Dacă va fi mai rău?


Young female legs walking towards the sunset on a dirt road

Atunci când această întrebare apare în faţa nevoii sau deciziei de schimbare e firească şi merită explorată. Când însă se transformă într-un blocaj, de genul ”rămân aici, unde nu-mi mai convine, pentru că poate fi mai rău”, latura ei de firesc se transformă în disfuncţionalitate. Pentru că împiedică persoana să facă alegeri, să schimbe, să nu persiste în ceva neconstructiv, să evolueze.

Haideţi să vedem însă, atunci când nu mai e bine, nu mai e satisfăcător într-un anumit loc, aspect, relaţie, job (şi toate acestea nu sunt impulsuri de moment, ci conştientizări veritabile) şi alegem altceva, ce putem face dacă va fi mai rău? Când această întrebare e un adevărat blocaj, cel în cauză vede realitatea împărţită în două: aici, unde nu mai e bine şi dincolo, unde există riscul să fie mai rău. Alte variante par să nu mai existe în câmpul conştiinţei. Şi dacă dincolo va fi mai rău, în această realitate bipartită, are doar varianta de a se întoarce acolo de unde a plecat. Dacă se poate, se gândeşte că va fi privit ca un trădător, dar, dacă nu se mai poate?!

Care este ieşirea din blocajul: ”Şi dacă va fi mai rău?!” Lumea are mult mai multe compartimente decât două şi dacă va fi mai rău, putem pleca în continuare să explorăm şi vom găsi poate şi mai rău, dar sigur, în lumea aceasta mare, există un loc unde poate fi mai bine! Important e să nu ne blocăm în aspectele vieţii noastre pe care le considerăm cu adevărat disfuncţionale şi să ne deschidem schimbării şi explorării pentru a descoperi aspecte de care chiar avem nevoie, care chiar ne folosesc, care ne ajută să creştem. Şi putem face aceasta pregătindu-ne pentru o călătorie care poate fi mai scurtă (ca între două staţii) sau mai lungă, cu mai multe opriri şi staţionări, în care poate fi mai rău, dar nu ne opreşte nimeni să mergem mai departe. Decât poate blocajele noastre! Drum profitabil vă doresc!

Alegem, alegem, alegem… . Cum?


decizieViaţa este o continuă alegere. Alegem tot timpul: unele decizii sunt foarte importante, cu impact major pe o perioadă mai mare de timp, altele ne influenţează existenţa cotidiană, dar nu suntem întotdeauna atenţi cum o fac.

A avea o aptitudine dezvoltată de luare a deciziilor reprezintă un aspect forte pentru diverse profesii, chiar esenţial (din fişa postului) pentru altele, iar – pentru celelalte domenii ale existenţei – dezvoltarea ei ne ajută să scăpăm de mult stres, frustrare emoţională, consum energetic şi de timp.

Ce înseamnă a alege, a decide? Decizia presupune un proces de ”cântărire” a două sau mai multe variante de acţiune, din perspectiva avantajelor şi dezavantajelor pentru ca în final să privilegiem una şi să renunţăm la celelalte. Decizia este prin urmare o alegere a ceva în detrimentul a altceva. De aici şi dificultatea resimţită uneori în procesul decizional, dificultate corelată cu avantajele variantelor respinse. Ne-am dori, atunci când alegem, să putem să păstrăm tot ceea ce ne interesează din fiecare posibilitate. Însă, fiecare alegere are în fundal măcar o renunţare şi decizia presupune şi ”tăria” de a putea să facem aceasta. Este motivul pentru care unii dintre noi aleg să nu aleagă, ci s-o facă altcineva (alte persoane sau contexte) pentru ei, însă şi renunţarea la a decide este de fapt tot o decizie.

În scopul luării unor decizii bune, constructive pentru viaţa noastră e important să ne prioritizăm necesităţile pentru a putea alege varianta care corespunde cât mai bine nevoilor şi dorinţelor noastre.

Există mai multe modalităţi de-a lua decizii. Personalităţile predominant raţionale vor analiza cognitiv avantajele şi dezavantajele variantelor, vor trage linie şi vor păstra varianta cea mai favorabilă din punct de vedere cognitiv. Cele emoţionale vor folosi ”radarul” trăirilor afective pentru a decide, iar persoanele intuitive vor căuta sau aştepta să intuiască ce decizie e benefică. Probabil însă că stilurile sunt doar predominant cognitive, emoţionale sau intuitive, căci noi funcţionăm unitar întotdeauna, nu anumite părţi psihice funcţionează, iar altele sunt în stand-by. Când spuneam că stilul decizional este predominant într-un anumit fel, noi considerăm de fapt că o modalitate sau alta psihică este favorizată în analiza şi alegerea inerente deciziei, nu doar că aceea este implicată în procesul decizional. Şi aici ne întâlnim aşadar cu o decizie, cumva derivată din felul nostru de-a fi, structurat în multiplele interacţiuni cu realitatea.

