Integrarea traumei


integrareDisocierea reprezintă modalitatea principală prin care o persoană traumatizată face faţă evenimentului traumatic. Este o modalitate care îi permite supravieţuirea de moment şi în perioada imediat următoare traumei. Însă, pe termen lung, disocierea – parţială sau la nivelul personalităţii – vine cu nişte costuri uriaşe care vor amprenta puternic negativ viaţa persoanei traumatizate. Unul dintre efectele negative este consumul energetic necesar procesului de realizare şi menţinere a disocierii: persoana ajunge să se epuizeze, să nu aibă energie, să devină depresivă. Alte efecte ale disocierii sunt comportamentele adictive (pentru a acoperi emoţiile violente sau golul interior creat de traumă), tentativele de suicid (când persoana nu mai suportă tensiunea psihică şi nu mai are speranţe că se va simţi mai bine), pierderea simţului identităţii, probleme relaţionale, agresivitate, atacuri de panică, probleme somatice (de somn, alimentare, endocrine etc.; pentru că noi funcţionăm unitar şi afectarea psihică conduce, mai devreme sau mai târziu, la boli somatice).

Pe cale naturală, prin forţele naturale de refacere a organismului şi psihicului, noi nu putem să depăşim trauma. E nevoie de abordare terapeutică, iar scopul terapiei, pentru traumele mai vechi de 6 luni (în intervalul temporar anterior terapia se centrează pe suport, susţinere, securizare) este chiar integrarea traumei în contextul psihic şi al personalităţii celui în cauză, integrarea fiind chiar procesul opus disocierii. Prin integrarea a ceea ce este separat şi dezlegat, se sudează şi se unifică trauma cu restul experienţelor personale.

O traumă integrată este în totalitate conştientă (cu toate percepţiile, imaginile, emoţiile şi gândurile asociate), iar imaginile şi trăirile afective terifiante, deşi nu dispar, capătă o intensitate suportabilă de către persoană. Aceasta se întâmplă datorită descărcării emoţionale asociate cu rememorarea evenimentului traumatic, în context terapeutic, securizant. De exemplu, deşi frica şi furia unei femei abuzate sexual nu vor dispărea niciodată, în travaliul de integrare a abuzului, intensitatea emoţională capătă proporţii suportabile conştient.

Integrarea traumei presupune a încadra evenimentul respectiv în contextul mai general al vieţii, extrăgând o semnificaţie ce poate fi constructivă personal. Dincolo de semnificaţia distructivă asociată traumei, integrarea presupune şi o resemnificare a acesteia. Deşi semnificaţia iniţială există şi va exista în continuare, a resemnifica înseamnă a putea vedea trauma şi în altă lumină, adică a putea extrage ceva pozitiv din violenţa şi negativitatea traumatică. Pozitivul identificat ţine de istoricul personal, de tipul traumei, de intensitatea acesteia, de resursele individuale şi chiar de desfăşurarea concretă a faptelor din momentul traumei. Un exemplu de resemnificare este acela al considerării traumei ca un şoc necesar pentru ”trezirea” dintr-un stil de viaţă nociv.

O traumă integrată presupune refacerea disponibilităţii afective şi emoţionale anterioară acesteia, precum şi lipsa dorinţei de a face rău agresorilor.

Integrarea traumatică presupune acceptarea a ceea ce s-a întâmplat, precum şi dobândirea forţei de-a merge mai departe, eliberaţi de experienţa traumei.

Stres/traumă


stres traumaExistă puncte comune între ceea ce numim ”stres” și ”traumă”, dar și diferențiatoare. Cred că pentru fiecare dintre noi este util să știm dacă ceea ce trăim poate fi încadrat într-o categorie sau alta, pentru că gestionarea celor două tipuri de experiențe este diferită. Dacă în cazul stresului, ne putem reface, de cele mai multe ori, fără ajutor de specialitate (medical și psihologic), pentru a duce o viață cât de cât normală după o traumă e nevoie de ajutor terapeutic. Așa că, haideți să identificăm împreună ce este stresul și ce numim traumă.

Traumele pot fi considerate experiențe stresante foarte puternice, dar nu tot ceea ce înseamnă stres este traumatic. Stresul poate fi definit ca răspunsul individului, ca structură biopsihosocială, la solicitările mediului. Răspunsul constă în modificări biofiziologice și psihice pe care individul le manifestă în momentul adaptării la agenții stresori. Termenul de ”stres” aparține lui Hans Hugo Bruno Selye. Acesta a descris sindromul general de adaptare la stres care apare atunci când agentul stresor este de durată. Sindromul de adaptare la stres constă în derularea următoarelor faze:

  • faza de șoc – presupune intensificarea activității sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; reducerea tonusului muscular; creșterea presiunii arteriale și a frecvenței cardiace; hipotermie și hipoglicemie; predominarea fenomenelor de catabolism și scăderea rezistenței organismului;
  • faza de rezistență – adaptarea atinge nivelul optim, predominând procesele anabolice;
  • faza de epuizare – rezistența scade din nou sub medie; prevalează fenomenele de uzură si distrofie; poate surveni colapsul sau moartea.

