Metafora tigăii sau despre vechi şi nou în plan psihic


tigaie

Când pregătea carnea de pui pentru prăjit, soţia folosea din piciorul puiului doar partea de sus. Soţul, văzând constant acest obicei al soţiei, o întreabă într-o zi:

  • De ce pregăteşti astfel carnea?

Soţia răspunde: Aşa am văzut că făcea şi mama mea.

Soţul, din ce în ce mai contrariat, o întreabă în continuare:

  • De ce gătea mama ta carnea în acest mod?

Soţia ridică din umeri şi zice:

  • Nu ştiu exact. Dar, probabil, pentru că aşa e mai bună!

După această discuţie cu soţul ei, femeia respectivă, căreia întrebările soţului i-au ridicat şi ei un semn de întrebare, vorbeşte cu mama ei despre obiceiul alimentar. Iar mama ei îi spune:

  • Găteam aşa pentru că aveam o tigaie mică!

Morala poveştii: adaptează-ţi mâncarea la tigaia pe care o ai tu, nu mama ta!

În plan psihic, povestea tigăii ne poate duce cu gândul la următoarele învăţăminte: adaptează-ţi imaginea de sine la cine eşti, nu la cine ţi s-a spus că ai fi; construieşte-ţi convingeri şi valori conform experienţei tale de viaţă; resemnifică evenimentele din trecutul tău în acord cu mintea şi sufletul din prezent.

Pentru a putea să ne construim o imagine, convingeri, valori şi semnificaţii ”noi”, consonante cu ceea ce suntem în prezent, avem nevoie să renunţăm la aspectele introiectate de la alţii, persoane semnificative, foarte importante sau chiar la modalitatea noastră trecută de-a semnifica realitatea. Actul renunţării poate contraveni însă fidelităţii faţă de persoanele care ne-au transmis aceste informaţii sau chiar fidelităţii faţă de sine, cei care am fost în trecut. Ar fi ca şi cum am renunţa la părţi din noi sau la persoane importante din viaţa noastră. Realitatea este însă cu totul alta: nu înlocuim modelele învăţate de la alţii cu unele noi, ale noastre pentru că acestea nu sunt bune sau pentru că persoanele respective nu ne-au învăţat bine, ci pentru că ele nu mai sunt potrivite prezentului nostru, experienţei, felului de-a gândi, simţi şi interpreta realitatea. Nu resemnificăm evenimente, fapte sau relaţii pentru că vechile semnificaţii nu erau bune, ci pentru că semnificaţiile e necesar să ne reprezinte constant pe noi, aşa cum suntem în prezent, nu aşa cum eram şi funcţionam în trecut. Modelele învăţate e foarte probabil că au fost utile în trecut, în alte contexte sau sisteme. Dar, în prezent, unele dintre ele pot fi depăşite, blocante sau de-a dreptul disfuncţionale. Semnificaţiile trecute şi-au avut rostul şi utilitatea lor altădată, în trecut. În prezent nu mai sunt la fel de relevante. Din acest motive e nevoie ca, în plan psihic, vechiul să fie înlocuit cu noul, adecvat prezentului, realităţii fizice şi psihice deopotrivă. Tigăii prezente, adică.

Repere ale lucrului terapeutic în grup


repere psihoterapia de grupLucrul terapeutic cuprinde în structura sa toate momentele temporale: trecut, prezent şi viitor (într-o măsură mai mică, e adevărat). Trecutul personal este analizat, clarificat, exprimat şi, în final, resemnificat. În terapia individuală, abordarea evenimentelor trecute şi a aspectelor psihice corelate cu acestea ocupă un spaţiu generos. Aici ne spunem poveştile despre viaţa noastră şi despre noi. Acestea se fundamentează în experienţele trăite, precum şi în interpretările asociate lor. Pentru a se accesa interpretări mai realiste, în terapie se analizează în detaliu fapte concrete şi mai puţin generalizări sau imagini sintetice de ansamblu. Procedându-se astfel, se ajunge evident la o imagine de sine mai realistă.

Identitatea şi imaginea de sine sunt structurate masiv pe baza a ceea ce ne-am spus pornind de la ceea ce am trăit, iar multe interpretări sunt de obicei influenţate de către ceilalţi, de imaginea pe care aceştia o aveau despre noi. Este motivul pentru care în terapie se încearcă să se ajungă la semnificaţii cât mai apropiate de prezentul persoanei, de capacitatea ei de reflexie, de felul ei de-a gândi şi de-a simţi, prin această analiză şi reinterpretare a experienţelor generatoare din trecutul personal.

În terapia de grup vom întâlni evident această secvenţă de travaliu psihic, însă aici, spre deosebire de terapia individuală, avem un cadru mai permisiv pentru a introduce secvenţa temporală a prezentului.

