Dependenţa emoţională


dependenta emotDependenţa emoţională, ca structură psihică cognitivă, afectivă şi volitivă, ce afectează capacitatea indivizilor umani de-a stabili relaţii intime satisfăcătoare, este învăţată în familia de origine. Deşi iniţial termenul de dependenţă emoţională sau codependenţă a fost utilizat cu referire la persoanele ce aparţineau unor familii în care existau persoane toxicodependente, în prezent acesta a fost extins şi asupra celor care, deşi nu provin din astfel de medii familiale, totuşi utilizează strategii relaţionale asemănătoare acestora. Aceasta deoarece au trăit în familii disfuncţionale, asemănătoare, în multe privinţe, familiilor cu membri toxicodependenţi.

„Familia disfuncţionlă este cea în care membrii ei joacă roluri foarte rigide, iar comunicarea este sever limitată la conversaţiile care se potrivesc rolului. Membrii familiei nu sunt liberi să-şi exprime toate experienţele, dorinţele, cerinţele sau sentimentele pe care le au, ci sunt mai degrabă obligaţi să se limiteze la rolul care e în consonanţă cu rolurile jucate de ceilalţi” (Robin Norwood, 2001, p. 11). În astfel de familii vom avea unul sau mai multe din următoarele evenimente:

  • adicţia unui membru de droguri, mâncare, muncă, sex sau jocuri
  • abuz fizic, emoţional sau sexual
  • cineva din familie poate suferi de o boală cronică psihică sau fizică
  • într-o astfel de familie nevoile emoţionale ale membrilor nu sunt satisfăcute
  • comportament compulsiv la unul sau mai mulţi membri ai familiei
  • certuri şi tensiuni permanente
  • lipsa de comunicare
  • părinţi cu atitudini şi valori contradictorii
  • competiţia părinţior şi antrenarea copiilor în aceasta
  • convingeri foarte rigide
  • părinţi iresponsabili, imaturi.

Indiferent însă de cât de multe şi de grave probleme ar exista într-o familie,  gradul ei de disfuncţionalitate are legătură mai degrabă cu incapacitatea membrilor acesteia de-a le accepta şi discuta, pentru a găsi eventuale soluţii. În familiile disfuncţionale se neagă existenţa problemelor. Nu se vorbeşte despre ele şi indivizii nu se confruntă cu ele. În consecinţă, cei care provin din astfel de familii învaţă să-şi reprime emoţiile şi să nu intre în contact cu propriile nevoi. Ei dezvoltă strategii defensive de negare şi evitare a propriilor emoţii. Se detaşează unii de alţii, dar şi de sine. Nu comunică. Nu vorbesc. Nu se ating. Refuză să simtă. Dezvoltarea lor emoţională este adesea inhibată.

Ca rezultat al experimentării deficienţelor din familia de origine, persoanele dependente emoţional capătă următoarele caracteristici:

  • se supraresponsabilizează, pentru că încă de mici li s-a cerut să-şi asume un rol care nu le era propriu, li s-a cerut să fie mature atunci când erau încă copii
  • confundă dragostea cu datoria, pentru că nu s-au simţit iubite pentru că există, ci au perceput oferta emoţională condiţionată de îndeplinirea unor responsabilităţi, datorii
  • îşi sacrifică nevoile proprii pentru a îndeplini nevoile partenerilor, pentru că nu-şi cunosc nevoile, pe de o parte, dar nici nu au fost obişnuite să ţină cont de nevoile proprii, ci doar de ale celorlalţi; în acelaşi timp se simt rănite dacă ceilalţi nu sesizează propriul sacrificiu, pentru că au deprins mecanismul de-a oferi condiţionat, dar şi pentru că nu se pot valoriza singure
  • sunt dependente de aprobarea celorlalţi
  • se simt vinovate în momentele când sunt asertive, a ţine cont de tine fiind un aspect nevalorizat în familia de origine
  • au o tendinţă de a-i controla excesiv pe cei cu care intră în relaţii (de obicei, indisponibili emoţional), pentru a evita suferinţa abandonului, care este intensă şi inconştientă; în acelaşi timp însă, odată cu eforturile pentru schimbarea celuilalt, transmit mesaje împotriva schimbării, pentru că altfel ar exista riscul ieşirii din scenariul de viaţă
  • nu au încredere în sine, pentru că nu se cunosc
  • au o puternică teamă de abandon sau de singurătate, pentru că au trăit asemenea emoţii, la o intensitate mare şi o vârstă timpurie
  • au dificultăţi în a-şi recunoaşte emoţiile, pentru că nu au exerciţiul contactului cu acestea
  • au o rezistenţă crescută la schimbare, pentru că nu au o imagine de sine pozitivă care să le permită adaptarea eficientă la nou
  • sunt nehotărâţi, au dificultăţi de luare a deciziilor, pentru că nu-şi cunosc propriile nevoi
  • le este teamă de intimitate, pentru că nu au cunoscut-o şi pentru că intimitatea înseamnă dezvăluire persoanlă, iar lor le este ruşine să se autodezvăluie pentru că se simt urâţi şi nedemni de-a fi iubiţi
  • au o puternică dorinţă de-a suferi, suferinţa fiind o emoţie bine cunoscută, dar şi o modalitate de-a anestezia durerea internă
  • au tendinţa de-a intra în relaţii cu cei care au nevoie de ajutor, pentru că ajutându-i pe ceilalţi cred că îşi vor câştiga dreptul de-a fi iubite
  • au tendinţa de-a intra în relaţii epuizante emoţional, tocmai pentru a evita contactul cu propriile nevoi.

Pentru că n-au fost luate în seamă aşa cum sunt, pentru că n-au fost iubite doar pentru că există, pentru că li s-a creat prilejul să se gândească că nu sunt valoroase, pentru că n-au fost întrebate ceea ce simt, nu ştiu exact cine sunt şi ce nevoi au, nu au încredere în sine şi cred, în adâncul sufletului lor, că nu sunt demne de iubire. Aşa că vor cauta aprecierea în jur. Dar, datorită obişnuinţei de-a interacţiona cu persoane indisponibile emoţional, aşa cum a fost în familia de origine, vor fi atrase tot de acest tip de persoane. Vor utiliza aceleaşi strategii, vor recrea, într-un fel, atmosfera familială. În cadrul relaţiilor erotice, această reconstrucţie a situaţiei emoţionale din copilărie, are mai multe cauze:

  • necunoaşterea propriilor nevoi, ceea ce conduce la alegerea unor parteneri inadecvaţi emoţional
  • partenerii inadecvaţi, indisponibili, sunt foarte asemănători, din punct de vedere al ofertei relaţionale, propriilor părinţi, de unde atracţia inconştientă pentru aceştia
  • neîncrederea şi nevalorizarea inconştientă conduc la alegerea unor parteneri care să confirme acest scenariu; nu sunt o persoană valoroasă, aşa că o să-mi aleg parteneri care să nu mă iubească sau o să mă mulţumesc cu orice relaţie, pentru că oricum este foarte dificil să mă iubească cineva.

Deşi persoanele dependente au o mare nevoie de dragoste, sunt avide, pentru că s-au simţit neiubite în dezvoltarea lor timpurie, totuşi scenariul lor inconştient le oferă numai posibilitatea de-a se confrunta cu propriile temeri, frici, neputinţe, ele negăsind în relaţii un izvor de mulţumire, fericire şi dragoste, ci numai frustrare emoţională. Dacă însă, prin absurd ar intra în relaţie cu persoane disponibile emoţional, ele totuşi n-ar şti să le primească acestora oferta, pentru că n-au fost obişnuite să primească, ci numai să dea. Aşa că, foarte probabil, comportamentul relaţional ar fi de aşa natură încât şi-ar provoca, indirect, frustrarea emoţională.