Stresul presupune un decalaj între diverse solicitări ale mediului (fizice, psihice, chimice, biologice) și posibilitățile de răspuns ale individului. Stresul are prin urmare o conotație individuală, depinzând de agenții stresori dar, mai ales, de posibilitățile reale ale individului de a se adapta acestora.

Dacă în cazul stresului există un decalaj între solicitări și răspunsul organismului, dar individul îi face față (cu diverse costuri, e adevărat), în cazul traumei evenimentul stresor depășește capacitățile individuale de a-i face față. Trauma este deci un stres extrem, pentru care individul nu este pregătit și nici nu are resursele necesare de a-l gestiona. În funcție de resursele individuale, ceea ce este stres pentru cineva, poate fi traumă pentru o altă persoană.

O altă diferență între stres și traumă constă în aceea că manifestările suferite de un individ pentru a face față stresului sunt reversibile, în sensul că acestea se remit după un timp de la acțiunea factorilor stresori, în timp ce trauma determină o modificare de durată în corp și suflet. De fapt, urmările unei situații traumatice nu dispar niciodată complet.

Ca și în cazul stresului, putem vorbi de o reacție procesuală în trăirea efectivă a situației traumatice:

  • faza de vigilență: presupune o mobilizare a rezervelor energetice ale organismului; în această fază individul încearcă diverse modalități de a ieși din situația respectivă, dar specific pentru traumă este faptul că nu reușește;
  • faza de șoc: este o fază de amorțire fizică și psihică pentru a împiedica moartea prin supraexcitație; dacă într-o situație de stres individul reușește să iasă din situație prin fugă sau luptă, în traumă, acestea neavând succes, urmează faza de șoc caracterizată de ”înghețare” (închiderea tuturor canalelor psihice) sau fragmentare (doar o parte din personalitate resimte trauma, celelalte nu, pentru că se disociază).

Modalitățile de înghețare sau disociere în traumă sunt următoarele:

  • blocarea perceptivă: persoana percepe ca prin ceață;
  • încremenirea trăirilor afective: omul nu mai simte;
  • disocierea corporală: se produce un fel de disociere corporală, ca și cum persoana se privește de sus;
  • disocierea corporală: o parte din personalitate suportă trauma, celelalte sunt în afara experienței traumatice.

Stresul este asociat cu o serie de semne sau simptome, care apar o dată cu situația stresantă și se remit în timp, după ce factorii stresori își încetează acțiunea. Acestea sunt următoarele:

  • Semne şi simptome fizice de stres: tahicardie, palpitaţii, creşterea tensiunii arteriale, transpiraţii, tensiune musculară, dureri de cap, diaree, constipaţie, tremor, balbism, greaţă, vomă, oboseală, tulburări de somn, uscăciunea gurii, prurit, dureri;
  • Simptome emoţionale: iritabilitate, izbucniri de furie, ostilitate, depresie, nelinişte, retragere, diminuarea iniţiativei, lipsă de interes, stimă de sine redusă, diminuarea capacităţii de a se bucura de evenimentele plăcute, nelinişte psihomotorie, anxietate;
  • Semne şi simptome cognitive şi perceptuale: tulburări de memorie, erori de apreciere a distanţei, creativitate redusă, neatenţie la detalii, lipsă de concentrare, scăderea productivităţii;
  • Semne şi simptome comportamentale: creşterea numărului de ţigări fumate, conducere agresivă, creşterea consumului de alcool, anorexie, bulimie, râs nervos, nerăbdare, comportament compulsiv.

Spre deosebire de stres, unde simptomele se remit pe măsura dispariției agenților stresori, în traumă, simptomele trăirii traumei (disocierea și ”înghețarea”) sunt urmate de semne posttraumatice: flashbackuri, uitarea totală sau parțială a ceea ce s-a întâmplat, insensibilitate emoțională, instabilitate emoțională, lipsă de plăcere generalizată, angoasă, panică, depresie, confuzie, gânduri suicidare, teamă, evitarea situațiilor corelate cu trauma.

Așa cum spunem anterior, dacă un eveniment este perceput ca stresant depinde mai ales de posibilitățile reale individuale de a-i face față. La fel, o situație poate fi stresantă pentru cineva și traumatică pentru o altă persoană. Însă, neținând cont de această raportare la resursele persoanei, putem totuși să categorisim anumite situații ca fiind stresante sau traumatice, raportându-ne la reacția majorității oamenilor în astfel de evenimente. Prin urmare, putem spune că pierderea locului de muncă, restrângerile financiare, nașterea unui copil, nunta, schimbarea locuinței, accidentele minore, examenele, bolile, separările etc. sunt evenimente stresante, iar accidentele grave, violul, moartea, divorțul, abandonul, incestul, infanticidul etc. sunt situații traumatice.