Sunt oameni mai activi în propriile vieţi, care îşi asumă responsabilitatea pentru ceea ce cred, gândesc, simt, trăiesc. Aceştia iau decizii active. De asemenea, există persoane care preferă să nu aleagă ele, ci să o facă altcineva sau altceva, lor le e teamă de a se asuma aşa cum sunt sau nu au dobândit încă puterea de-a renunţa (absolut necesară abilităţii de-a lua decizii). Acestea iau decizii pasive, deşi de multe ori nu conştientizează că şi evitarea este tot o decizie. Spunem despre ele că sunt persoane dependente de părerea, de contribuţia, de forţa şi de alegerea altora.

Pe parcursul unei zile noi luăm foarte, foarte multe decizii: cu ce să ne îmbrăcăm, cum să ne pieptănăm, ce parfum să folosim, ce să mâncăm, cum să interacţionăm cu ceilalţi, cum să răspundem în diverse situaţii, multe decizii profesionale specifice, cum să ne petrecem serile etc. Unele decizii trebuie luate într-un timp foarte scurt, chiar foarte scurt câteodată, la altele avem răgazul de-a ne gândi mai multă vreme. Pentru deciziile cu impact major asupra vieţii noastre cred că este bine să ne luăm un timp de ”coacere” a acestora. Ce presupune acest timp? Unul în care să analizăm atât cognitiv, cât şi emoţional şi intuitiv variantele de acţiune, în care să ne gândim conştient la decizie, dar şi să lăsăm mintea inconştientă să lucreze, o perioadă în care să fim atenţi la dorinţele, valorile, interesele noastre pentru a descoperi cu adevărat ce e mai important pentru noi în situaţia în care luăm decizia.

Fiecare persoană are propriile tipare de-a lua decizii. Ne aşteptăm, în virtutea unităţii inerente fiinţei umane, ca un anumit tipar decizional să se aplice în cât mai multe domenii. Şi probabil aşa se şi întâmplă. Cu următoarea menţiune însă: tiparul decizional se va păstra în diverse domenii dacă persoana are aproximativ acelaşi nivel al autocunoaşterii, al conştientizării nevoilor, intereselor, valorilor în fiecare dintre acestea. Dacă însă vor fi blocaje, dificultăţi, vulnerabilităţi, un contact mai slab cu nevoile proprii în privinţa unor aspecte existenţiale, aici se vor aplica alte tipare: mai puţin exersate şi dezvoltate. Vestea bună e că putem extrapola tiparele decizionale mai dezvoltate şi validate ca fiind benefice, dintr-un domeniu în altele, în care suntem mai vulnerabili. Aceasta se poate dacă şi numai dacă conştientizăm ambele tipuri de tipare şi realizăm procesul decizional predominant conştient, fiind atenţi la fiecare nuanţă, în fiecare etapă a lui. Să luăm un exemplu pentru această situaţie. Am scris, cu ceva vreme în urmă, un articol pe care l-am numit ”Pantofăria dragostei”. Ideea acestuia era că unele femei, acelea care realizează predominant alegeri parteneriale inadecvate, intrând în relaţii de cuplu toxice, ar fi bine să înceapă să aplice aceleaşi principii pe care le aplică în alegerea pantofilor (încălţărilor), atunci când decid în privinţa partenerilor de cuplu. Pentru că, într-un procent destul de mare, femeile au exersat abilitatea de-a lua decizii în privinţa cumpărării pantofilor, ele au aici un tipar clar şi compatibil cu felul lor de-a fi, cu activităţile prestate, precum şi cu resursele de timp şi financiare, pe când în privinţa bărbaţilor aplică mai puţin criterii clare de selecţie, lăsându-se la dispoziţia modelelor inconştiente, derivate din scenariile de viaţă şi vulnerabilităţile personale. În concluzie, când constatăm că luăm decizii bune într-un domeniu, e bine să conştientizăm tiparul folosit şi să-l transferăm prin analogie şi în limita bunului simţ evident, şi în domenii mai problematice decizional.

Fiecare dintre noi poate să-şi dezvolte abilitatea de-a lua decizii şi prin alte modalităţi:

  • reflectarea constantă asupra propriei persoane (calităţi, defecte, trăsături, nevoi, interese, valori);
  • informarea în domeniile în care trebuie să luăm decizii;
  • antrenarea capacităţii de efort voluntar, prin crearea obişnuiţei de-a ne îndeplini obiectivele şi de-a ne finaliza sarcinile.

Copiii pot fi obişnuiţi să-ţi dezvolte procesul decizional punându-i constant în situaţii de alegere, situaţii conforme cu nivelul lor intelectual, emoţional şi volitiv. Putem astfel, de la vârste mici, să-i antrenăm să ia decizii. Pe măsură ce cresc, acest proces ar trebui să fie trecut progresiv în responsabilitatea acestora, astfel încât, când vor fi mari, să fie autonomi decizional.

