Recunoştinţa eliberatoare


multumescDacă, într-o formă sau alta, ţi-a fost inoculată ideea de datorie faţă de părinţii tăi, e destul de probabil să te simţi şi vinovat. Căci vinovăţia este şi sentimentul celui care a primit mai mult decât poate să dea înapoi. Cum e firesc, părinţii dau, copiii primesc. Ei nu au cum să returneze ceea ce au primit pentru a echilibra balanţa dintre a primi şi a oferi. Nici chiar copiii parentificaţi ce, pe anumite dimensiuni, se comportă ca şi cum ei ar fi părinţii nu ajung să poată returna echivalentul a ceea ce au primit. În primul rând pentru că inversiunea această de roluri, împotriva legilor firii, conduce la o ofertă de dragoste, atenţie, suport, sprijin dinspre copii înspre părinţi dublată de neplăcere, frustrare, poate chiar furie.

Copiii nu au cum să dea înapoi părinţilor ceea ce au primit şi nici nu este recomandat. Atunci cum să scapi de sentimentul de datorie pe care îl ai, mai ales dacă ţi s-a tot vorbit de sacrificiu sau doar ţi s-a dat de înţeles? Să scapi pentru că a te simţi dator nu rămâne fără ecou nici în planul relaţiilor cu familia, nici cu alţii care pot să-ţi amintească de persoanele din familie.

Eliberarea de datorie se poate face printr-o recunoştinţă sinceră, din suflet, matură, pentru tot ceea ce ai primit de la părinţii tăi. A mulţumi din suflet părinţilor este profund eliberator. Mulţumind şi simţind recunoştinţă faţă de părinţi, îţi exprimi respectul pentru ceea ce înseamnă aceştia: cei care au ales să-ţi dea viaţă, care te-au înscris în acest circuit miraculos care se cheamă circuitul vieţii. Ei, alături de bunicii, străbunicii şi toţi stămoşii tăi, merită respect şi recunoştinţă. Iar pentru a duce mai departe ceea ce ai primit, anume viaţa, poţi face pentru copiii tăi ceea ce părinţii au făcut pentru tine. Simte-te ”dator” să dăruieşti copiilor tăi, fără a le cere ceva în schimb sau a aştepta ceva de la ei, dând mai departe ceea ce ai primit, conform scurgerii continue a vieţii.

O dată ce vei mulţumi din suflet părinţilor, vei închide nu numai poarta vinovăţiei, dar şi a altor sentimente, valori, principii legate de tine şi de lume pe care le-ai primit de-a gata, le-ai preluat din fidelitate faţă de cei care au făcut atâtea pentru tine. Astfel, mulţumind, vei putea returna poate lipsa de valoare pe care ai introiectat-o, convingerea că nu meriţi să fii bogat, neîncrederea în bărbaţi sau în femei, imaginea negativă despre sexualitate şi multe altele de acest gen.

Închizând poarta datoriei şi vinovăţiei, te vei putea simţi liber să gândeşti, să simţi, să te comporţi şi să te afli pe tine, aşa cum eşti. Să te valorizezi, să-ţi alegi experienţa de viaţă care te reprezintă, relaţiile care să te împlinească, profesia în consonanţă cu propriile tale nevoi şi interese. Astfel vei fi liber să fii tu şi să-ţi trăieşti viaţa ta!

Advertisements

Să exersăm recunoaşterea emoţiilor!


recunoasterea emotiilorFoarte des avem tendinţa să nu recunoaştem ceea ce simt ceilalţi, să le negăm emoţiile, să le spunem chiar că nu e în ordine să simtă într-un fel sau altul.

Emoţiile sunt individuale, ele reprezintă un rezultat la interacţiunii dintre o anumită persoană şi o anumită situaţie. Două persoane diferite înseamnă, de multe ori, două reacţii emoţionale diferite. Ceea ce presupune că ceea ce simt eu în anumită situaţie s-ar putea să nu se potrivească cu ceea ce trăieşte un altul. Şi invers.

A nu recunoaşte emoţiile copiilor reprezintă deseori o modalitate utilizată de părinţi sau alţi adulţi pentru a le stopa acestora durerea, tristeţea, enervarea şi uneori chiar crizele de furie. Aceasta are însă rezultate exact contrare pentru că, un copil căruia i se neagă emoţia, va simţi nevoia să o amplifice din dorinţa firească de validare şi recunoaştere. Cu toţii am auzit fraza, binevoitoare în fond, “Taci, nu mai plânge, că nu doare aşa tare!” precum şi răspunsul copilului, normal în asemenea situaţie: “Ba mă doare!” (urmat de ţipetele de rigoare!).

Spuneam şi în articolul despre anxietate şi atacurile de panică, precum şi în cel despre trăirile afective că, emoţiile noastre, având un mesaj de transmis îşi păstrează intensitatea şi chiar şi-o amplifică dacă le ignorăm şi scad ca putere dacă sunt recunoscute de către noi şi de către ceilalţi.

Atunci când ne recunoaştem emoţiile proprii:
  • ne respectăm nevoile proprii;
  • suntem în contact cu o parte importantă din propria persoană;
  • suntem mai unitari şi mai armonioşi;
  • devenim mai adaptabili.
Când recunoaştem emoţiile unei alte persoane:
  • respectăm acea persoană, cu nevoile proprii;
  • o validăm, adică îi transmitem mesajul: „E în ordine aşa cum eşti!”;
  • o acceptăm;
  • putem construi o relaţie mai bună cu aceasta.
Cum recunoaştem emoţiile?
  • ascultându-l pe celălalt
  • empatizând
  • nespunând: “Nu e bine ceea ce simţi!” sau “N-ar trebui să simţi aşa ceva!”
  • având o atitudine de acceptare.

