Cine sunt eu?! Cine eşti tu?!


cine sunt euCine sunt eu? Cine eşti tu? Să vedem… De exemplu eu, când merg la cumpărături, sunt politicoasă cu vânzătorii. Cine? Eu. Dar oare eu sunt politicoasă sau eu mă comport politicos? Eu mă comport, e clar. Comportamentul e interfaţa dintre interiorul meu şi exterior, realitatea. Prin comportament îmi transpun în realitate scopurile, în cazul de faţă, de a achiziţiona nişte produse. Scopurile aparţin spaţiului meu psihic, eului meu. Dar comportamentul? Este al meu cu certitudine. Dar cât de eu sunt în el? Adică, ce mă face să mă comport politicos? Poate am fost învăţată să fiu respectuoasă cu alţii, poate îmi repugnă să creez stări conflictuale, poate unii vânzători îmi sunt chiar simpatici şi-mi place să interacţionez cu ei, poate sunt foarte empatică şi înţeleg dificultăţile acestui job, poate sunt doar foarte interesată şi vreau să obţin produse mai bune în schimbul politeţii mele, poate…, poate… . Ce sunt acestea? Idei, nevoi, convingeri, valori. Şi atunci, în X situaţie, când merg la cumpărături, ce reflectă comportamentul meu politicos din eul meu? Pentru a răspunde la această întrebare cât mai precis ar trebui să fiu atentă, prezentă atât în exterior, cât şi în interiorul meu. Şi aşa aş putea selecta ce parte a eului meu iese la suprafaţă prin comportamentul propriu. Şi acea parte, ce provenienţă o avea? Şi oare, mă reprezintă ea în totalitate pe mine?!

Deci, cine sunt eu? Cine eşti tu? Sau ce sunt eu? Ce eşti tu? Cum ştii că eşti tu? Că ceea ce spui te reprezintă pe tine?!

Vorbim cu ceilalţi. Spunem diverse. Cineva ne adresează o întrebare. Răspundem, de obicei după un interval scurt de latenţă. Ne reprezintă oare întotdeauna răspunsul?! Uneori, ne irită întrebarea (sau persoana adresantă, sau ambele). Ce reflectă atunci răspunsul dat? Ceea ce suntem, ceea ce credem, gândim, atitudinile noastre sau doar starea pe care o avem?

Ne distrăm la o petrecere. Conversăm, dansăm, bem, mâncăm. Cât suntem noi, cât de mult interfaţa este o oglindă a noastră? Deşi, aşa s-ar părea, căci cine să fie în locul nostru?

Eu scriu un articol sau tu scrii un articol. Ce parte din spaţiul meu psihic sau din eul tău se reflectă în acest act? Poate nevoia de clarificare, poate nevoia de cunoaştere, poate nevoia de-a oferi, poate nevoia de-a veni în întâmpinarea altora, poate nevoia de-a ieşi în evidenţă, poate…, poate… .

Cine sunt eu? Cine eşti tu? În psihologie se utilizează mulţi termeni pentru a răspunde la aceste întebări: eu, sine, personalitate, conştient, subconştient, inconştient, nevoi personale, credinţe personale, sistem psihic, aparat psihic, nevoi, valori personale etc. Cine sunt eu? Cum intru eu în contat cu mine?! Cum intri tu în contact cu tine?!

Faci duş. Apa curge pe corpul tău. Ai tot felul de senzaţii – tactile, termice, de presiune. Simţi apa, îi percepi temperatura, acum pare că eşti în degetele tale, acum în pcioarele tale, acum în capul tău. Cine eşti tu? Unde eşti tu? Sau faci duş şi te gândeşti la sarcinile profesionale. Constaţi cu surprindere că te ştegi, la un moment dat. Unde ai fost tu când ai făcut duş?!

