Metafora, o cheie pentru autocunoastere si optimizare personala


metaforaMetafora este o figura de stil care consta in a da unui cuvant o semnificatie noua, printr-o comparatie subinteleasa. De exemplu, expresia “minte ascutita” este o metafora caci se da cuvantului “ascutit” semnificatia de “inteligent” in virtutea comparatiei subintelese ca o minte inteligenta functioneaza ca un cutit ascutit. In terapie, metafora trebuie inteleasa nu numai in acest cadru strict, specific limbajului scris sau vorbit, ci ea necesita a fi privita intr-o perspectiva mai larga si anume integrata limbajului ca orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. Vom avea deci si metafore specifice desenului, modelajului (in diverse materiale), miscarii si posturii.

 Introducand distinctia jungiana dintre “semn” si “simbol”, putem spune ca metafora, in terapie, poate avea rol atat de semn cat si de simbol. Conform lui Jung, semnul reprezinta “o desemnare prescurtata a unui fapt cunoscut” (“Tipuri psihologice”, p. 303). In cazul nostru metafora – ca semn – ar trimite, intr-o maniera figurata, spre o idee, un sentiment sau o stare cunoscute. Simbolul, in schimb, “presupune intodeauna ca expresia aleasa este cea mai buna denumire sau formula pentru o stare relativ necunoscuta, dar recunoscuta ca existenta sau necesara” (Jung, “Tipuri psihologice”, p. 320). Deci, o metafora simbol ar exprima o stare de fapt inca necunoscuta sau doar relativ cunoscuta, ea ne-ar aduce in campul constiintei si ceea ce este doar presimtit si inca necunoscut pe deplin.

Metafora poate functiona ca semn in virtutea faptului ca prin intermediul gandirii, in special, dar si a altor procese psihice, unele fenomene sufletesti cunoscute pot fi exprimate intr-o maniera figurata. De exemplu, daca intr-un exercitiu pe baza de metafora cineva isi atribuie o trasatura in virtutea a ceea ce stia deja despre sine (ar putea spune ceva de genul “m-am gandit ca trunchiul copacului meu sa aiba scorburi pentru ca eu am niste probleme nerezolvate”), atunci “scorburile” joaca rol de semn caci reprezinta rezultatul prelucrarii constiente, prin intermediul gandirii, a ceea ce persoana stia.

In psihoterapia experientiala metafora este insa mai frecvent intalnita ca simbol. Aceasta deoarece procedeul metaforizarii este nu numai rezultatul pur al gandirii ci al tuturor proceselor psihice, putandu-se spune ca in cazul metaforei simbol rolul cel mai important il are imaginatia. Iar imaginatia este procesul psihic care are cea mai puternica disponibilitate de-a prelua si continuturi inconstiente.

 Metafora terapeutica, ca tehnica experientiala, poate fi intalnita sub o varietate de forme: analogiile, metaforele situationale, metaforele personale si metaforele specifice tehnicilor expresive (desen, modelaj, miscare). Diversitatea formelor acesteia precum si posibilitatea de a o adapta situatiilor care apar in contextul terapeutic fac ca ea sa fie o metoda “de suflet” atat pentru psihoterapeuti, cat si pentru beneficiarii terapiei.

Metafora terapeutica (mai ales cea care functioneaza ca simbol) constituie o cale privilegiata de acces la inconstientul psihic. Exercitiile bazate pe metafora introduc persoana intr-o situatie imaginara la care trebuie sa se adapteze folosindu-se -in principal- de functia imaginatiei. Imaginatia este procesul psihic care nu este supus total controlului constiintei, ci ea face trecerea intre constient si inconstient. “In imaginatie factorul voluntar actioneaza mai mult indirect, intentionalitatea si reglajul voluntar fiind reduse la elemente ale unui regim de punere in functiune, finalizare si intretinere a activitatii imaginative astfel incat sa se obtina o maxima intercomunicare constient-inconstient” (P. P. Neveanu “Psihologie generala”, p. 230). Imaginatia implica deci atat participarea constientului, cat si a inconstientului, ea fiind procesul psihic care face legatura intre cele doua instante psihice.