Refacerea atmosferei familiare din punct de vedere emoţional are totuşi nişte aspecte foarte benefice pentru dezvoltarea personală, pentru că oferă modalitatea de-a intra în contact cu emoţii, frici, neputinţe refulate,  ocazia de-a le conştientiza şi accepta. Oferă oportunitatea de cunoaştere, acceptare şi ulterior, de valorizare personală. Deşi dependenţa emoţională funcţionează ca un mecanism ineficient împotriva durerii şi suferinţei personale (pentru că efectul este mai degrabă accentuarea suferinţei), totuşi ea reface posibilitatea de-a intra în legătură cu multe frici refulate, deci premisa integrării unor părţi respinse ale eului.

Deoarece dependenţa emoţională este un mecanism constituit în perioadele timpurii, abordarea terapeutică a acesteia presupune explorarea istoriei şi relaţiilor familiale, identificarea patternurilor destructive de relaţionare, refacerea contactului cu propriile nevoi şi dorinţe, pentru ca persoana să poată să-şi construiască o viaţă în conformitate cu ceea ce e şi să se iubească pe sine suficient încât să şi-o facă şi frumoasă.

Ca o concluzie a celor de mai sus, putem spune că persoanele dependente emoţional evită singurătatea, ele caută relaţiile şi fac eforturi mari pentru a nu fi abandonate, dar ele sunt incapabile de a trăi o adevărată intimitate. Incapacitatea lor de a dezvolta şi a trăi intimitatea este o consecinţă a imaginii de sine negative, a alegerilor parteneriale inadecvate, dar şi a strategiei de relaţionare (dependentă, adezivă, sufocantă, controlantă şi  revendicativă) utilizată.

Fragment extras din cartea Ioana Stancu, Mecanismele intimitatii in relatia de cuplu. Evaluare și intervenție terapeutică, Ed. Sper, 2011

”Inamicii” interni


inamici 2Interiorizăm, adânc în sinea nostră, felul în care persoanele semnificative s-au raportat la noi. Dacă ne-au susţinut, valorizat purtăm în noi vocile lor blânde care ne susţin şi ne valorizează în continuare. Dacă acestea ne-au criticat, blamat şi comparat o să facem şi noi astfel în prezent, aproape fără să ne dăm seama.

Noi, oamenii, facem constant şi lucruri bune şi mai puţin bune. Dacă am fi atenţi la ceea ce ne spunem în sinea noastră am sesiza atât ”aliaţii”, cât şi ”inamicii” pe care îi purtăm cu noi. Aceştia sunt interiorizări a ceea ce ni s-a spus atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin reuşite. Au o funcţionare automată şi de multe ori inconştientă, dar, vestea bună e că pot fi reprogramaţi să funcţioneze mai constructiv pentru noi, dacă devenim conştienţi de felul în care şi cum ne influenţează.

Pentru a ne conştientiza ”inamicii” interni e important să sesizăm ce ne spunem când realizăm ceva valoros de care avem tendinţa să ne bucurăm şi să fim mândri. Dacă ne bucurăm, ne felicităm şi suntem mândri, atunci conţinem mai degrabă ”aliaţi”, dacă însă ne limităm bucuria prin îndemnuri la modestie sau comparaţii din care ieşim în postura inferioară, atunci am interiorizat paternuri sabotoare.

Aşa cum vom asculta ceea ce ne spunem când ne este bine, vom fi atenţi şi la mesajele pe care ni le transmitem când nu obţinem ce ne-am dorit, când rezultatele nu sunt mulţumitoare. S-ar putea să auzim devalorizare, critică sau susţinere şi suport. Dacă ne încadrăm în primele situaţii vom şti că ceva din interiorul nostru ne este potrivnic.

Unii oameni se sabotează la bine şi nu se lasă să se bucure de ceea ce au realizat, alţii s-au obişnuit să se prindă oarecum ”la colţ” şi să se atace când le e mai rău, iar alte persoane nu scapă nici o ocazie de-a se simţi rău, atenuându-şi până la dispariţie stările bune şi amplificându-şi cât mai mult momentele mai puţin fericite.