Poate că eu, sau tu, suntem toate acestea la un loc. Poate tu eşti şi senzaţiile tale şi gândurile tale şi emoţiile şi scopurile şi nevoile şi convingerile tale etc. (de care poţi să fii mai mult sau mai puţin conştient, pentru că spaţiul tău psihic e oarecum etajat, la suprafaţă sunt aspectele cărora le acorzi atenţie, iar mai dedesubt cele pe care le treci cu vederea, sau le respingi, le reprimi). Poate că tu eşti toate procesele tale psihice cu toate produsele lor, toate trăsăturile tale derivate din valori, convingeri şi atitudini, toate aspectele conştiente, subconştiente sau inconştiente. Cât însă e al tău din toate acestea? Cât din eul tău dezvoltat în prezent reflectă ceea ce eşti tu cu adevărat? Copacul rezultă din sămânţă, care se dezvoltă dacă sămânţa are apă, substanţe nutritive, lumină. Şi esenţa sămânţei se transformă într-un copac. Dar copacul mai reflectă şi proprietăţile resurselor folosite, nu numai potenţialul încapsulat într-o sămânţă. Aceeaşi afirmaţie e valabilă şi pentru tine. Deci, cât din eul tău actual reflectă dezvoltarea a ceea ce eşti şi ai fost tot timpul în interiorul tău şi cât din ceea ce au pus ceilalţi în tine? Mă tem că noi, oamenii, putem devia mai mult de la ceea ce suntem adânc în interiorul nostru, sub presiunea sau influenţa altora, în comparaţie cu un copac.

Deci, cine sunt eu?! Cine eşti tu?! Întrebări mereu deschise!

P.S. Dacă vrei să-ţi dai nişte răspunsuri la aceste întrebări, lasă-ţi te rog ceva timp de reflecţie pentru ca răspunsurile să fie cât mai aproape de cine eşti tu.

Restructurarea convingerilor dezadaptative precoce. Planul centrat pe relaţia terapeutică şi planul comportamental


restructurare convingeriPlanul centrat pe relaţia terapeutică. Convingerile unei persoane ies la iveală în interacţiunile ei, pentru că ele îşi pun amprenta pe ceea ce face şi spune respectiva persoană în diverse contexte. Relaţia terapeutică poate fi şi ea un senzor foarte fin pentru receptarea convingerilor despre sine şi despre alţii pe care clienţii le au. De exemplu, cineva care întârzie constant la şedinţe pune în act o ambivalenţă faţă de terapie, ceea ce poate corela cu o ambivalenţă generală faţă de relaţii sau cu o neîncredere profundă în ceilalţi şi implicit în persoana terapeutului. Dar nu numai comportamentele clare şi evidente din cabinet ne pot ajuta să identificăm credinţele clienţilor, ci şi gesturi aparent minore: o grimasă, un zâmbet, un fel de a spune ceva, o numită stânjeneală etc.

Psihoterapeutul existenţialist I. Yalom consideră că lucrul terapeutic ”aici şi acum” reprezintă o adevărată mină de aur pentru terapie. ”Aici şi acum” se referă la absolut tot ceea ce se întâmplă în cabinet în timpul şedinţei de terapie.

Psihoterapia e un microcosmos social, iar convingerile legate de relaţii ale clienţilor se vor manifesta, mai devreme sau mai târziu, şi în prezentul relaţiei terapeutice. Dacă în viaţa de zi cu zi clientul este o persoană cooperantă, sau care fuge de relaţii, critică, arţăgoasă, intrigantă etc., aceste aspecte vor apărea în diverse modalităţi şi în interacţiunea cu terapeutul. Comportamentul clienţilor, atât cel verbal, cât şi exprimările emoţionale, precum şi trăirile emoţionale resimţite de terapeut sunt resurse pentru a identifica în aici-ul şi acum-ul cabinetului convingerile dezadaptative ale clienţilor.

Abordând comportamentele care apar în prezentul interacţiunii dintre terapeut şi client, terapeuţii pot să-şi ajute clienţii atât să-şi identifice convingerile personale, dar şi să le restructureze prin integrarea feedback-ului pe care îl oferă acestora într-o manieră directă şi adecvată.

