Există puncte comune între ceea ce numim ”stres” și ”traumă”, dar și diferențiatoare. Cred că pentru fiecare dintre noi este util să știm dacă ceea ce trăim poate fi încadrat într-o categorie sau alta, pentru că gestionarea celor două tipuri de experiențe este diferită. Dacă în cazul stresului, ne putem reface, de cele mai multe ori, fără ajutor de specialitate (medical și psihologic), pentru a duce o viață cât de cât normală după o traumă e nevoie de ajutor terapeutic. Așa că, haideți să identificăm împreună ce este stresul și ce numim traumă.

Traumele pot fi considerate experiențe stresante foarte puternice, dar nu tot ceea ce înseamnă stres este traumatic. Stresul poate fi definit ca răspunsul individului, ca structură biopsihosocială, la solicitările mediului. Răspunsul constă în modificări biofiziologice și psihice pe care individul le manifestă în momentul adaptării la agenții stresori. Termenul de ”stres” aparține lui Hans Hugo Bruno Selye. Acesta a descris sindromul general de adaptare la stres care apare atunci când agentul stresor este de durată. Sindromul de adaptare la stres constă în derularea următoarelor faze:

• faza de șoc – presupune intensificarea activității sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; reducerea tonusului muscular; creșterea presiunii arteriale și a frecvenței cardiace; hipotermie și hipoglicemie; predominarea fenomenelor de catabolism și scăderea rezistenței organismului;
• faza de rezistență – adaptarea atinge nivelul optim, predominând procesele anabolice;
• faza de epuizare – rezistența scade din nou sub medie; prevalează fenomenele de uzură si distrofie; poate surveni colapsul sau moartea.

Stresul presupune un decalaj între diverse solicitări ale mediului (fizice, psihice, chimice, biologice) și posibilitățile de răspuns ale individului. Stresul are prin urmare o conotație individuală, depinzând de agenții stresori dar, mai ales, de posibilitățile reale ale individului de a se adapta acestora.

Dacă în cazul stresului există un decalaj între solicitări și răspunsul organismului, dar individul îi face față (cu diverse costuri, e adevărat), în cazul traumei evenimentul stresor depășește capacitățile individuale de a-i face față. Trauma este deci un stres extrem, pentru care individul nu este pregătit și nici nu are resursele necesare de a-l gestiona. În funcție de resursele individuale, ceea ce este stres pentru cineva, poate fi traumă pentru o altă persoană.

O altă diferență între stres și traumă constă în aceea că manifestările suferite de un individ pentru a face față stresului sunt reversibile, în sensul că acestea se remit după un timp de la acțiunea factorilor stresori, în timp ce trauma determină o modificare de durată în corp și suflet. De fapt, urmările unei situații traumatice nu dispar niciodată complet.

Ca și în cazul stresului, putem vorbi de o reacție procesuală în trăirea efectivă a situației traumatice:

• faza de vigilență: presupune o mobilizare a rezervelor energetice ale organismului; în această fază individul încearcă diverse modalități de a ieși din situația respectivă, dar specific pentru traumă este faptul că nu reușește;
• faza de șoc: este o fază de amorțire fizică și psihică pentru a împiedica moartea prin supraexcitație; dacă într-o situație de stres individul reușește să iasă din situație prin fugă sau luptă, în traumă, acestea neavând succes, urmează faza de șoc caracterizată de ”înghețare” (închiderea tuturor canalelor psihice) sau fragmentare (doar o parte din personalitate resimte trauma, celelalte nu, pentru că se disociază).

Modalitățile de înghețare sau disociere în traumă sunt următoarele:

• blocarea perceptivă: persoana percepe ca prin ceață;
• încremenirea trăirilor afective: omul nu mai simte;
• disocierea corporală: se produce un fel de disociere corporală, ca și cum persoana se privește de sus;
• disocierea corporală: o parte din personalitate suportă trauma, celelalte sunt în afara experienței traumatice.

Stresul este asociat cu o serie de semne sau simptome, care apar o dată cu situația stresantă și se remit în timp, după ce factorii stresori își încetează acțiunea. Acestea sunt următoarele:

• Semne şi simptome fizice de stres: tahicardie, palpitaţii, creşterea tensiunii arteriale, transpiraţii, tensiune musculară, dureri de cap, diaree, constipaţie, tremor, balbism, greaţă, vomă, oboseală, tulburări de somn, uscăciunea gurii, prurit, dureri;
• Simptome emoţionale: iritabilitate, izbucniri de furie, ostilitate, depresie, nelinişte, retragere, diminuarea iniţiativei, lipsă de interes, stimă de sine redusă, diminuarea capacităţii de a se bucura de evenimentele plăcute, nelinişte psihomotorie, anxietate;
• Semne şi simptome cognitive şi perceptuale: tulburări de memorie, erori de apreciere a distanţei, creativitate redusă, neatenţie la detalii, lipsă de concentrare, scăderea productivităţii;
• Semne şi simptome comportamentale: creşterea numărului de ţigări fumate, conducere agresivă, creşterea consumului de alcool, anorexie, bulimie, râs nervos, nerăbdare, comportament compulsiv.

Spre deosebire de stres, unde simptomele se remit pe măsura dispariției agenților stresori, în traumă, simptomele trăirii traumei (disocierea și ”înghețarea”) sunt urmate de semne posttraumatice: flashbackuri, uitarea totală sau parțială a ceea ce s-a întâmplat, insensibilitate emoțională, instabilitate emoțională, lipsă de plăcere generalizată, angoasă, panică, depresie, confuzie, gânduri suicidare, teamă, evitarea situațiilor corelate cu trauma.

Așa cum spunem anterior, dacă un eveniment este perceput ca stresant depinde mai ales de posibilitățile reale individuale de a-i face față. La fel, o situație poate fi stresantă pentru cineva și traumatică pentru o altă persoană. Însă, neținând cont de această raportare la resursele persoanei, putem totuși să categorisim anumite situații ca fiind stresante sau traumatice, raportându-ne la reacția majorității oamenilor în astfel de evenimente. Prin urmare, putem spune că pierderea locului de muncă, restrângerile financiare, nașterea unui copil, nunta, schimbarea locuinței, accidentele minore, examenele, bolile, separările etc. sunt evenimente stresante, iar accidentele grave, violul, moartea, divorțul, abandonul, incestul, infanticidul etc. sunt situații traumatice.

După depășirea situației stresante, persoana nu uită ceea ce i s-a întâmplat, pe când – în cazul traumelor, principala modalitate de supraviețuire o reprezintă reprimarea totală sau parțială a gândurilor și sentimentelor legate de acestea.

Toate aspectele menționate ne arată că stresul poate fi uneori gestionat de către cel care-l parcurge fără ajutor din partea specialiștilor, pe când – în cazul traumelor – este nevoie neapărat de ajutor terapeutic.

Bibliografie:

Legeron, P., Cum să te aperi de stres, Editura Trei, Bucureşti, 2003

Ruppert, F., Traumă, atașament, constelații familiale, Editura Trei, București, 2012