Aceste paternuri de raportare la sine au un specific derivat nu numai din momentul în care intră în acţiune, dar şi din felul în care se desfăşoară: putem avea voci devalorizante, critice, care atenuează bucuria, care nu ne permit să ne bucurăm, care ne compară constant cu alţii etc. Toate acestea pot fi însă înlocuite cu altele mai sănătoase pentru noi din momentul în care am înţeles care sunt şi cum funcţionează. Tot ce trebuie să facem este să ne dezvoltăm atenţia internă pentru a surprinde când intră în acţiune şi să le spunem: ”Stop, de acum înainte aleg să mă valorizez aşa cum mi-aş fi dorit şi aşa cum vreau!” Apoi ne putem spune vorbe bune, care să ne ajute să creştem, care să ne susţină când avem nevoie şi să ne amplifice bucuria când este cazul.

Înlocuind ”inamicii” interni cu o atitudine de valorizare, constructivă vom schimba de fapt mecanismul automat de raportare la noi derivat din felul în care ceilalţi s-au poziţionat în trecut faţă de noi. Ne vom spune ceea ce ne-am fi dorit să ni se întâmple, vom realiza pentru propria persoană ceea ce cerem altora. Şi astfel vom şti sigur că cea mai apropiată persoană de la care să cerem valorizare nu este una din afara noastră, ci chiar propriul interior. Care poate să fie un aliat sau un inamic. În final, depinde de noi.

O ALTFEL DE EDUCATIE


educatia altfelCand am pus titlul acestui articol m-am gandit la modalitatea obisnuita de-a educa pe care o intalnim in scolile noastre. Orice educator (in sensul de cel care educa) stie ca fiecare copil, adolescent sau tanar are nevoie – pentru a fi educat – de-a fi motivat, adica facut sa-l intereseze ceea ce ar fi oportun sa invete. Modalitatile de a-l motiva pe elev sunt diferite si pot fi clasificate dupa mai multe criterii. Dupa tipul stimulilor utilizati, avem motivatie pozitiva si negativa.

Ce inseamna a-l motiva negativ pe elev? Un raspuns direct si, cum s-ar zice, “ pe sleau” ar fi: ”sa stie, domnule, de frica”. Sa stie prin urmare ca, daca nu invata, nu e atent la ore, daca nu-si face temele, e foarte posibil sa fie penalizat. In limbajul conditionarii operante spunem ca asociem raspunsurile nedorite in procesul educational cu stimuli negativi (nota proasta, critici, pedeapsa corporala uneori –si, din pacate , as spune eu). Sper ca nu supar pe nimeni cand afirm ca, in invatamantul nostru actual, predomina acest tip de motivare. Oare de ce? Care este logica acestui fapt sau… ilogica lui? Logica ar fi ca, stiintific vorbind, motivarea negativa are efect benefic doar pentru scurt timp. Si atunci, daca efectele nu persista, procedura este repetata fara a se sti ca nu va aparea nici o ameliorare a interesului elevului, ci dimpotriva. De aceea profesorii, invatatorii critica aproape tot timpul, ameninta cu notele proaste zi de zi, ora de ora (cand afirm aceasta iau in calcul majoritatea educatorilor; printre ei exista si exceptii). Iar elevii, avand deja in sange critica au devenit imuni la ea dar, in acelasi timp, nu pot trai fara a fi dojeniti. Pentru ca respira critica, o inghit inca de la gradinita. Iar, cand nu apare, se pare ca lucrurile nu sunt in firea lor si nu stiu cum sa se comporte firesc intr-un cadru scolar – de obicei sunt foarte dezinhibati pentru ca multi nu au incorporat normele normale de convietuire intr-un cadru institutionalizat (nu au facut aceasta pentru ca “de ce sa invat cum sa ma comport daca intalnesc la tot pasul indreptare de buna purtare?”). Nu spun ca elevii nostri nu prea stiu cum sa se comporte ci doar ca, cei mai multi, nu pun in aplicare conduitele adecvate decat in prezenta unor stimuli negativi.

