Conceptia lui S. Freud asupra aparatului psihic


apartul psihic freudFreud structurează aparatul psihic în trei compartimente: sinele, eul şi supraeul.

Sinele. Sinele este zona cea mai veche din punct de vedere ontogenetic. El conţine ceea ce este ereditar, adică instinctele. Freud recunoaşte două clase de instinct: ale vieţii (libido) şi ale morţii (thanatos). Printre acestea, de o importanţă deosebită este instinctul sexual.

Sinele nu cunoaşte realitatea externă, este centrat pe impulsurile instinctuale şi operează după “principiul plăcerii” căutând doar satisfacerea instinctelor. El are doar două instrumente pentru a obţine plăcerea: acţiunea reflexă (reflexele) şi procesul primar (realizarea dorinţelor în vise sau prin intermediul imaginaţiei). Din sine se diferenţiază celelalte componente ale psihicului.

Eul. Sub acţiunea influenţelor externe, din sine ia naştere o noua porţiune: eul. Eul are o dublă funcţie – pe de o parte, de a se adapta lumii externe şi, pe de altă parte, de a controla instinctele sinelui, luând decizii în legătură cu satisfacerea acestora. Eul apare de timpuriu în viaţă şi operează raţional, după principiul adaptării la realitate. Sarcina eului este dificilă, el mediază între cerinţele sinelui şi solicitările externe. Când nu poate realiza aceasta, apare anxietatea. Anxietatea, prelungită şi nerezolvată, conduce la comportament nevrotic.

Eul, pe lângă funcţia de mediere între sine şi mediul social trebuie să ţină cont şi de un al treilea – supraeul.

Supraeul. Supraeul este o componentă formată în perioada copilăriei, prin care se prelungeşte influenţa maternă şi paternă, a întregii familii, a tradiţiilor, precum şi cerinţele mediului social cel mai apropiat. Supraeul conţine eul ideal şi conştiinţa morală.

Dacă sinele şi supraeul intră în zona inconştientului, eul aparţine conştiinţei. Între conştient şi inconştient se află preconştientul. Inconştientul a fost comparat de Freud cu o cameră spaţioasă, “plină” cu pulsiuni psihice, între care cele sexuale au un rol primordial. Această cameră s-ar afla în vecinătatea uneia mai strâmte – conştiinţa. La intrarea in salonul conştiinţei se află un gardian care cercetează fiecare tendinţă psihică, cu scopul de a vedea dacă poate s-o lase să iasă din inconştient. Dacă pulsiunea a reuşit să treacă de cenzura gardianului, ea pătrunde într-o altă zonă – preconştientul – şi devine conştientă doar dacă reuşeşte să atragă privirea conştiinţei.

Bibliografie:
Freud, S., Introducere în psihopatologia vieţii cotidiene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991

Dileme vechi şi noi


dileme vechi si noiDin timpul când eram studentă la Psihologie, am tot felul de dileme despre psihicul uman. Mai precis din momentul susţinerii examenului de licenţă la disciplina ”Fundamentele psihologiei”, când am avut o revelaţie citind titlul unuia dintre subiecte. Era ceva de genul ”Personalitatea, axul central al psihicului uman”. Atunci, aproape că m-a izbit ideea că de multe ori ne-am jucat cu frazele şi cuvintele în timpul facultăţii, având pretenţia că spunem nişte adevăruri: procesele psihice sunt interconectate şi interdependente, gândirea e ”centrală” în sistemul psihic, dar şi personalitatea e la fel de ”centrală”. Aici aş pune un emoticon cu un zâmbet.

Am luat examenul. Chiar cu notă mare. Pentru că învăţasem să mă joc cu cuvintele încă din facultate şi am avut şi inspiraţia să construiesc o schemă logică (logica mea, desigur) care a acoperit multe informaţii ce erau cuprinse în barem.

Mai târziu, după facultate, am descoperit o carte care m-a ajutat să-mi structurez informaţiile despre psihicul uman. Ea m-a scos din frazele cu interdependenţa şi interconectarea, adică din domeniul să spunem ceva ca să nu zicem nimic, domeniu în care fusesem cam toată facultatea (spun aceasta nevrând să jignesc pe nimeni). Cartea se numeşte ”Psihologie generală şi educaţională”, de Frăţilă Ion şi nu o puteţi găsi în librării pentru că nu a fost reeditată, dar sigur poate fi descoperită prin anticariate. O recomand tuturor acelora care au nevoie de o schemă structurantă pentru informaţiile legate de psihicul uman.

