O scenă din parc: o mamă îi cere fetei sale (de 8-9 ani) să se dea jos de pe un căluţ de jucărie. Probabil ca să facă loc altei fetiţe, poate sora ei sau o prietenă. Nu mi-am dat seama cât de logică sau pertinentă era cerinţa mamei pentru că nu auzeam decât: ”Dă-te jos!”. Fetiţa nu vrea. Mama insistă. Fetiţa refuză în continuare. Mama se înfurie şi o prinde de mâini şi începe să tragă, să se lupte efectiv cu ea. Fetiţa rămâne pe poziţii. Atunci mama îşi pierde controlul şi mai tare, o loveşte, o trage de mâini, o mai loveşte. Sub privirile critice ale celorlalţi părinţi din parc şi roşie de furie se opreşte din pălmuit, dar e convinsă că trebuie să-i arate fetei cine e şeful. Şi se luptă în continuare. Fata plânge, dar nu cedează, pentru că acum e în joc şi demnitatea ei, a fost forţată, obligată, lovită ca să cedeze locul şi totul în faţa celorlalţi. Multă umilinţă! A ceda acum ar însemna că rezistenţa ei de fiinţă umană care vrea să fie respectată şi să se ţină cont de părerea ei a fost în zadar. Mai cred că n-a cedat şi pentru că mama nu-i oferea pentru prima dată un model de om încăpăţânat, care se luptă, cu orice preţ, pentru a câştiga. După vreo 5-7 minute de lupte, mama reuşeşte să câştige. Ce?! Lupta, bineînţeles. Altceva nimic. Toată lumea se simţea rău. Fata: umilită, rănită, tristă, neînţeleasă, nerespectată. Mama: ridicolă, vinovată, furioasă, supărată. Iar relaţia lor părea plină până la refuz cu toxine emoţionale (în acel moment, evident!).

Ce se poate face pentru a nu se ajunge la lupte (fizice, nu simbolice) cu propriii copii?! Să comunicăm! În afară de nişte comenzi şi de o luptă când acestea nu au fost respectate, eu nu am auzit nimic. N-am auzit de ce mama cerea şi trăgea atât de vehement de propriul copil, nu am auzit ca aceasta să-şi fi întrebat fata ce-şi doreşte şi ce o face să refuze cedarea căluţului.

O ieşire elegantă din situaţia anterioară ar fi fost cea în care mama i-ar fi spus fiicei ei următoarele: ”Înţeleg că mai vrei să stai în căluţ. O să te mai las 5 minute şi apoi te rog să-i laşi şi pe ceilalţi. O să vin să te anunţ când au trecut minutele!”. În faţa unei asemeni abordări în care mama ar fi ţinut seama de ceea ce-şi doreşte fata ei, în care ar fi tratat-o cu respect şi chiar ar fi responsabilizat-o (o să te anunţ când au trecut cele 5 minute, spune mama, dar se subînţelege şi faptul că are încredere că fata îi va respecta cerinţa, aşa cum a făcut de fapt şi ea cu dorinţa acesteia), fata ar fi avut cu siguranţă o altă atitudine şi un alt comportament.

A afla ce-şi doreşte copilul tău nu este o dovadă de slăbiciune, ci de real interes pentru acesta. A-l întreba cum percepe situaţia e semn că-ţi pasă nu numai de cum eşti văzut de către ceilalţi, de imaginea ta socială, dacă pari sau nu un părinte cu autoritate pentru că te ascultă copilul, ci şi de ceea ce gândeşte şi simte el, adică de fiinţa lui autentică.