Ruşine/exprimare de sine; rejecţie/suport


rusineSentimentul de ruşine se naşte iniţial în experienţa noastră de copil atunci când exprimăm cu entuziasm o nevoie, o emoţie, o atitudine şi întâlnim în exterior constrângeri, agresivitate, ironie, opoziţie, rejecţie. Acest sentiment se construieşte din energia exprimată ”căzută” prin respingere de către experior, în planul intern, psihosomatic.

Persoanele care dezvoltă frecvent sentimente de ruşine au fost educate predominant constrângător, lor fiindu-le permise doar manifestările mai ”şterse”, nezgomotoase sau nederanjante, acceptate social în detrimentul spontaneităţii, entuziasmului şi încrederii în sine.

Spre deosebire de sentimentul de ruşine, care se asociază inhibiţiei personale, exprimarea de sine spontană, liberă, fluidă se naşte pe fundamentul suportului şi susţinerii primite de copil pentru satisfacerea nevoilor sale.

Ca părinte, a oferi constant suport (evident, într-un mod adecvat) conduce la crearea încrederii în sine a copilului şi a unei atitudini de deschidere faţă de sine şi ceilalţi, la spontaneitate şi creativitate comportamentală. Atunci însă când părinţii sunt autoritari dintr-o nevoie crescută de control sau o anxietate mărită, copilul va suporta multe constrângeri şi respingeri care-i pot crea sentimente de ruşine, de inadecvare, de lipsă de suport, chiar de lipsă a încrederii în sine.

Părinţii resping selectiv manifestările copiilor, în funcţie de valorile, convingerile, nevoile şi dorinţele lor. Când o nevoie a copilului este rejectată constant, se va forma o legătură stabilă între aceasta şi sentimentul de ruşine. Nevoia nu va dispărea însă şi, ori de câte ori va fi simţită, îi va fi asociat sentimentul de ruşine. De exemplu, un copil căruia nu i s-a permis să danseze liber în faţa celorlalţi se va simţi ruşinat ca adult când va dori sau chiar va dansa.

Eliberarea de ruşine se poate face prin conştientizarea motivelor care i-au făcut pe adulţii reprezentativi să rejecteze respectiva nevoie sau manifestare. A te elibera de ruşine presupune a da înapoi celor care au constrâns opoziţiile lor şi a înţelege că ceea ce a fost valabil în trecut poate fi dezadaptativ în prezent. Renunţarea la ruşine înseamnă de fapt ”digerarea” introiecţiilor preluate de la alţii, gen: ”Nu e frumos să vorbeşti aşa tare!”, ”Nu e politicos să ceri de la alţii!”, ”Nu e bine să plângi!” etc.

A gestiona sentimentele de ruşine şi a le reduce din intensitate presupune a ne acorda singuri valoare sau nonvaloare manifestărilor proprii şi a reconsidera singuri ceea ce ne face bine şi ce nu. De asemenea, a descoperi suportul necesar pentru a face faţă unei situaţii înseamnă a înlocui ruşinea cu adecvarea şi reprimarea cu exprimarea.

Ruşinea este un sentiment de ”dezgolire”, de vulnerabilizare astfel încât a reuşi să împărtăşim cu cineva capabil de toleranţă, suport şi conţinere ceea ce trăim în această sferă poate avea un efect de reducere a ruşinii resimţite.

În concluzie, ruşinea poate fi contracarată de o exprimare de sine şi un suport adecvat – în noi şi în ceilalţi – pentru nevoile noastre.

Bibliografie:
 
Joyce Phil, Sills Charlotte, Psihoterapie şi Consiliere Gestalt, Ed. Herald, Bucureşti, 2001

Emoţiile negative – când apar şi cum se descarcă


emotiiEmoţiile reprezintă un fel de ”senzor” psihosomatic cu rol fundamental în adaptarea noastră. Cele negative sunt asociate cu situaţii în care ne confruntăm cu dificultăţi, în care nevoile noastre sunt puse la încercare, în care suntem frustraţi sau în pericol din punct de vedere fizic sau psihic.

Emoţiile au un caracter general-uman, se nasc în contexte particulare şi sunt asociate cu expresii corporale diferite. De asemenea, ele scad în intensitate, adică se descarcă prin modalităţi specifice.

Voi prezenta în continuare, sintetic, câteva dintre emoţiile negative împreună cu caracteristicile situaţiilor în care apar, comportamentele pe care le au asociate şi felul în care le putem descărca. Pentru că e important să ne diferenţiem emoţiile, să conştientizăm ce le declanşează şi cum să le gestionăm în diverse contexte.

Tipuri de emoţii Când apare emoţia Cum se simte emoţia în corp/ cum se vede de către un observator Comportamente asociate emoţiei Descărcarea emoţiei
Mânia/furia În situaţii în care există pericolul lezării fizice sau psihice, deci în situaţii percepute ca ameninţătoare. Mânia poate escalada în furie. Tensiune musculară la nivelul maxilarului şi umerilor/maxilar încleştat, gât înroşit. Ţipat, ceartă, luptă. Ţipat, lovit.
Frică/anxietate/teroare În situaţii de pericol sau de posibilă rănire; frica este stimulată de ceva exterior, pe când anxietatea de aspecte interne. Teroarea este forma extremă a fricii şi apare în situaţii în care viaţa ne este pusă în pericol. Puls crescut, tremurat/tremor, paloare, ochii măriţi cu sprâncenele ridicate. Fugă, tremor. Tremurat, ţipat, urlat.
Tristeţe, suferinţă În situaţii de pierdere sau de schimbare. În terapia traumei, apariţia suferinţei este un semn benefic, al acceptării faptului că experienţa aparţine trecutului. Ochi umezi, senzaţie de nod în gât/ochi înroşiţi, lacrimi curgând. Ochi înlăcrimaţi, plâns,facies lăsat. Plâns.
Ruşine În situaţii în care îi dezamăgim pe alţii sau pe noi înşine. Temperatură crescută, în special la nivelul feţei/înroşire. Evitarea privirii. Comunicare cu o persoană care ne acceptă aşa cum suntem; contactul cald, empatic cu o altă fiinţă umană.

În afara modalităţilor specifice de descărcare a emoţiilor, comunicarea autentică cu o persoană conţinătoare poate fi de un real folos pentru orice tip de emoţie. Nu întâmplător, atunci când suntem cuprinşi de emoţii negative, căutăm să vorbim cu cei care ne înţeleg cel mai bine.

Bibliografie:
Rothschild, B., Corpul îşi aminteşte, Editura Herald, Bucureşti, 2013