Vorbeam mai inainte de “ilogica” aplicarii continue a stimulilor negativi. Ilogica? Da, pentru ca uneori educatorii isi descarca tensiunile cotidiene pe obiectul muncii, adica pe elevi. Viata e destul de grea, e stesanta, e tensionata. Bani nu sunt iar un profesor sau invatator e nevoit sa munceasca din greu ( pentru ca din greu se munceste in invatamant) pe mai putin de 1 milion pe luna (suma e valabila pentru anul 1999). Cand iti calculezi fiecare banut, cand nu stii cum vei supravietui pana la urmatorul salariu, e cam dificil sa fii “fresh” la urmatoarea intalnire, a doua zi dimineata. De obicei esti nervos si plin ochi de energie negativa. Care isi cere cursul firesc al descarcarii. Si aceasta e o realitate. De luat in seama atunci cand vorbim de motivatie negativa.

Ce inseamna a-l motiva pozitiv pe elev? Un elev e motivat pozitiv atunci cand raspunsurile dezirabile pentru educatia sa sunt asociate cu stimuli pozitivi (note bune, laude, premii). Motivarea pozitiva este intalnita si ea frecvent in scoli dar parca intr-o masura mai restransa decat cea negativa. De obicei punem accentul pe pedepsele care vor surveni “ daca nu… , daca nu…, “ in defavoarea bonusurilor care s-ar putea obtine ”daca da…, daca da…,”.

Am vorbit de motivatie in termeni de “pozitiva” si “negativa” si tinand cont de cel care aplica stimulii, adica educatorul. Sa ne indreptam atentia acum asupra unui elev interesat de o anumita disciplina de invatamant, de exemplu. Elevul motivat e cel care se indreapta cu placere spre ceva anume, care nu se multumeste sa primeasca de-a gata anumite informatii ci care cauta, pe care nu trebuie sa-l conditionezi din exterior – pozitiv sau negative – caci el este deja orientat. Oare cum se obtine aceasta stare? In nici un caz prin stimuli negativi. Motivatia negativa sau de frica il face pe elev sa vrea sa se indeparteze cat mai repede de scoala, de educatie, caci acestea ii dau fiori neplacuti. E foarte putin probabil ca entuziasmul si interesul, curiozitatea sa fie trezite prin frica. Raman doar stimulii pozitivi – laude, premii, incurajari, etc. Si nu doar in varianta Skinner: raspuns necesar – stimul placut ci intr-o maniera continua si profund omeneasca: “Ai gresit, continua, caci vei reusi. Ai reusit, continua, e doar un pas.”.

Poate ca unii dintre dumneavoastra veti spune ca nu e treaba mea sa fac teoria educatiei, ca psiholog scolar. Imi permit sa va contrazic. Un proces atat de prezent in viata oamenilor cum este cel educational lasa amprente puternice asupra psihicului. Acestea pot fi, in termenii deja foarte utilizati aici, pozitive sau negative. Iar un psiholog scolar isi doreste din tot sufletul ca ele sa nu fie negative pentru ca profesia unui psiholog scolar e de-a avea grija de sufletele, adica de psihicul celor care ii calca pragul cabinetului sau.

Deci, haideti ca noi, educatorii, sa ne amintim mai des sa le zambim, sa le vorbim cald si placut, sa-i laudam, sa-i incurajam pe cei care intra in custodia noastra. Si poate ca si viata noastra va fi mai insorita in pofida conditiilor materiale nu foarte bune.

Abilităţile sociale ale copiilor


abilitati socialeUnii copii se descurcă mai bine decât alţii printre cei de aceeaşi vârstă. Despre aceştia spunem că au abilităţi sociale mai dezvoltate.

Abilităţile sociale, de interacţiune cu ceilalţi copii, presupun multe subabilităţi pentru că tot ceea ce înseamnă interacţiune umană este complex, iar uneori chiar complicat. Cum ne dăm seama dacă copiii noştri sunt pe drumul cel bun în privinţa gestionării aspectelor de interacţiune cu alţii? Cea mai bună modalitate este să fim atenţi când se joacă cu alţi copii şi să observăm ce fac în anumite circumstanţe şi care este şi conduita celorlalţi, în aceleaşi situaţii.