Ce înseamnă a lucra ”aici şi acum”, în prezent? Înseamnă a dirija comunicarea membrilor grupului nu pe aspecte faptice din trecut, ci pe ce se întâmplă în prezent, pe exprimarea a ceea ce simt şi gândesc aceştia în chiar momentul interacţiunii lor.

În grup, experienţa lui ”aici şi acum” este dublată, pentru a nu fi doar una de catharsis emoţional, de o secvenţă de reflexivitate asupra motivelor, nevoilor, credinţelor care i-au determinat pe participanţi să fie şi să se comporte într-un anume fel.

Spuneam într-un articol precedent că în grup se developează conflictele emoţionale timpurii, tiparele psihocomportamentale care ne sunt specifice. Aceasta presupune că fiecare persoană va scoate la iveală felul ei de-a fi, de-a comunica şi relaţiona, nevoile şi vulnerabilităţile interpersonale. Comunicarea în prezent a gândurilor şi trăirilor afective, dublată de analiza aspectelor psihice ce stau la baza acestora vor constitui resursele de identificare, dar şi de corecţie a acestor tipare.

De exemplu, o persoană poate susţine despre sine că este tolerantă şi blândă, dar, în grup să se exprime agresiv şi critic. Prin comunicarea a ceea ce se întâmplă în prezent, această persoană poate deveni conştientă de tiparele sale comportamentale. Feedback-urile celorlalţi, realizate aici şi acum, o pot ajuta să se perceapă mai realist şi chiar să se schimbe, dacă decide aceasta.

În terapia de grup se realizează nu numai o corecţie a imaginii de sine, dar devine şi evident cât suntem de responsabili pentru construirea relaţiilor şi a calităţii vieţii noastre. O persoană singură, de exemplu, va deveni conştientă că este aşa pentru că participă la acest lucru, comportându-se astfel încât ceilalţi să o respingă. De asemenea, ea poate să-şi clarifice că stă în puterea ei să schimbe modalitatea de raportare la ceilalţi, dacă îşi doreşte relaţii interpersonale de calitate.

Dacă lucrul terapeutic în prezent (ce presupune exprimarea foarte sinceră a gândurilor şi emoţiilor şi analiza francă a conduitei celorlalţi dar şi a propriului comportament) are atâtea beneficii, oare de ce nu-l utilizăm noi în viaţa de zi cu zi? Trebuie neapărat să mergem la terapie pentru asta? Răspunsul este afirmativ. Pentru că o astfel de interacţiune nu este deloc dorită în spaţiul social, datorită inconfortului pe care îl generează. De unde vine acest inconfort? Imaginaţi-vă că v-aţi duce la job şi aţi începe să spuneţi fiecărui coleg şi chiar şefului într-un mod foarte sincer ceea ce gândiţi şi simţiţi legat de comportamentul lor. Nu e aşa că nu pare un tablou uşor de realizat?!

Miles (conform Yalom, 2008) identifică motivele care îi împiedică pe oameni să evite comentariile aici şi acum în interacţiunile sociale: anxietatea de socializare, normele sociale, teama de revanşă şi menţinerea puterii.

Dacă ne-am permite să ne comentăm comportamentele unii altora, am deveni foarte anxioşi, pentru că nu este deloc facil să ne confruntăm cu ceea ce trezim în ceilalţi. Vechile noastre răni legate de teama de respingere şi leziunile narcisice, s-ar reactiva. Pe de altă parte, acest proces nici nu este deloc productiv. Dacă ne-am exprima astfel în toate momentele sociale, tumultul emoţional generat ne-ar împiedica să fim eficienţi în sarcinile de zi cu zi. Este şi motivul pentru care nici o normă socială nu favorizează observaţia atentă şi comentariile la adresa celorlalţi. Sunt evitate astfel tensiunea şi conflictele interpersonale.

Fiind prea atenţi la ceilalţi şi exprimându-ne în această direcţie, ar exista şi riscul răzbunării din partea celor care s-ar putea simţi intruzaţi şi lezaţi. Aceasta este o altă raţiune ce nu favorizează comunicarea aici şi acum în spaţiul social.

Comentariile de proces, adică aici şi acum, conduc şi la scăderea ierarhiei şi aplatizarea autorităţii. Dacă am fi astfel în societate, spaţiul social s-ar transforma într-unul în care ierarhiile ar fi puse constant sub semnul întrebării. Iar societatea are nevoie de ordine şi ierarhii clare pentru a fi funcţională. Astfel că interacţiunile autentice în prezent sunt doar nişte scăpări şi nu o regulă.