După depășirea situației stresante, persoana nu uită ceea ce i s-a întâmplat, pe când – în cazul traumelor, principala modalitate de supraviețuire o reprezintă reprimarea totală sau parțială a gândurilor și sentimentelor legate de acestea.

Toate aspectele menționate ne arată că stresul poate fi uneori gestionat de către cel care-l parcurge fără ajutor din partea specialiștilor, pe când – în cazul traumelor – este nevoie neapărat de ajutor terapeutic.

Bibliografie:
Legeron, P., Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucureşti, 2003
Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012

Cum poate fi schimbat tiparul financiar individual?


bani noiSpuneam într-un articol precedent (Tiparele noastre financiare) că fiecare dintre noi avem un tipar financiar subconștient care ne determină destinul financiar. Cum poate fi schimbat acesta? Voi puncta, în continuare fazele schimbării.

1. Primul element al schimbării este conștientizarea. Este motivul pentru care am schițat câteva întrebări și situații, în articolul precedent, la care să vă gândiți pentru a intra în contact cu tiparul financiar pe care îl aveți.

Să luăm un exemplu ipotetic de tipar financiar:

Persoana X are o atitudine ambivalentă față de bani (pentru că în copilărie părinții săi se certau foarte mult din cauza acestora, de unde a concluzionat intelectual și emoțional că banii sunt necesari, dar aduc și răul, cearta), așa că în forul ei interior i-ar vrea și nu prea i-ar vrea. Compromisul găsit este următorul: câștig doar pentru supraviețuire, așa că în final rămân fără nici un ban, deci mă descotorosesc de rău. Alte prescripții din scenariul financiar al persoanei X sunt: banii se câștigă foarte greu (are, pentru această idee, exemplele personale ale părinților săi) și, întotdeauna banii vor fi mai puțini decât munca depusă (tatăl ei se plângea frecvent de faptul că nu este plătit suficient pentru ceea ce face). Sintetic, scenariul financiar al persoanei X poate fi formulat astfel:

  • Banii sunt și buni și răi, deci îi câștig, dar rămân repede fără ei.
  • Trebuie să muncești din greu pentru fiecare bănuț, deci muncește foarte mult pentru banii săi.
  • E iluzoriu să pretinzi să fii plătit corect, adică cât mai în conformitate cu munca depusă, așa că nu cere niciodată mărire de salariu.

2. Al doilea element al schimbării scenariului financiar este înțelegerea. Înțelegerea faptului că ideile, convingerile personale față de bani sunt de fapt preluate de la alte persoane și că de fapt reprezintă mai degrabă experiența acestora de viață, decât a noastră.

Fiecare dintre dumneavoastră, după ce v-ați identificat elementele propriului tipar financiar, puteți să faceți următorul exercițiu:

  • gândiți-vă pe cine le reprezintă mai mult acestea și aduceți și argumente în acest sens
  • gândiți-vă dacă și în ce măsură vă reprezintă aceste elemente pe dumneavoastră.

Puteți sintetiza ideile într-un tabel de genul:

Convingerile, (aserțiunile, elementele) tiparului

Părerea mamei despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea tatălui, despre fiecare element component al tiparului, cu argumente Părerea altor persoane semnificative – dacă este cazul – despre fiecare element   component al tiparului, cu argumente Ce credeți dv.   despre despre fiecare element component al tiparului, cu argumente
1. De ex, pentru persoana X: Banii sunt și buni și răi
2….
3. …

3. Al treilea element al schimbării este reprezentat de ultima coloană a tabelului anterior. Este disocierea față de modul de gândire specific altora. Este separarea dintre gândirea proprie și modul de gândire și simțire specific altora: părinți, profesori, societatea din care facem parte. Scriind în această coloană ce credeți despre elementele tiparului, începeți de fapt să vi-l rescrieți.

4. Ultimul element al schimbării tiparului este recondiționarea. Aici am să vă rog să vă scrieți propriile aserțiuni legate de bani, pornind de la adevăratele dumneavoastră nevoi, motivații, valori, trăsături de personalitate. În această fază este recomandat să vă spuneți în minte ceva de genul: ”Aleg să mă separ de convingerile legate de bani ale părinților și ale altor persoane semnificative și să-mi construiesc un destin financiar care să mă reprezinte pe mine. Eu cred că banii…..(și aici aveți libertatea să vă exprimați pe dumneavoastră! )”

Deci, întreg procesul schimbării tiparului financiar individual este unul de rescriere a acestuia, în conformitate cu ceea ce suntem noi, nu cu ceea ce am învățat de la alții și nemulțumirea este senzorul interior care ne arată dacă acțiunile noastre, deciziile, rezultatele se îndepărtează sau nu de ceea ce suntem cu adevărat.

Pentru a experimenta schimbarea tiparelor financiare vă propun să nu vă grăbiți și să vă luați timpul de care aveți nevoie pentru fiecare etapă. Puteți discuta și cu alte persoane, pentru a vă clarifica propriile puncte de vedere.

Personal îmi propun să realizez niște workshopuri pe tema tiparelor financiare. O să vă țin la curent oricum.