Un copil cu abilităţi sociale se comportă astfel:

  • îndrăzneşte să spună: ”Vrei să ne jucăm?” sau ”Vrei să fim prieteni?” cu un ton de invitaţie, nici umil, nici agresiv;
  • când vorbeşte, o face suficient de tare încât să fie auzit;
  • se uită în ochii celui cu care vorbeşte;
  • este atent când face diverse invitaţii de interacţiune, identificând momentele propice pentru acestea (fie plictiseala unui alt copil, fie disponibilitatea);
  • utilizează adecvat ”cârlige” de interacţiune, spunând de exemplu: ”Am o jucărie frumoasă. Vrei să ne jucăm?” sau ”Ai chef să ne jucăm împreună de-a v-aţi ascunselea?”
  • este asertiv: spune ce doreşte, ce-i place şi ce nu;
  • ştie să facă faţă agresivităţii: îşi susţine punctul de vedere, îţi face aliaţi printre alţi copii, nu se arată exagerat de afectat, răspunde cu aceeaşi strategie când este cazul;
  • are iniţiativă şi este apreciat de ceilalţi copii pentru ideile sale;
  • se simte bine în pielea lui, cu ceilalţi copii amplificându-şi starea de bine;
  • reuşeşte să-i mobilizeze pe ceilalţi copii;
  • are suficientă încredere în sine încât atunci când este respins, găseşte resurse şi modalităţi de-a se simţi din nou bine;
  • are principii clare legate cu interacţiunea cu ceilalţi copii, pe care le şi verbalizează, de exemplu: ”Dacă este jucăria mea, eu stabilesc ce fac cu ea”, sau ”Trebuie să-mi ceri jucăria, nu să mi-o iei din mână” etc.
  • intuieşte când e momentul să se apropie şi când e nevoie sa se retragă, într-o interacţiune;
  • poate să treacă peste ”frecuşurile” inerente vieţii sociale.

Copiii îşi dezvoltă abilităţile sociale dacă sunt lăsaţi să interacţioneze cu cei de aceeaşi vârstă, dacă părinţii nu au traume de respingere sau abandon neintegrate care să-i conducă la transmiterea către propriii copii a unei hipersensibilităţi la respingere, dacă sunt susţinuţi să-şi formeze o imagine de sine pozitivă, dacă sunt încurajaţi când au îndoieli şi frici şi alinaţi când sunt răniţi.