Exercitiile bazate pe metafora pot fi considerate – conform distinctiei facute de Jung asupra notiunii de “fantezie”- drept un gen de fantasma activa care ”este provocata de o atitudine perceptiv orientata catre perceperea continuturilor inconstiente, situatie in care libidoul ia in primire toate elementele izvorate din inconstient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele, claritate si relief” (Jung, ”Tipuri psihologice”, p. 341).

Mecanismul general al imaginatiei – functie puternic implicata in tehnicile terapeutice metaforice – este simbolizarea (dupa P. P. Neveanu, “Psihologie generala”, vol. II), iar simbolul ”are intodeauna o natura extrem de complexa fiind alcatuit din date proprii tuturor functiilor psihice. El nu este nici rational, nici irational. Are o latura accesibila ratiunii, dar si una ce scapa acesteia, fiind constituit nu doar din date de factura rationala, ci si din date irationale, venind de la pura perceptie interioara si exterioara” (Jung, “Tipuri psihologice “, p. 350).

Putem asadar sa spunem ca tehnicile metaforice aduc in campul constiintei persoanei informatii inconstiente sub forma simbolica. De fapt, a folosi tehnicile metaforice in terapie inseamna a lucra cu simbolurile. Iar “a lucra cu simbolurile in mod creator constituie cheia reusitei in dezvoltarea individuala si in practica terapeutica” (Stevens Antony, “Jung “, p.128).

“Scoaterea” simbolurilor din zona necunoscuta a personalitatii si “aducerea” acestora la lumina constiintei reprezinta doar primul pas al terapiei. Apoi travaliul terapeutic este continuat printr-un efort de decriptare a acestora. Intelegerea semnificatiei simbolurilor poate fi realizata de catre persoana in cauza in sedinta terapeutica, sau – in terapia de grup – poate fi facilitata de participarea la discutie si a celorlalti membri ai grupului. Uneori insightul nu apare in timpul sedintei, ci mai tarziu, dupa ce persoana mai acumuleaza informatii despre sine.

In timpul exercitiilor metaforice persoanele nu numai ca afla ceva nou despre ele insele, pana atunci neconstientizat, ci chiar, gasind solutii problemelor si confrruntandu-se cu dificultatile intr-o maniera securizanta si indirecta, isi construiesc strategii viitoare de rezolvare a problemelor. Am putea spune asadar ca tehnicile metaforice sunt nu numai cai de descoperire a unor pete ascunse ale personalitatii, dar si modalitati de activare a resurselor psihice.

Metafora nu este doar o cale de acces spre inconstientul personal, ci ea ne permite si deschiderea de porti spre inconstientul colectiv, caci ”toate continuturile inconstientului personal (umbrei) depind, fara a le putea distinge, de continuturile arhetipale ale inconstientului colectiv, iar atunci cand umbra se constientizeaza le ia cu sine si pe acestea din urma” (Jung, “Psihologie si alchimie”, vol. 1, p. 34). Luand in considerare acestea ne-am putea aventura in necunoscut, sugerand ca tehnicile metaforice ar putea – in anumite contexte – sa furnizeze informatii premonitorii, adica informatii care trimit la evenimentele esentiale, destinale ale omului.

Valentele terapeutice ale metaforei – de autocunoastere, de mobilizare a resurselor psihice pentru a face fata dificultatilor vietii – impun tehnicile metaforice printre metodele  privilegiate ale psihoterapiei.

Bibliografie:

Jung, C.G., Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Jung, Psihologie si alchimie, Ed. Teora, Bucuresti, 199

P. Neveanu Psihologie generala

Stevens Antony, Jung ,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

Articol publicat în Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 12-13, 2001

Ce este autismul?


autism ce esteAutismul este o tulburare de dezvoltare, de natură neurobiologică. Autismul tipic face parte din tulburările spectrului autismului (TSA) sau tulburările pervazive de dezvoltare (PDD) care includ Tulburarea autistă, Sindromul Asperger (cei afectaţi de acest sindrom au limbaj, o inteligenţă chiar genială, dar manifestă deficienţe de comunicare şi socializare), Sindromul Rett, Tulburarea dezintegrativă a copilăriei şi Tulburarea pervazivă de dezvoltare- nespecificată altfel/PDD-NOS.

