile se caracterizează prin calităţi ascunse şi repetitive şi printr-un final neplăcut emoţional pentru ambii participanţi la joc.

Jocul poate debuta ca o interacţiune banală între persoane (o discuţie, o activitate desfăşurată în comun) în care schimburile verbale par explicite ca, la un moment dat, să se ajungă într-un punct care să scoată la iveală adevăratul motiv al interacţiunii. Jocul este iniţiat de una dintre persoane care îi întinde o cursă psihologică, o momeală celuilalt. Aceasta constă într-un mesaj ce-i atinge o coardă sensibilă, o vulnerabilitate, o nevoie interlocutorului. De obicei, nu suntem conştienţi de această momeală şi cădem în stratagema celui care ne-a întins-o (în altă ordine de idei, nici acesta nu este conştient de ceea ce face, anume că urmăreşte altceva decât ceea ce afirmă). În momentul în care se răspunde momelii, se intră în joc. Ulterior răspunsului oferit, se produce o comutare a rolului celui care a iniţiat jocul, dintr-o anumită stare a eului trecând în una din cele trei: agresor, victimă sau salvator. Cel care a fost invitat în joc, este confuzat de această schimbare de roluri şi se poate simţi frustrat, dezamăgit sau nemulţumit. În final, nici una dintre persoanele implicate nu se simte bine. Cel care a iniţiat jocul pentru că, în spatele acestui scenariu poartă ascunsă o nevoie pe care nu ştie cum să şi-o satisfacă convenabil, celălalt pentru că nu ştie ce caută în situaţia respectivă frustrantă, blocantă, nemulţumitoare.

Pentru a înţelege mai bine jocurile psihologice, să luăm exemplul unei interacţiuni ipotetice, foarte simple de altfel ca şi structură, între un el şi o ea.

El: Vreau să ştiu părerea ta despre fericire.
Ea: Fericirea este … . (Ceea ce ar putea fi spus nu contează prea mult, din momentul intrării în joc).
El: De ce crezi tu că ştii mai bine decât mine ce este fericirea?
Ea: mirare, confuzie. El: nemulţumire.

Să analizăm acest simplu joc psihologic după formula lui Eric Berne pentru jocuri:

M+S=R, C, D, Bn, unde
M = momeala
S = stratagema
R = răspunsul
C = comutare
D = derută (surpriză)
Bn = beneficii negative.

Momeala o reprezintă invitaţia aparent banală: ”Vreau să ştiu părerea ta despre fericire”. Această invitaţie poate fi formulată neutru, cum este cazul exemplului dat, sau mai transparentă pentru intenţiile jucătorului, folosind strategii mai evident manipulative, ca de exemplu: ”Pentru că tu eşti specialistă, spune-mi ce crezi despre fericire”. Prin intermediul momelii el atinge o anumită vulnerabilitate a ei (ar putea fi sensibilitatea la nevoile celorlalţi sau nevoia de-a arăta ceea ce ştie), astfel că ea intră în joc şi-i răspunde întrebării.

Stratagema, în această situaţie, se referă la întâlnirea dintre o prejudecată, o credinţă a primului jucător (care ar putea fi aceea că ceilalţi se cred mai buni decât el) şi o sensibilitate sau o nevoie de-a ei.

Răspunsul, conform formulei lui Berne, este chiar ceea ce spune ea în situaţia respectivă şi, cum spuneam anterior, conţinutul acestuia nu este prea relevant dacă s-a intrat în joc. Pentru că răspunsul este la întrebarea formulată explicit, întrebare care de fapt ascunde o alta: ”Ia să vedem, şi tu vrei să-mi arăţi că eşti mai bună ca mine?”. Răspunsul ar avea într-adevăr relevanţă într-o interacţiune deschisă, cu cărţile pe masă. Prin urmare, mesajul momeală este întotdeauna unul care cuprinde două mesaje: unul explicit şi altul implicit, care se devoalează de-abia mai târziu.

Comutarea, în exemplul nostru, constă în transformarea celui care întreabă, dintr-un om care vrea răspunsul la o întrebare, într-un agresor psihic. Aşadar, e normal ca ea să se simtă confuză la final, pentru că interacţiunea respectivă este debusolantă şi frustrantă.