Abordarea existenţială


existentialismConcepţia existenţialiştilor asupra naturii umane

Abordarea existenţială are ca punct central ideea că procesul de consiliere sau psihoterapie nu reprezintă un set de tehnici ci o manieră de a înţelege felul de-a fiinţa al oamenilor în lume. O altă idee nodală este că sensul existenţei noastre nu este fixat, o dată pentru totdeauna, ci că noi ne reconstruim continuu idealurile şi dezvoltarea.
Dimensiunile de bază ale existenţei umane, conform modelului existenţial (după G. Corey, 1990, p.78-83), sunt:
1. Capacitatea omului de-a fi conştient şi de-a lua decizii.Noi avem potenţialul de-a acţiona; inacţiunea este o decizie; ne alegem acţiunile noastre şi ne construim, parţial, destinul; anxietatea este o parte a vieţii, derivată din libertatea noastră, aceasta ne face să devenim mai responsabili în alegerile noastre; noi suntem, în fond, singuri, dar avem oportunitatea de-a construi relaţii cu ceilalţi.
2. Libertatea şi responsabilitatea. Cele două merg mână în mână. Noi suntem în întregime responsabili pentru viaţa noastră şi pentru acţiunile noastre. Suntem autorii propriei vieţi, în sensul că ne construim destinul, viaţa şi chiar problemele cu care ne confruntăm.
În consilierea şi psihoterapia existenţială, asumarea responsabilităţii reprezintă o condiţie a schimbării.
3. Străduinţa pentru construirea identităţii şi a relaţiilor cu alţii. Fiecare om îşi doreşte să se descopere pe sine. Acesta nu este un proces simplu, ci presupune curajul de-a te confrunta cu tine. În acelaşi timp, fiecare om intră în relaţie cu alţi semeni, pentru a evita singurătatea şi nefericirea.
Problema este că mulţi dintre noi ne construim identitatea preluând idei, valori, sugestii de la persoanele importante din viaţa noastră şi centrându-ne mai puţin pe ceea ce suntem şi vrem cu adevărat.
Efortul pentru construirea identităţii şi a relaţiilor interpersonale presupune:
* Curajul de-a fi, căci îţi trebuie curaj pentru a-ţi descoperi interiorul şi a trăi conform cu ceea ce eşti.
* Experienţa singurătăţii: ne ajută să înţelegem că noi singuri ne decidem sensul vieţii; dacă nu suntem în stare să ne simţim bine cu noi, nu vom fi în stare să fim în armonie cu ceilalţi. “Înainte de-a avea o relaţie solidă cu altcineva, trebuie să avem o bună relaţie cu noi înşine” (G. Corey, 1990, p. 80).
* Relaţionarea cu ceilalţi: noi ne relaţionăm continuu cu ceilalţi. Dar numai când un om se simte bine cu sine poate să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, căci acestea vor fi bazate pe prea-plinul lui iar nu pe frustrările personale.
4. Căutarea înţelesului vieţii. Mulţi clienţi vin la consiliere sau terapie pentru că nu şi-au găsit semnificaţia existenţei proprii. “De ce sunt aici?”, “Ce să fac cu viaţa mea?”, sunt întrebări frecvente ale oamenilor.
În abordarea existenţială, consilierul sau terapeutul îl ajută pe om să-şi clarifice direcţia propriei vieţi. Căutarea înţelesului propriei vieţi este corelativă cu:
* Debarasarea de valorile introiectate. Căutarea propriului sistem de valori înseamnă renunţarea la valorile împrumutate de la ceilalţi. Această renunţare este acompaniată, o perioadă, de o inevitabilă anxietate căci clientul se va simţi ca “o frunză în bătaia vântului” până când îşi va găsi propriul sistem de valori.
Încrederea consilierului în capacitatea clientului de-a-şi construi un sistem propriu de valori este foarte importantă în această etapă, căci este o perioadă nu foarte uşoară pentru acesta.
* Conştientizarea faptului că fiinţarea în lume nu are un înţeles, în sine.
* Căutarea unui nou înţeles – “fiecare individ trebuie să-şi descopere înţelesul propriei vieţi” (Frankl, 1963). Acest înţeles nu este complet atâta vreme cât persoana este în viaţă. Oamenii pot să se îndrepte spre adevăratul lor sens al existenţei chiar şi atunci când suferă. Iar când acesta este găsit, ei vor fi capabili să creeze, să iubească, să muncească, să construiască.
5. Anxietatea, ca o condiţie a vieţii. Existenţialiştii consideră anxietatea ca o condiţie a vieţii. Ei delimitează între anxietatea normală, pozitivă şi cea nevrotică. Anxietatea normală este benefică deoarece “prin intermediul ei individul conştientizează faptul că existenţa este limitată şi de aceea individul este singurul responsabil de scopul şi direcţia vieţii” (Iolanda Mitrofan şi Doru Buzducea, 1997, p. 115). Anxietatea nevrotică însă, imobilizează persoana şi-o face incapabilă de-a acţiona.
