Scheme dezadaptative precoce. Domeniul lipsa autonomiei şi performanţei


lipsa autonomieiA doua categorie a schemelor dezadaptative precoce identificate de J. Young este cea aparţinând domeniului lipsa autonomiei şi performanţei. Conţinând convingeri ce gravitează în jurul celor două teme, ele se formează de obicei în familii fie supraprotectoare, fie neglijente care nu încurajează autonomia şi încrederea în sine în afara acestora.

Persoanele care dezvoltă scheme din domeniul lipsa autonomiei şi performanţei rămân dependente de familia de origine, au dificultăţi în a-şi fixa obiective personale şi a se dezvolta ca entităţi competente şi autonome. În interiorul lor se structurează convingeri legate de sine care au ca notă comună incapacitatea de-a se descurca autonom şi de-a fi performante şi convingeri legate de viaţă şi ceilalţi, în care viaţa apare ca un constant pericol, iar ceilalţi ca fiind mai bine echipaţi pentru aceasta. Cei care dezvoltă scheme din acest domeniu se simt incapabili de-a trăi şi a se descurca singuri şi, de aceea, de multe ori se agaţă de alţii, construind relaţii fuzionale sau dependente, care să-i ajute să supravieţuiască.

Toate aceste convingeri din acest domeniu, precum şi din celelalte nu au legătură cu abilităţile reale ale persoanelor care le dezvoltă (deşi, convinegrile, odată structurate, influenţează şi abilităţile cu care corelează), ci cu felul cum respectivele persoane s-au simţit în multe dintre experienţele lor timpurii, precum şi cu modalitatea de-a decripta ceea ce au trăit.

Schemele acestui domeniu sunt următoarele:

  1. Dependenţă/incompetenţă: persoanele au convingerea că nu se pot descurca fără ajutorul celorlalţi; există un sentiment constant de neputinţă personală;
  2. Vunerabilitate: există sentimentul unui pericol iminent şi al neputinţei în faţa acestuia;
  3. Fuziune/personalitate infantilă: persoana are convingerea că nu va putea trăi fără ceilalţi;
  4. Eşec: convingerea că eşti sortit eşecului în diverse domenii de viaţă, că, orice ai face, tot nu va ieşi bine.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003

Teoria schimbării umane


spirala fractalSchimbarea umană nu este un proces facil, ea presupune o motivaţie specifică suficient de puternică, astfel încât să fie urmată de acţiuni care să conducă la realizarea schimbării.

Psihologii Carlo C. DiClemente şi Jim Prochaska au elaborat un model al schimbării umane, pe care l-au numit teoria schimbării umane. Pentru a observa cum se schimbă oamenii aceşti cercetători au lucrat mai mult timp în context terapeutic, cu persoane dependente de tutun (fumători) şi au constatat că acestea parcurgeau mai multe etape până când reuşeau să renunţe la fumat. Din momentul iniţial, de acceptare a ideii că sunt dependenţi de tutun şi până la stoparea comportamentului adictiv, erau parcurse mai multe etape, fiecare etapă având caracteristici specifice.

Modelul, construit iniţial ca o explicaţie a modului în care se renunţă la comportamentul adictiv în context terapeutic, s-a constatat că poate fi extins asupra schimbării umane în general, fie că este realizată sau nu sub îndrumare terapeutică, fie că este vorba de comportament adictiv sau alt comportament.

Acest model poate fi reprezentat grafic sub forma unui cerc împărţit în 4 stadii, în care precontemplarea este punctul iniţial de la care poate porni schimbarea iar decizia se află la interfaţa dintre contemplare şi acţiune.

Modelul poate fi reprezentat sub forma unui cerc pentru că, de obicei, o persoană parcurge de mai multe ori acest proces până la stabilizarea schimbării. Prochaska şi Diclemente au descoperit că fumătorii recădeau de 3 până la 7 ori până reuşeau să se lase de fumat. Acest model, dintr-o perspectivă realistă asupra transformării umane, consideră recăderea ca o etapă necesară în procesul schimbării.

Precontemplarea reprezintă stadiul iniţial de la care poate porni schimbarea. Persoana îşi acceptă propriul comportament şi nu intenţionează să modifice ceva în această privinţă. În acest stadiu, pentru individ, nu există nici o problemă. El este împăcat cu sine.

Precontemplatorii nu sunt motivaţi să-şi schimbe comportamentul, dar sunt foarte motivaţi să continue comportamentul lor.

Următorul stadiu al acestui model este contemplarea. Caracteristica perioadei este ambivalenţa motivaţională. Individul a conştientizat unele efecte negative ale propriului comportament şi, o parte din sine ar vrea să renunţe la acesta. Însă el este încă foarte ataşat de beneficiile acestuia. De aceea spunem că un contemplator vrea şi nu prea vrea să se schimbe.

Dacă persoana s-a decis să facă următorul pas către schimbarea comportamentului, spunem că ne aflăm în etapa determinării (deciziei) când este deja pregătită pentru acţiune. Dar, decizia pentru schimbare nu înseamnă că schimbarea se va realiza în mod automat. În această etapă ambivalenţa nu este definitiv şi irevocabil rezolvată. Ea este şi va rămâne, chiar dacă la o intensitate mai scăzută, o caracteristică a persoanei.

O dată ce decizia pentru schimbare a fost luată, trecem la etapa acţiunii. Acum persoana se angajează în diferite acţiuni care au ca scop realizarea schimbării.