Dacă în spaţiul social aceste interacţiuni sunt aşa inconfortabile şi tensionante, cum se pot realiza ele în grupul de terapie? Răspunsul este următorul: grupul terapeutic reprezintă singurul cadru în care această interacţiune poate fi realizată într-o manieră benefică, pentru că aici avem un spaţiu securizat de nişte reguli, norme, dar şi de prezenţa terapeutului, care are rolul de a dirija desfăşurarea procesului, astfel încât să se extragă din el aspectele benefice. Terapeutul mediază interacţiunile pentru a nu degenera în conflicte, tensiuni inutile şi jocuri psihologice şi încurajează constant autoreflexia, feedback-ul autentic şi constructiv.

În concluzie, grupul terapeutic reprezintă un cadru ideal pentru a lucra cu dimensiunea prezentului şi a extrage din ea tot ceea ce se poate pentru cunoaşterea de sine şi schimbarea comportamentală.

Bibliografie:
I. Yalom, Tratat de Psihoterapie de grup, Editura Trei, Bucureşti, 2008

A da un alt înțeles experiențelor!


meditatie 3Conceptul de resemnificare este unul central în procesul psihoterapiei. Presupune a acorda un alt înțeles, o altă semnificație experiențelor și situațiilor trăite de client.

Toate situațiile de viață sunt cernute prin filtrul personal, sunt analizate, interpretate, etichetate de către fiecare dintre noi în funcție de ceea ce suntem, cunoaștem, ne dorim la momentul respectiv. Interpretările pe care le dăm experiențelor noastre sunt consonante cu momentul realizării lor și au o funcție adaptativă, la modul general.

În cadrul terapiei clienții vin nu atât cu trecutul lor ci cu interpretarea pe care au dat-o acestuia. Unul dintre rolurile terapiei este reinterpretarea evenimentelor majore de viață din perspectiva prezentului, adică resemnificarea acestora. Care ar fi scopul de-a înlocui o etichetă cu o alta? Presupunerea că noile etichete ar putea fi mai bune, pentru că:

  • se realizează dintr-o perspectivă mai matură, adică mai decentrată (știm că la vârsta micii copilării gândirea este egocentrică – adică nu se diferenţiază destul de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezând că este centrul universului) și mai obiectivă (gândirea copilului mic este magică, el crezând că poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să o schimbe, înseamnă că, într-un fel sau altul, este de vină);
  • se realizează într-un mediu securizant și suportiv în care emoțiile negative asociate evenimentului pot fi exprimate, verbalizate, realizându-se astfel echilibrul emoțional necesar unei interpretări mai realiste;
  • în prezența unui om care te ascultă și înțelege dobândești un mai bun contact cu ceea ce simți, gândești, cu ceea ce ești, de fapt.

Și copiii pot resemnifica evenimentele, însă maniera este diferită de obicei de cea în care se realizează acest proces la adulți. Copiii dau alte semnificații experiențelor prin intermediul jocurilor, poveștilor, desenelor, modelajelor.

Să luăm un exemplu sumar de formare a unei etichete și, apoi, a resemnificării acesteia. Un copil criticat de o mamă cînd ia note mici și nevalorizat când obține rezultate bune poate să înțeleagă următoarele de la mama sa: ”Nu-mi place de tine când nu ești așa cum îmi doresc eu. Te iubesc doar dacă ești bun. Iubesc doar rezultatele tale, nu pe tine. Nu te iubesc”. Peste ani, copilul devenit adult, poate să extragă și alte semnificații, din prisma cunoștințelor sale, a vârstei, a maturității sale: ”mama avea intenții bune și așa credea ea că mă motivează” sau ”mama nu prea știa să fie afectuoasă, dar mă iubea” sau ”era critică pentru că și părinții ei au fost critici cu ea” etc.

Resemnificarea are un efect pozitiv, eliberator, de reconstrucție a imaginii de sine în lumina noilor interpretări. Gândiți-vă numai la ceea ce înseamnă să ne spunem, în loc de: ”nu m-a iubit, nu m-a valorizat”(fie mama, fie tata, fie un/o fost/ă iubit/ă, un/o fost/ă soț/ie), ”m-a iubit, m-a valorizat, chiar dacă nu în modul cel mai potrivit pentru mine”! Acesta să fie adevărul?! De cele mai multe ori, da. Persoanele semnificative pentru noi au de obicei sentimente pozitive, însă modalitatea de-a le arăta nu este întotdeauna cea mai potrivită!

 

 

 

Cuplul, ca un joc dinamic între nevoile individuale și nevoile de relație ale partenerilor


 

index indragosNevoile umane sunt foarte diverse: nevoia de a mânca, nevoia de somn, nevoia de mișcare, de relaxare, de cunoaștere, de comunicare, de afecțiune, de împlinire profesională, nevoia de-a avea copii, nevoia de-a călători, nevoia de a face lucruri utile etc. Ele pot fi categorisite după multe criterii, precum și ierarhizate, după importanța pe care le-o acordăm.

