Scheme dezadaptative precoce. Domeniul lipsa autonomiei şi performanţei


lipsa autonomieiA doua categorie a schemelor dezadaptative precoce identificate de J. Young este cea aparţinând domeniului lipsa autonomiei şi performanţei. Conţinând convingeri ce gravitează în jurul celor două teme, ele se formează de obicei în familii fie supraprotectoare, fie neglijente care nu încurajează autonomia şi încrederea în sine în afara acestora.

Persoanele care dezvoltă scheme din domeniul lipsa autonomiei şi performanţei rămân dependente de familia de origine, au dificultăţi în a-şi fixa obiective personale şi a se dezvolta ca entităţi competente şi autonome. În interiorul lor se structurează convingeri legate de sine care au ca notă comună incapacitatea de-a se descurca autonom şi de-a fi performante şi convingeri legate de viaţă şi ceilalţi, în care viaţa apare ca un constant pericol, iar ceilalţi ca fiind mai bine echipaţi pentru aceasta. Cei care dezvoltă scheme din acest domeniu se simt incapabili de-a trăi şi a se descurca singuri şi, de aceea, de multe ori se agaţă de alţii, construind relaţii fuzionale sau dependente, care să-i ajute să supravieţuiască.

Toate aceste convingeri din acest domeniu, precum şi din celelalte nu au legătură cu abilităţile reale ale persoanelor care le dezvoltă (deşi, convinegrile, odată structurate, influenţează şi abilităţile cu care corelează), ci cu felul cum respectivele persoane s-au simţit în multe dintre experienţele lor timpurii, precum şi cu modalitatea de-a decripta ceea ce au trăit.

Schemele acestui domeniu sunt următoarele:

  1. Dependenţă/incompetenţă: persoanele au convingerea că nu se pot descurca fără ajutorul celorlalţi; există un sentiment constant de neputinţă personală;
  2. Vunerabilitate: există sentimentul unui pericol iminent şi al neputinţei în faţa acestuia;
  3. Fuziune/personalitate infantilă: persoana are convingerea că nu va putea trăi fără ceilalţi;
  4. Eşec: convingerea că eşti sortit eşecului în diverse domenii de viaţă, că, orice ai face, tot nu va ieşi bine.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003

Ce ne împiedică să ”auzim”?


auzireÎn comunicare, îl putem auzi pe celălalt dacă ne deschidem către el, dacă ne putem aşeza puţin între paranteze pentru a recepţiona ceea ce vine fără o raportare expresă la propria persoană. Uneori, auzim pentru că suntem atinşi dureros, dar auzim incomplet sau deformat pentru că ceea ce trezeşte sau atinge în noi celălalt obturează claritatea mesajului. Alteori, ceea ce primim sunt doar nişte cuvinte nesudate pentru că mesajul se pierde în aşa măsură în ecoul nostru interior încât e fără semnificaţie ceea ce ajunge la noi.

Felul cum este transmis mesajul influenţează modul cum acesta este recepţionat. Dacă suntem ironizaţi, ridiculizaţi, criticaţi sau devalorizaţi avem tendinţa firească de-a ne apăra. Aşa că ne închidem pentru celălalt şi nu mai auzim ce spune, deşi urechile noastre sunt în bună stare. Pentru că putem fi real deschişi pentru comunicare doar dintr-o zonă de siguranţă, iar dacă interlocutorul ne face să ne simţim altfel prin felul sau prin ceea ce spune, filtrăm sau deformăm sau nu auzim mesajul transmis. E posibil însă ca, cel cu care comunicăm să utilizeze agresivitatea sau devalorizarea sau critica, dar să fim într-o asemenea stare de centrare şi echilibru interior încât să-l putem auzi. Aceasta însă se întâmplă mult mai rar.

Când mesajul verbal este acompaniat de unul nonverbal sau paraverbal contradictoriu, ajungem la comunicarea paradoxală sau double-bind (dublă legătură), ce este confuzivă în cel mai înalt grad pentru că se ”aud” două mesaje opuse.

Când suntem foarte preocupaţi de propria persoană, de interesele proprii sau când nu ni se mai pare important să punem totul la vedere, ceea ce auzim este dublat de multe ori de un dialog lăuntric sabotant pentru o comunicare autentică.

Nediferenţierea dintre ”noi” şi ”eu” împreună cu ”tine”, iluzorie de altfel, conduce la a atribui celuilalt, din propria personalitate, nevoi, interese, valori, caracteristici. Astfel că mesajul auzit al celuilalt se transformă într-o reflexie a propriilor gânduri.

Nesiguranţa interioară, de multe ori neconştientizată, îmbracă hainele rigide ale controlului. Când nevoia de control este crescută nu-l las pe celălalt să vorbească, îl întrerup, îi deformez mesajul prin interpretare, mă apar sau contraatac. Oricum, controlul împiedică auzirea totală şi corectă a mesajelor recepţionate.

Emoţiile puternice interferă cu o capturare fidelă a mesajelor. De exemplu, atunci când resentimentele sunt puternice, devenim surzi pentru mesajele primite. La fel când suntem furioşi, anxioşi, depresivi.

Posibilele adevăruri neplăcute intuite sau imaginate ne fac indisponibili pentru o ascultare reală. Din nevoia de protecţie filtrăm, selectăm, deformăm sau chiar nu auzim bucăţi din mesajele primite.

Vulnerabilităţile personale, născute în istoricul de viaţă, ce pot să nu aibă nici o legătură cu cel cu care comunicăm, dacă sunt trezite în comunicare, voalează mai mult sau mai puţin capacitatea noastră de recepţionare a mesajelor.