Planul comportamental. Scenariile dezadaptative se reactivează constant în realitate în diverse situaţii asemănătoare prin ceva cu cele care au stat la baza constituirii lor. Pentru a face faţă activării acestor scheme şi a emoţiilor dureroase inerente lor, oamenii folosesc strategii de coping, care sunt asemănătoare clasicelor răspunsuri la stres, pentru că activarea unei scheme dezadaptative este în sine o situaţie stresantă. Vom avea astfel fuga sau evitarea schemei, lupta sau contraatacul ei şi îngheţul, sau acceptarea pasivă a convingerilor schemei. De exemplu, convingerea “nu merit să fiu iubit” poate fi acompaniată de o strategie submisivă, persoana abandonând ideea şi comportamentul de a iniţia o relaţie intimă, de o strategie de fugă sau de evitare a aprofundării relaţiilor, pentru a nu se confrunta cu abandonul imaginar sau de o strategie compensatorie prin care încearcă să controleze excesiv relaţiile de teama ruperii acestora.

Utilizarea acestor strategii de coping are un efect paradoxal, convingerile schemei ieşind mai puternice în final. Astfel, persoana din exemplul nostru, nereuşind să construiască o relaţie viabilă prin evitare, fugă sau control, va ajunge ca după fiecare experienţă nereuşită să creadă mai tare că nu merită să fie iubită.

Pentru a ieşi din cercul vicios al schemelor şi strategiilor de coping dezadaptative, după identificarea lor, este nevoie ca în plan comportamental persoana să renunţe la ele. Renunţând să mai fugă, să compenseze sau să se supună schemei şi comportându-se flexibil în diverse contexte, schema va avea ocazia să intre în contact cu realitatea şi să fie restructurată în conformitate cu aceasta. De exemplu, persoana amintită anterior va fi susţinută să intre în relaţii în care să interacţioneze altfel decât o făcea până atunci, adică mai adaptativ, pentru a putea vedea realist dacă într-adevăr poate să construiască o relaţie şi dacă merită să fie iubită. De obicei, realitatea are mai multe nuanţe decât schemele rigide ale psihicului nostru şi orice persoană care se deschide autentic către o alta poate avea şanse să construiască o relaţie satisfăcătoare. Prin urmare, dacă nu se comportă astfel încât să-şi pună pe fugă partenerii, orice persoană are şansa de-a fi iubită.

 Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Rolul de părinte/rolul de copil


parinte copil 2În diverse sisteme, grupuri, relaţii cărora le aparţinem jucăm diverse roluri ce sunt asociate poziţiilor (statutelor) pe care le accesăm în cadrul acestora.

A juca un anumit rol înseamnă a te comporta într-o manieră specifică statutului corespunzător, fiecărui rol fiindu-i asociate o mulţime de comportamente definitorii. Nu trebuie însă să confundăm rolul cu statutul. Rolul este asociat statutului, dar există şi roluri pe care le jucăm deşi nu deţinem statutul respectiv în realitate şi sunt şi persoane care, deşi deţin statutul, refuză să joace rolul corespunzător. De exemplu, statutul de părinte presupune asumarea rolului derivat din acesta, dar există părinţi care renunţă să joace acest rol, deşi sunt părinţi în realitate: cazul părinţilor care nu sunt deloc prezenţi în viaţa copiilor lor. De asemenea, rolul de părinte poate fi accesat de oricare dintre partenerii unui cuplu, deşi în economia sistemului partenerial, nu există statutul de părinte şi cel de copil.

Prin urmare, rolurile sunt asociate atât unor statute explicite, din fişa postului carevasăzică, dar şi unora implicite, mai puţin accesibile la o primă privire, ce sunt rezultatul interacţiunilor concrete dintre membrii unui sistem.

Anumite roluri sunt complementare, adică se susţin unul pe celălalt. Este şi situaţia rolurilor de părinte şi de copil căci nu există părinte fără copil şi copil fără părinte. Rolul de părinte presupune o serie de comportamente pe care o persoană ce joacă acest rol le realizează faţă de o alta ce intră în rolul de copil, căci întotdeauna părintele se raportează la un copil, iar rolul de copil este cu referire la unul de părinte.

În diadele relaţionale, rolurile complementare pot fi inversate, anume persoana ce deţine statutul de părinte poate să joace rolul de copil şi invers, copilul să fie ca un părinte pentru mama sau tatăl său.

Ce comportamente sunt asociate rolurilor de părinte şi celui de copil?

