O poveste despre o şcoală frumoasă!


poveste copil fericitMă gândeam că ar fi frumos să scriu ceva frumos despre şcoală. Dar cum nu mă pot minţi, am ales să scriu câteva gânduri despre ce şi cum ar trebui să fie şcoala, pentru a reprezenta exact funcţia ei într-un sistem social, anume aceea de a forma adulţii sănătoşi, armonioşi, echilibraţi ai societăţii respective.

Şcoala ar trebui să ofere aripi, să dezvolte imaginaţia, creativitatea, pentru că orice societate are nevoie de inovaţii, invenţii, creaţii.

La şcoală copiii ar putea merge cu drag, dacă li s-ar asculta nevoile, dacă li s-ar respecta caracteristicile de vârstă şi de personalitate.

La şcoală ar trebui să învăţăm lucruri utile, pentru viaţă, căci noi, să nu uităm, trăim, avem o viaţă în care ne sunt necesare o serie de abilităţi. Stăm mulţi ani la şcoală. N-am putea oare să ne pregătim acolo pentru viaţă?!

La şcoală am putea învăţa să cooperăm, pentru că, deşi suntem destul de mulţi, există încă un loc sub soare pentru fiecare.

La şcoală ne-am putea descoperi unicitatea, complexul de trăsături care ne face unici şi, de asemenea, am putea învăţa să ne valorizăm pe noi, precum şi diferenţele dintre noi. Evident, am deveni mai toleranţi!

Şcoala ne-ar putea oferi o modalitate sănătoasă de-a ne descoperi propriile ritmuri şi de-a ni le respecta, ajutându-ne să ne dezvoltăm unelte cât mai concrete pentru acestea.

La şcoală ar trebui să întâlnim modele, învăţători, educatori, dascăli care să reprezinte şi să formeze adevărate principii şi valori.

Şcoala ar putea fi un loc fascinant în care să ne descoperim, să-i descoperim pe ceilalţi precum şi lumea în întregime.

La şcoală ne-am putea descoperi abilităţile şi dezvolta întreg potenţialul corelat cu acestea. De asemenea, aici ar putea înflori o serie de interese personale.

Şcoala poate să fie un loc al satisfacţiilor: intelectuale, estetice, emoţionale, acţionale.

Şcoala ar trebui să fie un loc în care mergem pentru a deveni mai liberi, mai originali, nu mai uniformi şi închistaţi.

Şcoala ar putea şi ar trebui să fie o prioritate a unei societăţi, dacă acea societate chiar şi-ar dori să se dezvolte.

Şcoala ar putea crea fericire, ajutând la dezvoltarea unor oameni echilibraţi, armonioşi, maturi.

Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru interacţiunea cu ceilalţi, pentru că trăim printre oameni şi viaţa înseamnă, pentru noi oamenii, oameni. Cât petrece un adult, zilnic, interacţionând cu alte persoane (vorbind, evident, de o medie)? Câte ore sunt în programele şcolare pentru formarea abilităţilor de comunicare, de gestionare a conflictelor, de cooperare, de negociere?

Mi-a plăcut matematica. În liceu chiar am avut un model de profesor la această materie. Matematica părea fascinantă, la modul real. Dar, eu nu am folosit niciodată, după terminarea liceului, limitele, matricele şi multe altele pe care le-am învăţat la această disciplină.

La şcoală am putea învăţa să gândim, cu mintea noastră. Ar fi mai puţini psihologi, e adevărat, dar mai mulţi oameni sănătoşi psihic şi fizic. E mare lucru să poţi să-ţi foloseşti mintea pentru a gândi, cu propriile idei, nu cu ale altora!

Şi dacă toate acestea ar putea fi realizate, într-o societate reală, calitatea vieţii în acea societate ar fi sigur crescută. Şi povestea se încheie aici! Somn uşor!

Abilităţile sociale ale copiilor


abilitati socialeUnii copii se descurcă mai bine decât alţii printre cei de aceeaşi vârstă. Despre aceştia spunem că au abilităţi sociale mai dezvoltate.

Abilităţile sociale, de interacţiune cu ceilalţi copii, presupun multe subabilităţi pentru că tot ceea ce înseamnă interacţiune umană este complex, iar uneori chiar complicat. Cum ne dăm seama dacă copiii noştri sunt pe drumul cel bun în privinţa gestionării aspectelor de interacţiune cu alţii? Cea mai bună modalitate este să fim atenţi când se joacă cu alţi copii şi să observăm ce fac în anumite circumstanţe şi care este şi conduita celorlalţi, în aceleaşi situaţii.

Un copil cu abilităţi sociale se comportă astfel:

  • îndrăzneşte să spună: ”Vrei să ne jucăm?” sau ”Vrei să fim prieteni?” cu un ton de invitaţie, nici umil, nici agresiv;
  • când vorbeşte, o face suficient de tare încât să fie auzit;
  • se uită în ochii celui cu care vorbeşte;
  • este atent când face diverse invitaţii de interacţiune, identificând momentele propice pentru acestea (fie plictiseala unui alt copil, fie disponibilitatea);
  • utilizează adecvat ”cârlige” de interacţiune, spunând de exemplu: ”Am o jucărie frumoasă. Vrei să ne jucăm?” sau ”Ai chef să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea?”
  • este asertiv: spune ce doreşte, ce-i place şi ce nu;
  • ştie să facă faţă agresivităţii: îşi susţine punctul de vedere, îţi face aliaţi printre alţi copii, nu se arată exagerat de afectat, răspunde cu aceeaşi strategie când este cazul;
  • are iniţiativă şi este apreciat de ceilalţi copii pentru ideile sale;
  • se simte bine în pielea lui, cu ceilalţi copii amplificându-şi starea de bine;
  • reuşeşte să-i mobilizeze pe ceilalţi copii;
  • are suficientă încredere în sine încât atunci când este respins, găseşte resurse şi modalităţi de-a se simţi din nou bine;
  • are principii clare legate cu interacţiunea cu ceilalţi copii, pe care le şi verbalizează, de exemplu: ”Dacă este jucăria mea, eu stabilesc ce fac cu ea”, sau ”Trebuie să-mi ceri jucăria, nu să mi-o iei din mână” etc.
  • intuieşte când e momentul să se apropie şi când e nevoie sa se retragă, într-o interacţiune;
  • poate să treacă peste ”frecuşurile” inerente vieţii sociale.

Copiii îşi dezvoltă abilităţile sociale dacă sunt lăsaţi să interacţioneze cu cei de aceeaşi vârstă, dacă părinţii nu au traume de respingere sau abandon neintegrate care să-i conducă la transmiterea către propriii copii a unei hipersensibilităţi la respingere, dacă sunt susţinuţi să-şi formeze o imagine de sine pozitivă, dacă sunt încurajaţi când au îndoieli şi frici şi alinaţi când sunt răniţi.