Ruşine/exprimare de sine; rejecţie/suport


rusineSentimentul de ruşine se naşte iniţial în experienţa noastră de copil atunci când exprimăm cu entuziasm o nevoie, o emoţie, o atitudine şi întâlnim în exterior constrângeri, agresivitate, ironie, opoziţie, rejecţie. Acest sentiment se construieşte din energia exprimată ”căzută” prin respingere de către experior, în planul intern, psihosomatic.

Persoanele care dezvoltă frecvent sentimente de ruşine au fost educate predominant constrângător, lor fiindu-le permise doar manifestările mai ”şterse”, nezgomotoase sau nederanjante, acceptate social în detrimentul spontaneităţii, entuziasmului şi încrederii în sine.

Spre deosebire de sentimentul de ruşine, care se asociază inhibiţiei personale, exprimarea de sine spontană, liberă, fluidă se naşte pe fundamentul suportului şi susţinerii primite de copil pentru satisfacerea nevoilor sale.

Ca părinte, a oferi constant suport (evident, într-un mod adecvat) conduce la crearea încrederii în sine a copilului şi a unei atitudini de deschidere faţă de sine şi ceilalţi, la spontaneitate şi creativitate comportamentală. Atunci însă când părinţii sunt autoritari dintr-o nevoie crescută de control sau o anxietate mărită, copilul va suporta multe constrângeri şi respingeri care-i pot crea sentimente de ruşine, de inadecvare, de lipsă de suport, chiar de lipsă a încrederii în sine.

Părinţii resping selectiv manifestările copiilor, în funcţie de valorile, convingerile, nevoile şi dorinţele lor. Când o nevoie a copilului este rejectată constant, se va forma o legătură stabilă între aceasta şi sentimentul de ruşine. Nevoia nu va dispărea însă şi, ori de câte ori va fi simţită, îi va fi asociat sentimentul de ruşine. De exemplu, un copil căruia nu i s-a permis să danseze liber în faţa celorlalţi se va simţi ruşinat ca adult când va dori sau chiar va dansa.

Eliberarea de ruşine se poate face prin conştientizarea motivelor care i-au făcut pe adulţii reprezentativi să rejecteze respectiva nevoie sau manifestare. A te elibera de ruşine presupune a da înapoi celor care au constrâns opoziţiile lor şi a înţelege că ceea ce a fost valabil în trecut poate fi dezadaptativ în prezent. Renunţarea la ruşine înseamnă de fapt ”digerarea” introiecţiilor preluate de la alţii, gen: ”Nu e frumos să vorbeşti aşa tare!”, ”Nu e politicos să ceri de la alţii!”, ”Nu e bine să plângi!” etc.

A gestiona sentimentele de ruşine şi a le reduce din intensitate presupune a ne acorda singuri valoare sau nonvaloare manifestărilor proprii şi a reconsidera singuri ceea ce ne face bine şi ce nu. De asemenea, a descoperi suportul necesar pentru a face faţă unei situaţii înseamnă a înlocui ruşinea cu adecvarea şi reprimarea cu exprimarea.

Ruşinea este un sentiment de ”dezgolire”, de vulnerabilizare astfel încât a reuşi să împărtăşim cu cineva capabil de toleranţă, suport şi conţinere ceea ce trăim în această sferă poate avea un efect de reducere a ruşinii resimţite.

În concluzie, ruşinea poate fi contracarată de o exprimare de sine şi un suport adecvat – în noi şi în ceilalţi – pentru nevoile noastre.

Bibliografie:
 
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001

Dezvoltarea suportului în sine sau cum să facem să ne bazăm solid pe propria persoană


suportul in sineA simţi că te poţi baza pe tine – pe corpul şi psihicul tău, că ai un suficient suport în propria persoană reprezintă fundamentul sănătăţii psihice. Un ”simţ” puternic al suportului de sine debutează în copilărie în condiţiile în care copilul are parte de un mediu conţinător, suportiv şi ofertant pentru nevoile proprii. La fel, un simţ fragil al suportului în sine corelează cu condiţii de mediu frustrante şi nesigure pentru nevoile copilului.

Suportul în sine poate fi crescut de către fiecare persoană prin o serie de modalităţi specifice:

  1. identificarea modalităţii de-a respira şi de-a sta (postura) în care persoana se simte cel mai bine; exersarea şi introducerea acestora în funcţionarea corporală de zi cu zi;
  2. înlocuirea limbajului pasiv (”mi s-a întâmplat”, ”m-a făcut să mă simt” etc.) cu unul activ, responsabilizant (”am simţit”, am trăit”, ”am gândit”, ”am ales” etc.);
  3. identificarea cu propria experienţă: a accepta în totalitate ceea ce experimentăm fără a nega, reprima sau evita; în momentul în care refuzăm să conştientizăm anumite aspecte ale experienţei pierdem contactul şi cu alte resurse personale pentru că noi nu funcţionăm fragmentar, ci unitar; astfel, a spune ”mă simt frustrat, nervos, trist, bucuros, entuziast, fericit etc” reprezintă modalitatea de a exersa identificarea cu propria experienţă;
  4. dialogul suportiv cu sine: înlocuirea criticilor interne cu enunţuri pozitive, susţinătoare (vezi şi articolul ”Inamicii noştri interni”);
  5. evocarea, în momentele critice, tensionante a unei persoane conţinătoare şi suportive, precum şi a dialogului cu aceasta;
  6. amintirea strategiilor personale de-a face faţă diverselor situaţii atunci când ne confruntăm cu situaţii dificile.

Toate aceste strategii pot fi foarte utile pentru a creşte încrederea în noi, în capacitatea de-a ne descurca în diverse situaţii şi de-a depăşi varii obstacole. Ele trebuie însă exersate constant pentru a-şi dovedi utilitatea şi eficienţa.

Bibliografie:
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001