A fi în rolul de părinte înseamnă:

  • asumarea responsabilităţii faţă de o altă persoană ce intră în rolul de copil;
  • a lua decizii şi a face alegeri pentru altcineva (copilul);
  • a proteja o altă persoană ce îşi asumă rolul de copil;
  • a susţine din diverse puncte de vedere (financiar, emoţional, prin servicii etc.) o altă persoană;
  • a pune limite şi condiţii copilului;
  • a avea grijă, a te preocupa de binele celui ce joacă rolul de copil.

De asemenea, a fi în rolul de copil într-o relaţie presupune a lăsa pe altcineva (părintele) să-şi asume responsabilitatea pentru aspecte din viaţa ta, să ia decizii şi să facă alegeri pentru tine, să te protejeze, să te susţină, să-ţi pună limite şi condiţii, să aibă grijă de tine. Copilul nu-şi asumă în totalitate responsabilitatea pentru sine, nu ia singur anumite decizii, nu pune limite în relaţia cu părinţii sau persoanele cu autoritate şi le lasă să decidă pentru sine, să-i influenţeze, să-i controleze viaţa.

În alte tipuri de relaţie decât relaţia părinte-copil sănătoasă (în care fiecare este la locul său şi-şi joacă rolul specific), a juca rolul de copil conduce la a-i ceda puterea celui din rolul de părinte, a deveni dependent de acesta, a construi o relaţie inegală de putere în care o persoană îşi asumă responsabilitatea pentru tine, o responsabilitate aparentă, căci nimeni nu poate fi cu adevărat responsabil decât pentru sine.

În relaţiile sănătoase dintre adulţi, fiecare persoană este responsabilă pentru sine, nimeni nu este părinte pentru celălalt şi nimeni nu renunţă la puterea personală în defavoarea altcuiva. Nimeni nu salvează, nu-l schimbă, nu-l controlează, nu-l are în grijă, nu-i pune limite şi condiţii, nu ia decizii în locul celuilalt.

Educaţia, între libertate şi constrângere


educatie”Nu ai voie să pui mâna e aragaz”, exprimă o constrângere necesară. Nu poţi să-i spui unui copil foarte mic doar: ”Dacă pui mâna pe aragaz, o să te arzi. Este însă alegerea ta ce vei face!” . A prezenta alternative, împreună cu consecinţele derivate şi a lăsa copilul să aleagă este o variantă educativă care îţi are rostul în momentul în care acesta poate cântări alternativele şi lua o decizie care să nu-i afecteze siguranţa.

Multe constrângeri au legătură cu siguranţa fizică şi psihică şi sunt specifice etapelor de vârstă în care copilul poate să facă lucruri care să-i afecteze major siguranţa. Însă, în momentul în care siguranţa copilului nu mai este în pericol, constrângerile ar trebui să fie eliminate sau înlocuite cu altele mai permisive, pentru a face loc libertăţii de alegere a acestuia.

În privinţa comportamentelor potenţial periculoase este destul de clar ce limite, ce constrângeri să punem şi când e nevoie să se renunţe la acestea. Când discutăm însă de valori, a educa cu libertate sau constrângere poate fi un subiect de dezbatere. De exemplu, unii părinţi pot să aibă convingeri despre o anumită categorie socială. Copilul lor însă poate să experimenteze situaţii plăcute în interacţiunea cu copiii din categoria respectivă. Ce ar trebui părinţii să facă? Să-şi impună convingerile, gândind că au mai multă înţelepciune, experienţă de viaţă? Sau să-i ofere copilului libertatea de a-şi forma propriile convingeri? Aceleaşi întrebări sunt valabile pentru foarte multe valori şi convingeri de toate felurile pe care părinţii le au şi vor să le cultive şi copiilor lor.

Reprezentanţii consilierii şi psihoterapiei centrate pe persoană afirmă că este importantă experienţa directă: un om sănătos are o structură a eului flexibilă, în care experienţa este asimilată, ca apoi să fie restructurată când condiţiile experienţiale o cer. Potrivit acestui curent, o abordare educativă sănătoasă este a ajuta copilul să-şi formeze propriile convingeri şi valori derivate din experienţa sa de viaţă. Dar câţi părinţi sunt dispuşi să relaxeze controlul şi să nu impună cu forţa autorităţii valorile familiale? Câţi părinţi ştiu sau pot să fie alături de copii pentru a-i ghida în procesul formării de sine?!