Disocierea reprezintă modalitatea principală prin care o persoană traumatizată face faţă evenimentului traumatic. Este o modalitate care îi permite supravieţuirea de moment şi în perioada imediat următoare traumei. Însă, pe termen lung, disocierea – parţială sau la nivelul personalităţii – vine cu nişte costuri uriaşe care vor amprenta puternic negativ viaţa persoanei traumatizate. Unul dintre efectele negative este consumul energetic necesar procesului de realizare şi menţinere a disocierii: persoana ajunge să se epuizeze, să nu aibă energie, să devină depresivă. Alte efecte ale disocierii sunt comportamentele adictive (pentru a acoperi emoţiile violente sau golul interior creat de traumă), tentativele de suicid (când persoana nu mai suportă tensiunea psihică şi nu mai are speranţe că se va simţi mai bine), pierderea simţului identităţii, probleme relaţionale, agresivitate, atacuri de panică, probleme somatice (de somn, alimentare, endocrine etc.; pentru că noi funcţionăm unitar şi afectarea psihică conduce, mai devreme sau mai târziu, la boli somatice).

Pe cale naturală, prin forţele naturale de refacere a organismului şi psihicului, noi nu putem să depăşim trauma. E nevoie de abordare terapeutică, iar scopul terapiei, pentru traumele mai vechi de 6 luni (în intervalul temporar anterior terapia se centrează pe suport, susţinere, securizare) este chiar integrarea traumei în contextul psihic şi al personalităţii celui în cauză, integrarea fiind chiar procesul opus disocierii. Prin integrarea a ceea ce este separat şi dezlegat, se sudează şi se unifică trauma cu restul experienţelor personale.

O traumă integrată este în totalitate conştientă (cu toate percepţiile, imaginile, emoţiile şi gândurile asociate), iar imaginile şi trăirile afective terifiante, deşi nu dispar, capătă o intensitate suportabilă de către persoană. Aceasta se întâmplă datorită descărcării emoţionale asociate cu rememorarea evenimentului traumatic, în context terapeutic, securizant. De exemplu, deşi frica şi furia unei femei abuzate sexual nu vor dispărea niciodată, în travaliul de integrare a abuzului, intensitatea emoţională capătă proporţii suportabile conştient.

Integrarea traumei presupune a încadra evenimentul respectiv în contextul mai general al vieţii, extrăgând o semnificaţie ce poate fi constructivă personal. Dincolo de semnificaţia distructivă asociată traumei, integrarea presupune şi o resemnificare a acesteia. Deşi semnificaţia iniţială există şi va exista în continuare, a resemnifica înseamnă a putea vedea trauma şi în altă lumină, adică a putea extrage ceva pozitiv din violenţa şi negativitatea traumatică. Pozitivul identificat ţine de istoricul personal, de tipul traumei, de intensitatea acesteia, de resursele individuale şi chiar de desfăşurarea concretă a faptelor din momentul traumei. Un exemplu de resemnificare este acela al considerării traumei ca un şoc necesar pentru ”trezirea” dintr-un stil de viaţă nociv.

O traumă integrată presupune refacerea disponibilităţii afective şi emoţionale anterioară acesteia, precum şi lipsa dorinţei de a face rău agresorilor.

Integrarea traumatică presupune acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, precum şi dobândirea forţei de-a merge mai departe, eliberaţi de experienţa traumei.