Nici el nu se simte mai bine pentru că, de fapt, prin jocul respectiv nu a făcut decât să-şi pună în scenă o parte a scenariului de viaţă, în care ceilalţi vor să-i arate că sunt mai buni, să-l devalorizeze. Care o fi nevoia lui, pe care nu ştie să şi-o exprime şi satisfacă într-o manieră mai sănătoasă? Foarte probabil, nevoia de valorizare.

Cum ar fi putut ea să nu intre în jocul respectiv? Sau, ar fi putut ea oare să nu se lase momită?! Putem să nu picăm în capcanele jocurilor, dar frecvent o facem, pentru că mesajul capcană pare de obicei inofensiv şi doar ulterior ne dăm seama ce ascunde cu adevărat. Deci, putem să nu intrăm în jocuri, dar e foarte greu. Aş spune că neintratul în joc e realizabil doar dacă cunoaştem bine persoana respectivă, cu paternurile ei de jocuri psihologice.

Să presupunem însă că ne dăm seama că interacţiunea ascunde un joc (pentru că suntem foarte conştienţi şi cunoaştem foarte bine persoana şi jocurile ei). Putem oare să răspundem într-un fel anume astfel încât să nu ajungem la jocuri? E mai greu, dar se poate. În interacţiunea din exemplu, ea ar fi putut să spună ceva de genul: ”O să-ţi spun ce înseamnă fericirea pentru mine. Nu ştiu dacă asta are vreo relevanţă pentru tine!”

Oamenii joacă, 75-80% din timpul alocat diverselor activităţi, jocuri psihologice. E un procent foarte mare. Acest procent ne duce cu gândul că, pe de o parte, ne este teamă de multe ori să spunem ceea ce vrem de fapt, direct şi asertiv, pentru că există riscul respingerii iar, pe de altă parte, că nu ştim întotdeauna nici ce nevoi avem, nici cum să le satisfacem constructiv.

Eric Berne a identificat foarte multe jocuri pe care oamenii le joacă şi le-a găsit şi nume interesante: ”Al meu e mai bun decât al tău”, ”Te-am prins, ticălosule!”, ”Este îngrozitor!”, ”Datornicul”, ”Alcoolicul”, ”Da, dar…” etc. Dincolo însă de-a le denumi într-un fel anume, e important să descoperim când intrăm într-un joc psihologic, ce nevoi sau vulnerabilităţi personale se întâlnesc cu momelile oferite şi ce nevoi pun în scenă cei care ne invită la joc psihologic.

Pentru a descoperi jocurile din interacţiunile cu ceilalţi, John James (1973) ne oferă un îndrumar format din câteva întrebări: Ce se întâmplă în mod repetat în interacţiunea cu X?, Cum începe interacţiunea?, Ce se petrece în continuare?, Cum se termină?, Cum mă simt la final?.

După ce vom descoperi jocurile din interacţiunea cu ceilalţi, putem înţelege mai mult despre nevoile şi vulnerabilităţile atât ale noastre, cât şi ale celorlalţi. Putem medita apoi la modalităţi de-a evita aceste jocuri: s-a constat că cele mai eficiente căi sunt comunicarea asertivă a nevoilor şi stabilirea unor reguli clare de comportament, pentru diverse persoane, în domenii variate.

În concluzie, prin jocuri ne ocupăm o mare parte din timp, pentru că nu conduc la nici un rezultat şi pot fi repetate la infinit. Pentru cei care au o teamă crescută de intimitate, jocurile reprezintă chiar un fel de-a fi în relaţii (e adevărat că respectivele relaţii sunt cu atât mai toxice, cu cât se joacă mai mult jocuri în detrimentul interacţiunii bazată pe intimitate).

Jocurile ne ţin departe de contactul cu propria persoană şi cu celălalt dar depinde în totalitate de noi dacă alegem să ne învârtim la nesfârşit în cercul acestora sau să încercăm modalităţi mai sănătoase de-a interacţiona.

 Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după “Bună ziua”?, Editura Trei, 2006.
Berne, E., Games People Play, New York, Grove Press, 1964.
Christine, Lister-Ford, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010
James, J., The Game Plan, TAJ, III:4, Octombrie 1973