Poveştile pe care ni le spunem


povesti-despre-realitatePentru fiecare dintre noi, evenimentele de viaţă, experienţele, faptele sunt însoţite de semnificaţiile pe care le acordăm acestora. Interpretările au legătură cu faptele obiective dar şi cu ceea ce credem despre noi şi viaţa noastră, adică cu convingerile noastre personale.

Adepţii analizei tranzacţionale vorbesc despre prescripţiile scenariilor personale de viaţă, iar în teoria schemelor cognitive (J. Young)  sunt abordate schemele psihice şi convingerile aferente acestora. Atât prescripţiile scenariilor, cât şi convingerile constituie iţele poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Iar cum acestea iau naştere pornind de la evenimentele trăite în copilărie şi de la atmosfera emoţională familială, mai ales din aspectele problematice timpurii, deducem că poveştile ai căror protagonişti suntem derivă din rănile noastre de demult şi reflectă cu precădere felul în care interpretam viaţa cu resursele de atunci. Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă şi salvator, căci acestea îşi extrag seva din aspectele psihice problematice, din traume şi din răni personale.

În circuitul agresor, victimă, salvator nimeni nu câştigă şi toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările emoţionale ajung să fie de frustrare şi nemulţumire. Acest circuit este unul în care ne poziţionăm în lipsă de putere şi ajungem să sfârşim în şi mai puţină putere.

Mulţi dintre noi rămânem prinşi în rănile noastre emoţionale şi ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale jocurilor psihologice – agresor, victimă şi salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în aceşti termeni putem să facem un exerciţiu simplu de atenţie: atenţie la felul în care povestim faptele de zi cu zi şi la frecvenţa cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre.

Dacă constant ne raportăm la realitate într-o manieră rănită, vieţile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu imaginea în care credem. Căci jucând un rol, îi presăm pe ceilalţi să preia rolurile complementare şi, de asemenea, percepând într-un anumit fel lucrurile, ne poziţionăm astfel încât imaginea se concretizează în realitate. Prin urmare, vedem în afară poveştile pe care ni le repetăm constant şi viaţa noastră ajunge să le reflecte, ca o oglindă perfectă. Ce rămâne de făcut? Dacă nu ne place ce ajungem să trăim, putem modifica partea din interior saturată de poveştile personale. Schimbând povestea, schimbăm realitatea. Dar, cum schimbăm povestea? E o poveste şi cu aceasta! Mai întâi, povestea e neconştientizată, căci e structurată pe baza paternurilor formate în copilărie (care sunt sedimentate în psihicul subconştient) şi o trăim automat, în afara conştiinţei. Deci, mai întâi e nevoie să devenim mai conştienţi. Aceasta e o necesitate, dar şi o mare provocare, căci funcţionând predominant inconştient şi având senzaţia că de fapt nu e aşa, suntem de două ori orbi. E nevoie sa conştientizăm că ne comportăm constant conform unor automatisme şi de abia apoi să începem să devenim conştienţi de acestea. A deveni conştient este un aspect fără de care schimbarea nu se poate produce.  Dar, cum devenim mai conştienţi? Acordându-ne timp pentru a fi cu noi înşine, acordând atenţie cât de des putem gândurilor noastre, senzaţiilor corporale, emoţiilor şi acţiunilor noastre. Prin consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală, meditaţie, efort constant de autocunoaştere, lecturarea unor cărţi inspirante şi aplicarea informaţiilor în viaţa noastră.

După ce am conştientizat ce ne spunem despre noi, povestea noastră adică, e nevoie să începem travaliul de restructurare a convingerilor care stau la baza scenariului de viaţă pe care îl materializăm constant în viaţa proprie. Pentru aceasta, o bună modalitate o reprezintă întoarcerea la evenimentele nodale timpurii care au constituit fundamentul structurării convingerilor. Cu însoţire de specialitate e mai sigur şi mai eficient, altfel e mai dificil, dar nu în totalitate imposibil.

Abordarea terapeutică a situaţiilor din copilărie ce au fundamentat convingerile disfuncţionale nu este însă suficientă pentru schimbarea poveştii noastre, ci ea trebuie să fie urmată de scrierea unei poveşti noi, mai constructivă, izvorâtă dintr-o zonă mai sănătoasă a psihicului nostru, de acolo unde nu există agresor, victimă şi salvator, ci situaţii de viaţă din care învăţăm.

Noua poveste personală, mai constructivă, poate fi rescrisă ca un exerciţiu terapeutic (vezi exerciţiul de la finalul articolului) şi, şi mai eficient, clipă de clipă, fiind atenţi la cum interpretăm realitatea, dintr-o zonă rănită sau una sănătoasă. Când constatăm că am alunecat în partea rănită a psihicului nostru, e nevoie să ne recalibrăm şi să ne continuăm traseul abordând viaţa dintr-o perspectivă mai puternică şi mai sănătoasă. De exemplu, în loc să ne spunem, după o zi dificilă de serviciu: ”Tâmpitul ăla de şef iar a ţipat la mine şi mi-a stricat toată ziua; oare cât trebuie să-l mai suport pe frustratul ăsta?!”, putem să avem un discurs intern mai productiv şi sănătos pentru psihicul nostru: ”Azi, la job, şeful iar a fost nervos. Nu s-a putut controla şi a ţipat la mine. Evident, m-am înfuriat, dar cred că ar fi interesant să descoper ce parte nervoasă, agresivă şi fără control din interiorul meu îmi oglindeşte acesta. ” De asemenea,  atunci când ne proiectăm visele, speranţele, idealurile, scopurile şi obiectivele e nevoie să o facem conştient, fiind atenţi să fim într-o zonă sănătoasă, de centrare pe nevoile noastre, de asumare a responsabilităţii, de disponibilitate de a învăţa şi a evolua.

