Terapia Imago sau cum să ne vindecăm rănile din copilărie prin intermediul partenerului de cuplu


terapia imagoIntrăm în relaţiile de iubire purtând rănile noastre emoţionale din copilărie şi ne îndrăgostim de persoane care seamănă mult – mai ales în aspectele negative – cu cei care au avut grijă de noi în etapele timpurii ale existenţei noastre tocmai pentru a ne oferi o şansă de vindecare.

Deoarece traumele şi vulnerabilităţile psihice construite în copilărie pot fi vindecate numai de persoane care seamănă mult cu cei care ne-au rănit, iar mecanismele inconştiente de selecţie a partenerului de cuplu au grijă ca perechile noastre să ne amintească constant de persoanele semnificative din copilăria noastră, se pare că şansa de ieşire din blocajele emoţionale timpurii este strâns legată de cei cu care formăm un cuplu. Însă, aici ajungem într-un punct critic: cei care ne pot ajuta, nu o pot face (din cauza asemănării cu cei care ne-au rănit), astfel că relaţiile de cuplu, deşi au potenţial vindecător, vor conduce cel mai probabil la o reiterare a suferinţelor emoţionale din trecut. Terapia imago s-a născut tocmai din nevoia de a depăşi acest blocaj, iar pentru ca ea să funcţioneze este necesar ca partenerii să se angajeze profund într-un proces de conştientizare şi schimbare personală.

Dacă nu putem schimba faptul că avem nevoie de persoane asemănătoare pentru a ne alina suferinţele din copilărie, putem schimba incapacitatea partenerilor, derivată din această asemănare, de a veni în întîmpinarea nevoilor celor cu care sunt în relaţie de cuplu? În terapia imago răspunsul este afirmativ în următoarele condiţii: fiecare partener să conştientizeze potenţialul rol vindecător pe care îl poate avea pentru cel/cea cu care constituie un cuplu şi să se angajeze într-un proces de clarificare a nevoilor personale şi de exprimare a acestora. De asemenea, e nevoie şi de un alt proces de înţelegere şi validare a nevoilor partenerului de cuplu, precum şi de angajare în acţiuni concrete de satisfacere a nevoile fundamentale ale acestuia. Deci, fiecare persoană dintr-un cuplu îşi va clarifica nevoile emoţionale fundamentale şi le va comunica celui/celei cu care este în relaţie, urmând ca acesta/aceasta să-i vină în întâmpinare pentru ca ele să fie satisfăcute. A veni în întâmpinarea nevoilor partenerului de cuplu este privită în terapia imago ca o oportunitate de dezvoltare nu numai pentru celălalt, cu care este constituită o relaţie, ci şi pentru sine, pentru că se creează contextul pentru a recupera părţi din sine negate, reprimate, nedezvoltate. A satisface nevoile partenerului de cuplu nu reprezintă un artificiu forţat, ci o modalitate concretă de reîntregire de sine, în acelaşi timp cu ameliorarea/vindecarea rănilor emoţionale ale celuilalt. Ca o consecinţă a acestor procese fiecare devine mai întreg, mai autentic, dar şi cu mai puţine răni emoţionale.

În concluzie, terapia imago postulează un dublu proces de recuperare de sine şi vindecare personală în urma căruia cei doi parteneri de cuplu devin mai sănătoşi psihic, mai vitali, iar relaţia acestora se intensifică şi pozitivează.

Bibliografie:
Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Editura Herald, Bucureşti, 1988
Advertisement

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul ruşine-furie


furie in cupluAcest ciclu este unul dintre cele mai nocive dintre toate cele pe care le-am descris până acum. A simţi ruşine sau a te simţi umilit sunt stări emoţionale impactante negativ din punct de vedere al demnităţii personale. Persoana ”atinsă” în propria-i demnitate va simţi, concomitent cu umilinţa trăită, o emoţie de furie intensă. Această furie poate îmbrăca diverse forme de exprimare iar, de multe ori, forma poate fi una distructivă care să-i producă celuilalt aceleaşi ”daune”. Prin urmare, vom avea o exteriorizare a furiei celui umilit care va conduce la umilirea celuilalt, ”agresorul” iniţial. Acesta va intra şi el la rândul lui în cercul ruşine-furie şi va fi şi mai agresiv decât în prima etapă a ciclului distructiv. Fiecare dintre cei doi parteneri care interacţionează într-un astfel de ciclu va fi atât victimă, cât şi agresor, fiecare va simţi atât umilinţă, cât şi furie distructivă. Cei doi îţi vor potenţa reciproc nocivitatea reacţiilor.

Ca şi ciclul învinuire-retragere, acesta se bazează pe modalităţi deformate de exprimare de sine, indiferent de tipul nevoii resimţite şi exteriorizate.

Ciclul ruşine-furie este unul dintre cele mai toxice pentru că poate escalada în violenţă extremă, datorită intensităţii reacţiilor emoţionale implicate. În cuplurile unde regăsim violenţă fizică, dar şi psihică crescută este destul de probabil să fie prezent şi acest ciclu.

Ieşirea din acest ciclu presupune creşterea capacităţii personale de conţinere a emoţiilor de ruşine, precum şi a capacităţii de a exprima asertiv emoţii de furie intensă. Şi aceasta, la ambii parteneri implicaţi în această interacţiune distructivă. De asemenea, fiind vorba de lezarea sentimentului demnităţii personale, ambele persoane trebuie să-şi dezvolte abilitatea de-a se linişti, calma, de-a se îngriji emoţional pe sine şi pe celălalt implicat în această luptă de cuplu.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014