Termenul de “autism” este folosit în sensul larg de “tulburări din spectrul autismului”. Atunci cînd ne referim la “autism” ca tulburare specifică din cadrul spectrului, folosim termenul “autism clasic” sau “tipic”.

Tulburarea se manifestă în prima copilărie, între 1,6 şi 3 ani. Nu poate fi diagnosticată la naştere pentru că semnele (tiparele comportamentale pe baza cărora se face diagnosticarea) nu apar sau nu pot fi uşor identificate înainte de 18 luni. Uneori există o perioadă de dezvoltare aparent normală, după care copilul se izolează şi pierde din abilităţile dobîndite.

În Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (1994) criteriile de diagnostic pentru tulburarea autistă sunt următoarele:

  • Manifestările să aparţină celor trei domenii simptomatologice considerate importante pentru diagnosticul de autism: deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă, deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă, repertoriu restrâns de activităţi şi interese.
  • Manifestările să fi debutat în perioada de sugar sau în copilărie.
  • Manifestările să fie cel puţin opt, dintre care cel puţin două de la A, cel puţin una de la B şi cel puţin una de la C:
  1. Deteriorare calitativă în interacţiunea socială reciprocă:

– lipsa conştienţei existenţei sau sentimentelor altora

– nici o căutare sau căutare inadecvată a alinării în perioadele de stres

– nici o imitaţie sau o imitaţie alterată

– nici un joc social normal

– deterioare evidentă în capacitatea de a-şi face amici printre egali.

2. Deteriorare calitativă în comunicarea verbală şi nonverbală şi în activitatea imaginativă:

– lipsa comunicării verbale şi nonverbale

– limbaj nonverbal inadecvat

– absenţa activităţii imaginative relevată de lipsa interpretării rolurilor reale sau imaginare

– anomalii marcante în producerea vorbirii, incluzând volumul, accentul, viteza, ritmul şi intonaţia

– anomalii marcante în forma şi conţinutul vorbirii: stereotipii verbale, uz idiosincratic de cuvinte sau expresii, remarci inadecvate frecvente, folosirea incorecta a pronumelui personal

– deterioare marcantă în capacitatea de a iniţia sau susţine o conversaţie cu alţii.

3. Repertoriu restrâns de activităţi şi interese:

– mişcări stereotipe ale corpului

– preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor

– stres major legat de modificări minore în ambianţă

– insistenţă iraţională de a urma în detaliu rutele

– restrângerea marcantă a intereselor şi preocupărilor la un interes mărunt.

În trecut autismul era considerat o tulburare rară. Studii recente arată o creştere majoră a ratei de incidenţă a cazurilor de tulburări din cadrul spectrului autismului. De ex. în Marea Britanie, cel mai recent studiu al Consiliului de Cercetare Medicală (Medical Research Council) (2001) din această ţară a determinat că prevalenţa este de 1 la 166 din totalul populaţiei, semnalînd o alarmantă creştere de 1600% doar în ultimii 10 ani). În România nu există nici o statistică care să arate numărul de persoane cu autism.

În procesul educaţional – terapeutic şi şcolar – se doreşte adaptarea copilului cu autism la lumea celor fără autism. Şi uneori se reuşeşte. În anumite limite. Nu ştim însă să existe vreo abordare educativă care să încerce o întâlnire a celor două ”universuri” reprezentate de autişti şi neautişti. Cu atât mai puţin una care să stipuleze rezonanţa celor consideraţi normali la lumea celor numiţi autişti.

   Bibliografie:
  1. American Psychiatric Association (2003) – Manualul de diagnostic şi statisticã a tulburãrilor mintale,ed a patra revizuitã, DSM IV TR 2000, Ed. Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România.
  2. Bruin, Colette (2008) Give me 5 – Pedagogie modernă pentru lucrul cu persoanele autiste, Editura Fides, Iaşi
  3. Mitasov, Tudor; Smelik, Inge, Jose (2005),  Elemente de intervenţie în autism, Editura Stef, Iaşi.
  4. Peeters, Theo, 2009, Autismul- teorie şi intervenţie educaţională, Editura Polirom, Bucureşti