În mod normal stadiul acţiunii durează 3-6 luni pentru a fi complet, pentru că este nevoie de timp pentru a stabiliza un nou patern comportamental.

După stadiul acţiunii urmează cel al menţinerii, ce constă în stabilizarea noului comportament. Pentru adicţii, testul schimbării comportamentale îl reprezintă menţinerea comportamentului timp de câţiva ani. Însă, atât în stadiul acţiunii cât şi al menţinerii se poate ca persoana să recadă la vechiul comportament.

Precontemplarea, contemplarea, decizia, acţiunea, menţinerea şi recăderea sunt stadiile pe care le parcurgem în procesul schimbării, indiferent de ce schimbare este vorba. Beneficiile cunoaşterii acestor stadii sunt atât în context terapeutic, când se lucrează cu persoane dependente, pentru că tehnicile terapeutice trebuie adaptate stadiului în care se află persoana în procesul schimbării, cât şi în viaţa noastră curentă, căci ea ne ajută să conştientizăm paşii pe care îi avem de parcurs în schimbările pe care vrem să le iniţim, precum şi progresele făcute în direcţia acestora.

 Bibliografie:
Ioana Niculae, Abordarea psihoterapeutica individuala în toxicodependenta în Iolanda Mitrofan, Ioana Niculae, Cristina Denisa Stoica, Seramis Sas, Teodora Ciolompea, Liliana Dorobat, Robrecht Keymeulen, Terapia toxicodependentei, posibilitati si limite, Ed. Sper, Bucuresti, 2003

O cale de a depăși dependența


images catuse Dependenţă: relaţie foarte strânsă şi ambivalentă între două persoane sau între o persoană şi  o substanţă sau o activitate. În limbajul obişnuit are o conotaţie negativă, adică nu este ceva bun în totalitate. Aşa să fie oare? Da, cam aşa, căci în orice relaţie de dependenţă există avantaje şi dezavantaje. Uneori acestea sunt destul de evidente, alteori sunt mai sesizabile neajunsurile, iar alteori – mai rar, e adevărat – observăm doar frumosul. De exemplu, pentru dependenţa de drogurile ilegale, orice persoană sesizeză anumite dezavantaje:   efectul negativ al drogurilor asupra sănătăţii, familiei, finanţelor, jobului etc. Însă, pentru relaţiile unde avem dependenţă, a decanta  beneficiile de aspectele negative poate fi mai dificil.

Avantajele şi dezavantajele, plusurile şi minusurile sunt de fapt ceea ce culege o persoană dintr-o stare de dependenţă. Cu cât ele sunt mai în echilibru, cu atît senzaţia că eşti prins într-o capcană este mai puternică. Dacă balanţa se îndreaptă într-o direcţie sau alta, starea pe care o experimentezi este mai puţin sufocantă şi aceasta pentru că există, undeva acolo, o luminiţă de speranţă. Când dezavantajele sunt atât de consistente încât obturează aproape în totalitate beneficiile, este rost de o schimbare. Iar când beneficiile sunt puternice, suporţi mai uşor neajunsurile.

În psihoterapia specifică dependenţelor există tehnici speciale pentru a lucra cu balansul acesta dintre avantaje şi dezavantaje. Acestea se numesc strategii de abordare a ambivalenţei motivaţionale, căci acest amestec de bine şi rău creează în sufletul persoanei dependente o dublă motivaţie: pro şi contra schimbare. Ideea acestor tehnici este aceea de a-l  ajuta pe client să iasă din acest balans, luând o decizie, preferabilă fiind cea pro schimbare.

În acest paragraf ajung la ideea care m-a determinat să scriu acest articol. Există multe persoane sau, altfel spus, majoritatea persoanelor se schimbă greu. Fie că sunt sau nu într-o relaţie de dependenţă. Observăm oameni care se plâng ani de zile de nişte relaţii, situaţii, aspecte ale vieţii şi totuşi rămân în acelaşi loc, nefăcând nimic decât să sufere şi să se autocompătimească. Nu au voinţă, spun unii. Se complac în situaţie, spun alţii. Nu e chiar aşa rău cum se vaită, că, dacă ar fi, ar face ceva – se cârcoteşte. Eu cred că suferinţa exprimată este reală. Eu cred că, dacă  rămân în punctul respectiv, nu pot să facă mai mult. Cred că oamenii se schimbă şi greu şi într-o manieră foarte personală şi unică. Nimic nu poate fi forţat. Tehnicile de lucru cu ambivalenţa pot ajuta la conştientizarea situaţiei ca atare, dar nu pot forţa schimbarea. Ele dau un impuls schimbării dar nu o pot susţine. Şi atunci, ce putem face pentru cei care se confruntă cu dependenţa? Un singur lucru: să-i ajutăm să crească. Adică, să-i susţinem să se cunoască mai bine şi să-şi satisfacă nevoile ce stau la baza beneficiilor dependenţei, prin alte modalităţi. Mai sănătoase, adică fără costuri aferente. Dacă unei persoane îi este frică să iasă dintr-o relaţie dificilă de cuplu, probabil că primeşte ceva acolo ce îşi imaginează că nu mai poate obţine din altă parte. Dacă însă ar căpăta mai multă încredere în ea şi în resursele ei…, atunci ar putea rupe mai uşor acest lanţ al dependenţei.  Dacă, în plus, ar descoperi că aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută şi altfel şi, foarte important, chiar ar acţiona în direcţia respectivă, ieşirea din dependenţă s-ar întrevede clar la orizont.