Procesul de recunoaştere a emoţiilor, personale şi ale celorlalţi, reprezintă de fapt o adevărată piatră de temelie pentru o lume mai tolerantă, în care să dezvoltăm relaţii interpersonale mai armonioase.

Când oamenii se despart


despartire 1Unii oameni își spun după despărțire”sunt mai bun decât el sau ea”. Aceasta e prima mare greșeală. Ei sunt  diferiți, dar amândoi au o valoare egală în ceea ce au de oferit. Fiecare aduce ceva special vieții, ceea ce nu-i stă în putere să schimbe.

În cazul despărțirii este important de avut în vedere următoarea afirmație: te respect așa cum ești. Felul în care ești a fost potrivit pentru mine și te-am iubit așa și încă te mai iubesc. Indiferent de motivele care au dus la despărțire, ele nu trebuie folosite pentru a naște sentimente de vinovăție sau pentru a-l învinui pe partener. Pentru că adevăratul motiv al despărțirii este adesea un secret pe care nu îl putem măsura și are de-a face cu trecutul.

Bert Hellinger

Despre respectul de sine


imagesCe este respectul? Ce înseamnă să te respecți pe tine și să fii respectată de ceilalți? Respectul este o atitudine, adică o combinație dintre o emoție (care poate fi de admirație, de considerație, de simpatie, de acord, de încredere), niște idei (de apreciere, de valorizare, de încredere), precum și comportamentul aferent acestora. Deci, a respecta presupune a investi emoțional, a credita intelectual și a acționa în consecință.

Când mă respect pe mine mă apreciez emoțional, am o părere pozitivă despre mine și acționez în consecință (adică, în comportamentul meu, valoarea pe care mi-o acord sufletește și mental, este un indicator important al conduitei personale). De obicei, gradul în care cred și mă valorizez pe mine transpare și în relațiile interpersonale. Adică, ceea ce gândesc și simt despre mine vor observa și ceilalți, chiar dacă nu au toți diplomă de licență în psihologie. Pentru că  oamenii simt, pentru că, prin comportamentul nostru transmitem implicit și ceea ce credem despre noi. Pe de altă parte, în orice relație umană apare nevoia de putere și control (în grade diferite, desigur). Iar o persoană care nu se respectă prea mult este o ”victimă” sigură, adică trezește în celălalt tendința de a o controla și ”folosi” în  beneficiul propriu. Sunt însă și persoane mai evoluate spiritual, cu un echilibru psihic, o bunăstare interioară care pot acorda respectul lor după criterii care nu sunt întotdeauna accesibile majorității oamenilor: respect pentru că ești ființă umană, respect pentru că văd în tine ceea ce tu poate nu vezi sau nu poți să vezi ca fiind valoros sau demn de respect.

Cum să ne facem respectați? Respectându-ne noi, fiind în acord cu ceea ce simțim și gândim; trăind frumos, în conformitate cu ceea ce este real valoros pentru noi; fiind toleranți și respectându-i pe ceilalți.

Sunt momente când oamenii reacționeză violent și se agresează verbal. E o violență care, uneori, poate fi simțită. Cum să reacționezi atunci cu respect pentru tine și celălalt? Cred că a nu te exprima este o mare greșeală. Este important să spui ceea ce nu-ți convine, să te poziționezi, să afirmi ceea ce nu tolerezi. Cum? Gândindu-te că, de fapt, dincole de nevoia de a-l face pe celălalt să se simtă rău, se află una mai profundă, și anume, nevoia de a nu te lăsa îngrădit, constrâns, manipulat și controlat de altul. Când acționezi cu respect, ai grijă de tine, având grijă –  în același timp –  să nu-i lezezi prea tare orgoliul celuilalt.

Cred că oamenii care capătă respectul celorlalți sunt cei care au curajul să se afirme pe sine, sunt cei care pot să ne inspire să trăim mai în acord cu noi, cu valorile nostre și, de ce nu, cu niște valori general umane.

Deși a fi respectat și a fi plăcut pot uneori să se suprapună, totuși respectul este o atitudine mai complexă, iar simpatia pe care o trezim celorlalți este în esența ei o emoție, un sentiment. Când cineva ne place, rezonează cu noi pe o anumită dimensiune, investește în noi emoțional, pentru că, într-o anumită măsură, nevoile noastre și ale celuilalt se întâlnesc. Pot să plac pe cineva pentru că îmi place cum gândește, pentru că îmi acordă atenție, pentru că pot să comunic cu el, pentru că am descoperit că avem interese comune, pentru că putem să ne bârfim șeful împreună, pentru că avem uneori păreri comune. Întotdeauna ceva din mine găsește ecou și rezonanță în celălalt.

Cum să ne facem plăcute? Accepându-i pe ceilalți, valorizându-i, susținându-i cînd au nevoie. Fiind blânde, tolerante, feminine.

Respectul îl capeți prin ceea ce ești și transmiți despre tine, iar simpatia prin felul în care le faci pe acestea. O extremă exemplificatoare ar fi că respectul se naște dintr-o centrare autentică pe tine, iar simpatia dintr-o centrare altruistă pe ceilalți.

Dacă vrem să ne placă toată lumea este și nerealist și neproductiv. Îți consumi viața încercînd să la faci pe plac celorlalți. Dacă vrei să te respecte toată lumea este la fel de nerealist, pentru că, unii oameni nu știu ce este acela respect (și asta pentru că, de cele mai multe ori, nu se respectă deloc pe ei înșiși). Constructiv ar fi să fim cât mai acord cu noi și să fim deschiși la ceea ce trezim în ceilalți: simpatie sau respect.