În concluzie, putem spune că a auzi psihic ceea ce urechea noastră recepţionează nu este întotdeauna posibil, datorită multiplelor aspecte ce interferă cu primirea reală, în sufletul nostru, a mesajelor din comunicare.

Agresivitatea din noi şi din vieţile noastre


agresivitateMeditam de curând la câtă agresivitate e în lumea noastră: şi în cea a adulţilor, şi în cea a copiilor. Oamenii sunt extrem de reactivi: simt nevoia să critice, să evidenţieze punctele slabe, să iasă în evidenţă prin contraargumente, să bârfească, uneori să jignească şi chiar să sară la bătaie. Când stăm la coadă suntem vigilenţi să nu ne-o ia cineva înainte (pe drept cuvânt de altfel pentru că sunt destui disponibili pentru a face asta), când prezentăm o idee sunt 20 care au contraargumente, unii părinţi sunt dispuşi să se bată pe un leagăn, la serviciu se găseşte câte un coleg care să-şi ”analizeze” colegii în biroul şefului, lovim copiii şi ei lovesc ceilalţi copii la rândul lor etc. Şi gândindu-mă aşa am avut o revelaţie: suntem foarte vulnerabili. O să spuneţi, probabil: ”ce mare revelaţie!” I-am dat această denumire pentru că am simţit această idee, nu numai am gândit-o, am rezonat profund cu ea. Da, suntem tot timpul dacă nu în poziţie de luptă, măcar pregătiţi pentru ea, pentru că avem un mare grad de nesiguranţă atât în vieţile noastre, cât şi în tot ceea ce ţine de noi, de personalitatea noastră, de încrederea şi stima de sine. Trăim într-o ţară unde, aparent (doar aparent) sunt resurse puţine sau sunt atât de prost gestionate încât grija zilei de mâine pare cuvântul la ordinea zilei pentru mulţi, foarte mulţi români. Apoi, deşi sunt multe cursuri, traininguri, conferinţe de dezvoltare personală, cei mai mulţi încă nu am atins un nivel al încrederii în sine necesar şi suficient centrării în primul rând pe ceea ce suntem noi, pe abilităţile noastre, pe valoarea noastră.

Suntem atât de nesiguri pe propria valoare încât folosim predominant paternuri comportamentale agresive derivate din cele ancestrale. Mă uit la oameni şi sesizez că sunt tot timpul atât pregătiţi ”să muşte”, dar şi să fie ”muşcaţi”. Aşa cum adulţii păstrează în comportamentul lor structuri construite în copilărie, tot aşa, în spaţiul nostru cultural, ne raportăm în mare măsură unii la alţii prin prisma comportamentelor din copilăria speciei noastre. Deşi vremurile s-au schimbat şi nu mai suntem în pericol de moarte cum ieşim în pădure (citeşte societate!).

Ne consumăm multă energie în lupte cu miză mică, cooperăm puţin, ne luptăm mult. De exemplu, cercetările arată că mediul şcolar cunoaşte, în general, o organizare competitivă şi că elevii lucrează în condiţii de cooperare numai 4,6 % din timpul pe care îl petrec în clasă.

În lumea copiilor e multă agresivitate şi nu e de mirare, de vreme ce modelele sunt de aşa natură!

Ce e de făcut? Mă gândesc că o variantă accesibilă ar fi întărirea puterii personale, ce derivă din autocunoaştere realistă şi valorificarea ulterioară a calităţilor proprii. Exerciţiile de meditaţie ce conduc la conştientizarea forţei inerente fiecărei fiinţe pot fi de asemenea folositoare. Ceea ce ne întăreşte este de asemenea şi ceea ce ne îmbogăţeşte lăuntric. Interesele, hobby-urile, sportul ne ajută să ne clădim o imagine pozitivă, sănătoasă despre noi înşine. Nu vreau să închei fără îndemnul de-a vă conştientiza propria unicitate, ce vine la pachet cu o valoare ce nu o veţi regăsi nicăieri în aceeaşi formă şi expresie. Existenţa e suficient de cuprinzătoare încât să avem loc cu toţii!

Puterea din slăbiciunea noastră


putere acceptareFiecare om are părţi care nu-i plac şi pe care nu le agreează. Nu e confortabil să admitem că suntem în feluri care nu ne mulţumesc, că avem părţi pe care nu le-am vrea ale noastre. De aceea, preferăm să ne facem că nu există. Ne amintim însă de ele când ceilalţi, din întâmplare sau nu, ne ”ating” aceste zone. Atunci doare. Pentru că suntem ”obligaţi” să constatăm din nou existenţa lor. Ca să atenuăm durerea şi să evităm adevăratul contact cu noi înşine, alegem uneori să considerăm că ceilalţi sunt de vină, insensibili, puţin binevoitori sau chiar răutăcioşi. Indiferent însă de felul de-a fi al celorlalţi, ceea ce doare nu este răutatea sau insensibilitatea lumii, ci ceea ce nu acceptăm la noi.

Părţile pe care nu le agreem din noi înşine şi evităm să ni le recunoaştem în totalitate constituie slăbiciunea noastră.

Părţile care nu ne plac dar pe care am învăţat să ni le recunoaştem şi să ni le asumăm (faţă de noi şi faţă de alţii, căci ce am acceptat în interior devine facil şi în exterior), devin puterea noastră. Puterea de-a ne accepta slăbiciunile, vulnerabilităţile, partea urâtă din noi înşine. Puterea de-a ne confrunta cu părţile negate din noi. Puterea de-a suporta durerea de-a nu fi perfecţi. Puterea de-a nu mai trăi în iluzie. Puterea adevărului despre noi înşine. Puterea împăcării cu sine. Puterea armoniei interioare.