Exerciţii de reflecţie:
  1. Cum vă alegeţi ce pantofi să vă cumpăraţi? Ce criterii folosiţi pentru a face aceaste alegeri?
  2. Cum decideţi ce alimente să consumaţi?
  3. Cum v-aţi ales ultima destinaţie de vacanţă?
  4. Sesizaţi asemănări între deciziile mai sus menţionate?
  5. În ce domeniu luaţi cele mai bune decizii?
  6. Ce modalităţi concrete puteţi folosi pentru a vă îmbunătăţi capacitatea de luare a deciziilor?

Teoria schimbării umane


spirala fractalSchimbarea umană nu este un proces facil, ea presupune o motivaţie specifică suficient de puternică, astfel încât să fie urmată de acţiuni care să conducă la realizarea schimbării.

Psihologii Carlo C. DiClemente şi Jim Prochaska au elaborat un model al schimbării umane, pe care l-au numit teoria schimbării umane. Pentru a observa cum se schimbă oamenii aceşti cercetători au lucrat mai mult timp în context terapeutic, cu persoane dependente de tutun (fumători) şi au constatat că acestea parcurgeau mai multe etape până când reuşeau să renunţe la fumat. Din momentul iniţial, de acceptare a ideii că sunt dependenţi de tutun şi până la stoparea comportamentului adictiv, erau parcurse mai multe etape, fiecare etapă având caracteristici specifice.

Modelul, construit iniţial ca o explicaţie a modului în care se renunţă la comportamentul adictiv în context terapeutic, s-a constatat că poate fi extins asupra schimbării umane în general, fie că este realizată sau nu sub îndrumare terapeutică, fie că este vorba de comportament adictiv sau alt comportament.

Acest model poate fi reprezentat grafic sub forma unui cerc împărţit în 4 stadii, în care precontemplarea este punctul iniţial de la care poate porni schimbarea iar decizia se află la interfaţa dintre contemplare şi acţiune.

Modelul poate fi reprezentat sub forma unui cerc pentru că, de obicei, o persoană parcurge de mai multe ori acest proces până la stabilizarea schimbării. Prochaska şi Diclemente au descoperit că fumătorii recădeau de 3 până la 7 ori până reuşeau să se lase de fumat. Acest model, dintr-o perspectivă realistă asupra transformării umane, consideră recăderea ca o etapă necesară în procesul schimbării.

Precontemplarea reprezintă stadiul iniţial de la care poate porni schimbarea. Persoana îşi acceptă propriul comportament şi nu intenţionează să modifice ceva în această privinţă. În acest stadiu, pentru individ, nu există nici o problemă. El este împăcat cu sine.

Precontemplatorii nu sunt motivaţi să-şi schimbe comportamentul, dar sunt foarte motivaţi să continue comportamentul lor.

Următorul stadiu al acestui model este contemplarea. Caracteristica perioadei este ambivalenţa motivaţională. Individul a conştientizat unele efecte negative ale propriului comportament şi, o parte din sine ar vrea să renunţe la acesta. Însă el este încă foarte ataşat de beneficiile acestuia. De aceea spunem că un contemplator vrea şi nu prea vrea să se schimbe.

Dacă persoana s-a decis să facă următorul pas către schimbarea comportamentului, spunem că ne aflăm în etapa determinării (deciziei) când este deja pregătită pentru acţiune. Dar, decizia pentru schimbare nu înseamnă că schimbarea se va realiza în mod automat. În această etapă ambivalenţa nu este definitiv şi irevocabil rezolvată. Ea este şi va rămâne, chiar dacă la o intensitate mai scăzută, o caracteristică a persoanei.

O dată ce decizia pentru schimbare a fost luată, trecem la etapa acţiunii. Acum persoana se angajează în diferite acţiuni care au ca scop realizarea schimbării.

În mod normal stadiul acţiunii durează 3-6 luni pentru a fi complet, pentru că este nevoie de timp pentru a stabiliza un nou patern comportamental.

După stadiul acţiunii urmează cel al menţinerii, ce constă în stabilizarea noului comportament. Pentru adicţii, testul schimbării comportamentale îl reprezintă menţinerea comportamentului timp de câţiva ani. Însă, atât în stadiul acţiunii cât şi al menţinerii se poate ca persoana să recadă la vechiul comportament.

Precontemplarea, contemplarea, decizia, acţiunea, menţinerea şi recăderea sunt stadiile pe care le parcurgem în procesul schimbării, indiferent de ce schimbare este vorba. Beneficiile cunoaşterii acestor stadii sunt atât în context terapeutic, când se lucrează cu persoane dependente, pentru că tehnicile terapeutice trebuie adaptate stadiului în care se află persoana în procesul schimbării, cât şi în viaţa noastră curentă, căci ea ne ajută să conştientizăm paşii pe care îi avem de parcurs în schimbările pe care vrem să le iniţim, precum şi progresele făcute în direcţia acestora.

 Bibliografie:
Ioana Niculae, Abordarea psihoterapeutica individuala în toxicodependenta în Iolanda Mitrofan, Ioana Niculae, Cristina Denisa Stoica, Seramis Sas, Teodora Ciolompea, Liliana Dorobat, Robrecht Keymeulen, Terapia toxicodependentei, posibilitati si limite, Ed. Sper, Bucuresti, 2003