Deoarece existenţa nu poate fi concepută în afara anxietăţii, existenţialiştii nu luptă pentru anihilarea acesteia ci pentru transformarea anxietăţii nevrotice într-una normală, cu potenţial benefic.
A învăţa să accepţi anxietatea este un pas în direcţia unei vieţi autentice. A nu fugi din faţa necunoscutului (ce se asociază evident cu anxietatea) şi a te refugia într-un colţ călduţ, bine-ştiut, a avea tăria să te confrunţi cu neliniştea din faţa schimbărilor, înseamnă a trăi, dar nu oricum, ci în concordanţă cu tine.
6. Confruntarea cu moartea. “Este absolut necesar să ne gândim la moarte dacă vrem să ne gândim, într-o manieră plină de înţeles, la viaţă” (G. Corey, 1990, p. 83). Confruntarea cu moartea, iar nu fuga din faţa acestei idei, ne face să realizăm că viaţa este finită şi că nu avem o eternitate la dispoziţie pentru a ne realiza planurile.
 Procesul de consiliere/ psihoterapeutic
 Scopul principal al consilierii şi terapiei existenţiale este a-i ajuta pe clienţi să conştientizeze că au libertatea de-a-şi construi propriul destin dar şi responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Consilierii existenţialişti ajută clienţii să facă faţă anxietăţii inerente alegerilor şi să accepte ideea că destinul lor nu este determinat din afară, de anumite forţe.
Pe măsură ce clientul conştientizează că este singurul responsabil de ceea ce este, eI reuşeşte să accepte prezenţa anxietăţii, ca un corolar al unei vieţi autentice şi, în deplin acord cu propriile decizii şi acţiuni, el va putea: să-şi clarifice identitatea personală, să-şi contureze scopuri care să-l definească şi împlinească, să-şi construiască relaţii personale satisfăcătoare, să fie mulţumit de sine şi viaţa sa.
Aceste scopuri ale analizei existenţiale derivă din ideea că simpomele celor care se prezintă la consiliere sau terapie sunt expresia alienării, înstrăinării de adevărata natură a sinelui şi a vieţuirii în conformitate nu cu ceea ce eşti, ci cu ceea ce i-ai lăsat pe ceilalţi să facă din tine.
Relaţia consilier-client specifică acestei abordări este de “acceptare necondiţionată, respect, înţelegere şi comunicare mutuală, valorizare şi încurajare” (D. Buzducea, I. Mitrofan, 1997, p. 115). Temele majore ale întâlnirilor de consiliere sau terapie sunt anxietatea, libertatea şi responsabilitatea, izolarea, alienarea, moartea şi implicaţiile ei pentru viaţă şi permanenta căutare a sensului vieţii. În timpul şedinţelor clientul este încurajat să-şi caute un plan de acţiune conform propriului şi unicului său fel de-a fiinţa în lume.
Tehnicile şi procedurile utilizate
 Consilierii şi terapeuţii existenţialişti nu au un set de tehnici şi proceduri specifice. În această abordare pot fi folosite unele tehnici psihanalitice sau unele specifice orientării comportamentaliste, adoptate în funcţie de situaţia concretă a clientului. Mai frecvent întâlnite sunt:
– tehnica fanteziei dirijate
– tehnici dramatice
– fantezia şi reveria
– relaxarea şi reveria
– relaxarea musculară, pentru conştientizarea senzaţiilor corporale
– tehnici de concentrare a atenţiei
– tehnici de relaxare
– tehnici de educare a voinţei
– analiza viselor
Una din tehnicile larg utilizate în abordarea existenţială este experimentarea imaginativă a morţii proprii. Anume, se cere clientului să-şi imagineze că a murit şi că participă la propria înmormântare. Apoi i se sugerează să descrie ce-ar spune persoanele prezente la ceremonial despre sine. De asemenea, clientul trebuie să reflecteze la următoarele întrebări:
– Ce ai făcut cu propria viaţă?
– Cine te-a influenţat cel mai mult?
– Ce aşteptări nu ţi le-ai îndeplinit?
– Ce proiecte ai realizat şi ce proiecte ai lăsat neterminate?
– Ce regreţi cel mai mult şi care este cea mai mare mulţumire a ta?
– Dacă ai putea să-ţi refaci viaţa, ce ai schimba în felul tău de-a trăi?
 Concluzii
 Abordarea existenţială accentuează libertatea umană şi responsabilitatea fiecărui om în construirea destinului propriu.
 
Existenţialiştii sunt cei care găsesc o latură benefică în fenomene considerate ca negative, până atunci, ca de exemplu: anxiertatea, frustrarea, singurătatea şi chiar moartea.
 
Tehnicile utilizate nu mai au o atât de mare semnificaţie în cadrul acestui model. Ceea ce contează este relaţia consilier-client, o relaţie de la adult la adult, bazată pe respect şi înţelegere.
 
Abordarea existenţialistă este profund umanistă, punînd în centrul ei omul, cu potenţialul său de-a-şi construi propriul său destin.
 
Material extras din cartea Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005, paginile 51-57