În cartea aceasta se face şi o distincţie clară între psihic şi biologic, ca două realităţi care se influenţează reciproc, dar sunt diferite. De ceva vreme parcurgem un fel de modă a neuroştiinţelor şi impresia mea e că nu doar încercăm să înţelegem mai bine psihicul prin intermediul cercetării ştiinţifice a sistemului nervos, ci că vrem mai mult: vrem să scăpăm de inconfortul de-a rămâne pe terenul psihicului (inconfort, pentru că adevărata natură a psihicului nu poate fi cunoscută prin metodele ştiinţifice actuale) ”parcând” psihicul pe domeniul biologicului (mai palpabil şi mai prietenos cu metodele de cercetare actuale). Am folosit termenul ”parcare” prin analogie cu o procedură pe care am realizat-o de curând cu blogul pe care scriu articole: pentru a beneficia de avantajele wordpressului, dar a avea şi propriul meu domeniu, mi-am ”parcat” (găzduit) domeniul personal pe spaţiul wordpressului. Pentru o perioadă de un an de zile cele două vor fi ca unul, deşi sunt foarte diferite. Am senzaţia că acest lucru se încearcă să se facă şi cu psihicul. Pe o perioadă nedeterminată şi uitând însă că sunt domenii diferite.

Dar să revenim la vechea mea dilemă, legătura dintre psihic şi personalitate. Sau, cum se structurează personalitatea în sfera psihică. În cartea sus-amintită am găsit o explicaţie pe care am să v-o ofer în continuare şi care pe mine m-a mulţumit intelectual (deşi am luat-o cu titlu de ”teorie”). Dacă considerăm psihicul, dintr-o anumită perspectivă, anume aceea a interacţiunii individului uman cu realitatea, un ansamblu de procese psihice (împărţite în trei mari categorii: intelect – senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, limbaj, atenţie, imaginaţie, memorie; afectivitate – ce cuprinde procesele psihice afective şi reglativitate: voinţa şi motivaţia), atunci trăsăturile de personalitate (responsabilitatea, sinceritatea, sociabilitatea etc.) se formează pe baza caracteristicilor generale ale tuturor proceselor psihice. Inteligenţa, de exemplu, presupune anumite aspecte – precizie şi viteză – care se regăsesc la nivelul tuturor proceselor psihice. Schematic, ideea pe care am prezentat-o anterior  este următoarea:

  • psihic = procese psihice.
  • procesele psihice au nişte proprietăţi: există proprietăţi ale unui singur proces psihic, ale unei categorii de procese (intelect, afectivitate, reglativitate) şi caracteristici generale (ale tuturor proceselor psihice, adică atât ale intelectului, ale afectivităţii, cât şi ale reglativităţii).
  • caracteristicile generale ale proceselor psihice sunt trăsăturile de personalitate.

Dilema aceasta am rezolvat-o cât de cât. Pe măsură însă ce încerc să înţeleg realitatea psihică, şi din alte perspective, apar noi întrebări. De exemplu, felul în care e prezentată personalitatea, după E. Berne, în stări ale eului: eul de copil (cuprinde trăiri afective, gânduri şi comportamente asociate experienţelor noastre anterioare), eul de adult (este orientat către realitatea prezentă) şi eul de părinte (conţinutul lui se raportează la figurile parentale) îmi ridică o nouă întrebare. Fiind o teorie a personalităţii, putem presupune oare că avem trăsături de personalitate pe care le putem corela cu cele 3 stări ale eului? Adică, ipotetic vorbind, timiditatea poate să aibă legătură cu eul de copil, ambiţia cu cel de adult, iar perfecţionismul cu eul de părinte (nu cred să aveţi ceva împotriva coexistenţei acestor trăsături într-o singură persoană). Şi dacă presupunem că există o corelaţie între trăsăturile de personalitate şi stările eului, atunci putem deduce că, lucrând terapeutic asupra stărilor eului, putem obţine modificări la nivelul trăsăturilor de personalitate.