În cadrul relațiilor putem discuta de nevoi individuale, precum și de nevoi de relație. Deși nevoile de relație sunt tot niște nevoi individuale, datorită specificului lor le putem considera o categorie aparte.

În satisfacerea nevoilor noastre suntem implicați noi și acțiunile noastre, precum și obiecte și persoane din afara noastră.  Când o nevoie depinde în satisfacerea ei de o persoană anume, ea poate fi numită nevoie de relație.  Nevoile de relație conduc la grade diferite de dependență de ceilalți, căci depindem de cineva anume pentru ca nevoia respectivă să fie satisfăcută.

În orice fel de relație sunt intricate atât libertatea, cât și dependența de celălalt. Când suntem în cuplu avem atât nevoi individuale, cât și nevoi de relație (de exemplu nevoia de comunicare cu partenerul, nevoia de-a face dragoste cu acesta). Aceste nevoi de relație sunt firești și, prin satisfacerea sau frustrarea lor, este influențează direct satisfacția fiecărui partener al cuplului.

În relațiile de cuplu fuzionale partenerii se contopesc unul cu celălalt și nevoile individuale sunt absorbite de către cele relaționale. Nu mai există vreau să citesc o carte, ci îmi doresc să citesc această carte cu tine, căci foarte multe se fac în comun, doar cu celălalt sau împreună cu celălalt și alte persoane. Bucuriile și plăcerile personale devin ale cuplului, emoțiile se tranferă de la unul la celălalt fără limite și granițe. Dacă tu ești trist, eu nu pot să fiu bucuros. Sunt relații care în timp își pierd din vigoare, căci forța unui cuplu ține și de diferențierea celor doi.

Există relații de cuplu caracterizate atât printr-un mare grad de libertate individuală, cât și printr-o legătură puternică cu partenerul, în sensul că fiecare își cunoaște, respectă și satisface o mare parte din nevoile individuale, dar există și multiple nevoi de relație, ale ambilor parteneri, care au un nivel crescut de satisfacere în cuplul respectiv. De exemplu, ei îi place să iasă cu prietenele din când în când și o face fără a simți sentimente de vinovăție, iar el merge periodic la meciurile de fotbal, pentru că îl pasionează. Comunică bine și au o viață sexuală mulțumitoare pentru amândoi. Sunt relații de cuplu satisfăcătoare.

Relațiile de cuplu în care libertatea individuală a unui partener este inhibată constant și vehement de către celălalt intră în tiparul victimă-agresor. Sunt relații foarte dificile, epuizante și extrem de frustrante.

Când predomină libertatea individuală în detrimentul nevoilor de relație, pentru că partenerii și-au retras o mare parte din investiția emoțională și mai au puține așteptări legate de celălalt, spunem că avem o relație de singurătate în doi.

În orice tip de relație există frustrare emoțională, pentru că niciodată un altul nu va putea să ne satisfacă total și perfect toate nevoile de relație. Depinde însă care nevoi de relație ne sunt frustrate, pentru cît timp și cu ce costuri emoționale. Există nevoi de relație care, dacă nu sunt satisfăcute, pot conduce la eroziunea cuplului respectiv. De exemplu, dacă partenerul nu-mi satisface nevoie de a face sex o perioadă îndelungată, există riscul investirii altor persoane cu capacitatea de satisfacere a acestei nevoi. Multe dintre relațiile extraconjugale au la bază acest mecanism: anumite nevoi fundamentale de relație nu mai sunt satisfăcute în cuplul respectiv și, pe acest deficit, se nasc investițiile afective în afara cuplului.

Frustrarea emoțională generată de nesatisfacerea  unor nevoi importante de relație poate fi gestionată uneori prin resemnificarea acestora. A juca tenis cu partenerul poate fi resemnificat în nevoia de-a juca tenis. A merge împreună la cumpărături se poate transforma în a face cumpărături singură. A ieși împreună cu prietenii poate să genereze nevoia de-a ieși singur cu prietenii. Nu toate nevoile de relație pot fi însă resemnificate cu succes. A face sex cu partenerul, dacă se transformă doar în nevoia de-a face sex, devine foarte problematic pentru cuplul respectiv.

Resemnificarea nevoilor de relație în nevoi individuale poate fi uneori o soluție pentru scăderea tensiunii din relație: ambii parteneri se simt mai bine. Unul pentru că e mai puțin frustrat, iar celălalt pentru că e mai puțin presat să vină forțat în întâmpinarea partenerului.

Dacă, citind acest articol, ați fantazat puțin și la tipul de relație de cuplu în care sunteți, rețineți o ultimă idee: pentru a fi fericiți într-un cuplu e bine să ne cunoaștem nevoile și să nu-l încărcăm excesiv pe celălalt cu presiunea satisfacerii acestora. Mai ales dacă sunt doar individuale.