Exerciţiu terapeutic: Două poveşti despre voi înşivă (preluat din cartea Cele patru instrospecţii, Alberto Villoldo, Ed. For You, 2008, pag 74-75 )

”În acest exerciţiu veţi scrie două poveşti. Prima este cea pe care v-o spuneţi de mulţi ani, şi care începe cu: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş, dar nu acolo unde trebuia”. Continuaţi şi acceptaţi să scrieţi povestea vieţii voastre – inclusiv despre părinţi, relaţii, căsătorie şi carieră, care nu sunt aşa cum trebuie. Scrieţi asta ca pe un basm, de parcă i s-ar fi întâmplat cuiva de mult de tot, şi notaţi momentele când voi eraţi victima, agresorul şi salvatorul şi pe cine aţi distribuit în celelalte personaje. Când aţi terminat, scrieţi din nou povestea – dar, de data aceasta, începeţi cu cuvintele: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş la casa potrivită.” Amintiţi-vă că poveştile vindecătoare explică de ce s-au întâmplat evenimentele, exact aşa cum trebuiau să se întâmple pentru a vă aduce lecţii valoroase, care vă vor duce mai departe în călătoria voastră.

…..

Dacă, în timp ce vă scrieţi povestea, nu vă simţiţi bine pentru că nu v-aţi învăţat lecţiile e în regulă – scrieţi-o ca şi cum aţi fi făcut-o deja. Poate că vreţi să reveniţi la ea mai târziu, pentru a o remodela. Când începeţi să credeţi această nouă poveste ea va începe să se împlinească. Veţi fi povestitorul vieţii voastre – iar, ca rezultat, universul, admiţând că v-aţi învăţat lecţiile, va înceta să vă mai trimită înapoi la şcoală.”

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

 

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul separare şi respingere


separare si respingere in copilariePsihanaliştii postulează că experienţele din copilărie sunt foarte importante pentru structurarea personalităţii, dar şi pentru etiologia tulburărilor psihice. În analiza tranzacţională scenariul de viaţă se consideră că se formează în mica copilărie. Pentru terapeuţii nondirectivi convingerile fundamentale, ce fac parte din structura eului, au originea în experienţele timpurii ale persoanei. J. Young (2003), un psihoterapeut cognitivist de această dată, acordă aceeaşi valoare timpuriului în dezvoltarea personalităţii. El introduce termenul de scheme dezadaptative precoce, definite ca un cumul de convingeri bazale, puternic înrădăcinate, despre sine şi relaţiile cu ceilalţi, ce au originea în copilărie şi continuă să se dezvolte ulterior pe parcursul vieţii. Ele se originează în experienţele negative din copilărie şi, mai ales, în interpretarea pe care copilul o atribuie acestora. Frustrările nevoilor emoţionale ale copilului coroborate cu o teren personal predispozant conduc la închegarea unor convingeri care se vor dovedi dezadaptative pe parcursul vieţii. Acestea au un anumit grad de rigiditate şi generează stres emoţional pentru că împiedică exprimarea autentică de sine, acceptarea personală şi bunele relaţii cu ceilalţi. Deşi structurate în copilărie, ele sunt activate constant în diverse circumstanţe de viaţă, persoana comportându-se în prezent prin prisma unor semnificaţii extrase în trecut despre sine. E ca şi cum ar rămâne prizonieră într-un univers al copilăriei şi experienţelor frustrante de atunci. Activarea constantă a schemelor precoce antrenează mecanisme de a gestiona lucrurile, neadaptate prezentului, care, pe de o parte, au efecte defavorabile asupra adaptării iar, pe de altă parte, întăresc imaginea distorsionată despre sine şi lume.

J. Young identifică 3 mari categorii de scheme precoce, fiecare categorie având subsumate mai multe tipuri specifice de convingeri.

Prima categorie este cea a separării şi respingerii şi se construieşte în familiile care nu reuşesc să satisfacă nevoile de acceptare, respect şi siguranţă ale copiilor. Persoanele care experimentează frustrări la acest nivel vor avea mai târziu dificultăţi în a realiza legături strânse şi satisfăcătoare cu ceilalţi.

Schemele domeniului separare şi respingere sunt următoarele:

  1. Deprivare sau carenţă emoţională: persoana îşi construieşte convingerea că ceilalţi nu vor putea să-i acorde dragostea, protecţia şi înţelegerea de care are nevoie.
  2. Abandon / Instabilitate: persoana are sentimentul că cei apropiaţi vor sfârşi prin a o abandona.
  3. Neîncredere / Abuz: persoana are convingerea că, într-un final, ceilalţi vor profita de ea, îi vor face rău intenţionat, o vor răni, minţi, abuza.
  4. Izolare socială / Înstrăinare: persoana are convingerea că este diferită de ceilalţi şi că nu poate face parte dintr-un grup.
  5. Imperfecţiune / Ruşine: persoana are sentimentul că este fără valoare şi, prin urmare, de neiubit. În prezenţa celorlalţi, sentimentul de ruşine este foarte puternic.

În concluzie, persoanele care au experimentat sentimente de respingere, neacceptare, lipsă de respect pentru ceea ce sunt ele în esenţa fiinţei lor vor dezvolta una sau mai multe dintre convingerile enumerate anterior, cu efecte dezadaptative mai ales pe latura relaţională a vieţilor proprii.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003