Nu ştiu dacă am fost foarte clară în tot ce am spus. Pentru a compensa această posibilitate (dacă tot aţi ajuns cu cititul până aici!) vă propun un exerciţiu de autocunoaştere. Identificaţi-vă câteva trăsături de personalitate şi încercaţi să le corelaţi intuitiv cu o stare a eului. Iar dacă veţi vrea să vă modificaţi o anumită trăsătură, veţi şti în care parte să acţionaţi: asupra experienţelor din copilărie, asupra celor din prezent sau asupra imaginilor parentale. Pentru a vă uşura exerciţiul am să enumăr câteva trăsături de personalitate, ca suport pentru identificarea celor personale: optimism, pesmism, responsabilitate, sensibilitate, creativitate, încăpăţânare, cinste, hărnicie, lene, flexibilitae, rigiditate, realism, idealism, generozitate, zgârncenie, pragmatism, ospitalitate, punctualitate, bunătate, curaj, determinare, timiditate, toleranţă, meticulozitate, loialitate, spirit de iniţiativă etc. Spor!

Bibliografie:
Berne, E., Ce spui după bună ziua?, Ed. Trei, Bucureşti, 2006
Frăţilă, I, Psihologie generală şi educaţională, EDP, Bucureşti, 1993

Cât de inconștienți suntem?


Constient-Subconstient-Programarea-SuccesuluiPsihicul nostru funcționează la diferite niveluri: conștient, subconștient și inconștient. Când mă gândesc la o problemă și încerc să găsesc soluții, analizând diferite alternative, căutând plusuri și minusuri, atunci activitatea mea este dirijată de nivelul conștient. Când nu-mi amintesc o informație, încep să mă gândesc, să găsesc modalități de a accesa ceea ce mă interesează și, la un moment dat, acea informație apare în mintea mea. Ea era în subconștientul meu și eu am extras-o de acolo.  Există însă informații care sălășluiesc la un nivel mai profund al psihicului nostru – cel inconștient- și cu care putem intra în contact indirect: prin analiza visurilor, a actelor ratate, a creațiilor noastre artistice și chiar a comportamentelor noastre (mai ales a celor repetitive).

V-ați gândit vreodată cam cât din ceea ce facem în viețile noastre este determinat de planurile noastre conștiente și cât de scenariile inconștiente? Noi luăm multe decizii în fiecare zi, ne construim constant planuri de viitor, ne gândim asupra diverselor modalități de acțiune, deci procesăm conștient multe aspecte ale vieții noastre. Cel puțin așa pare, la o primă privire. În realitate, uneori, dincolo de gândurile conștiente, există programele inconștiente care ne dictează multe dintre acțiunile noastre. Să luăm cîteva exemple:

– el este un bărbat care apreciază libertatea și preferă relațiile pasagere, celor de lungă durată; decizia de a nu se implica profund în relațiile de cuplu pare una conștientă. E posibil însă ca ea să fie doar îmbrăcată conștient și dincolo de această aparentă conștiență să găsim o frică de femei, o dependență de mama, o lipsă a unui model pozitiv de masculinitate etc.

– ea este o femeie care nu vrea copii, căci vrea să evolueze profesional. Decizie motivată conștient. Inconștient e posibil să găsim lipsa unui model pozitiv de maternitate, traume în relația cu mama.

– de când s-au căsătorit, locuiesc împreună cu mama ei. Este de mare ajutor: spală, calcă, gătește, face curățenie. Și ei sunt foarte ocupați, deci e nevoie de mama. Dar, inconștient, cred că le este frică de intimitate și au nevoie de un tampon pentru a-și justifica comportamentele distante din cuplu.

– ei s-au despărțit. El o învinuiește pe ea de eșecul căsniciei. Și are motive conștiente: era rece, indisponibilă emoțional, critică… Putem însă să știm dacă nu cumva el are o atitudine inconștientă de rejecție a femeilor (rezultată din experiențele anterioare cu sexul feminin) care să fi ”ajutat” partenera lui să fie așa? De asemenea, în egală măsură, programul ei inconștient (de neîncredere în bărbați, de exemplu) poate fi o ancoră subtilă care să fi influențat comportamentul partenerului ei de cuplu.

Inconștientul nostru este o parte importantă din noi și ne determină multe aspecte ale vieții. Pentru a deveni mai conștienți de această parte din noi, ceea ce conduce implicit la o creștere a controlului conștient asupra propriei vieți, e nevoie mai întâi să recunoaștem existența acestei părți și apoi să găsim modalități de a o accesa.