Grup de psihoterapie şi constelaţii familiale


Duminica, 6 august, orele 9-18 voi organiza un grup de psihoterapie şi constelaţii familiale. Persoanele eligibile pentru acest grup sunt cele care vor să se cunoască mai bine, cele care se confruntă cu probleme punctuale în diverse domenii, cele care vor să-şi îmbunătăţească anumite aspecte din viaţa proprie. Am gândit acest grup ca nefiind subsumat unei tematicii anume, ci varietăţii de problematici aduse la iveală de participanţii la grup. Metodologia utilizată va fi o combinaţie de metode şi tehnici specifice psihoterapiei experienţiale şi metoda constelaţiilor familiale.

Locaţia este în Bucureşti şi va fi comunicată ulterior celor înscrişi.

Costul grupului: 200 lei.

Înscriere:  la adresa de mail emailioana@yahoo.com sau telefon 0745 998 141 până la data de 5 august. Vă rog să specificaţi câteva date despre dv. (nume şi prenume, vârstă, ocupaţie) şi motivaţia de a participa la un astfel de grup.

Ioana Stancu, psihoterapeut

 

De ce au nevoie terapeuţii de analiză personală. Un punct de vedere


Dacă terapeutul nu este consistent analizat, adică nu şi-a realizat o analiză personală profundă, atunci relaţia care se creează între el şi clienţii lui este una ca oricare alta din realitate, una în care sunt potriviri şi nepotriviri de scenarii inconştiente, una în care clienţilor le e mai bine sau mai puţin bine, una în care se derulează o dinamică rezultată din interacţiunea aspectelor conştiente sau inconştiente ale celor doi participanţi la relaţie. Din această relaţie, clientul poate să-şi extragă sensuri pentru sine, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de jocul dintre aspectele conştiente şi cele inconştiente activate în câmpul relaţional. Dar această relaţie, având un mare grad de inconştient, nu are cum să fie vindecătoare pentru client decât până la un punct. Cât de aproape este acest punct de ceea ce-şi doreşte clientul de la procesul terapeutic depinde, în această situaţie, de cât de intuitiv este terapeutul.  Pentru că numai intuiţia poate ajuta acolo unde conştientul este confuz.

Răni profunde, convingeri fundamentale şi tipare reactive


mastiDeşi nu vor să rănească, cei mai mulţi părinţi o fac pentru că au propriile lor probleme, dificultăţi, vulnerabilităţi, traume. Rănile primite de la mama sau tata sunt răni profunde care influenţează convingerile fundamentale ale copilului despre sine, despre alţii, despre lume.

Există mai multe modalităţi prin care părinţii îşi rănesc copiii:

  • prin abandon, fizic sau emoţional: poate fi vorba de moartea unuia sau altuia dintre părinţi, de absenţa temporară a acestora, de indisponibilitatea lor emoţională (datorată tulburărilor psihice, dependenţelor, dificultăţilor lor emoţionale etc.);
  • prin trădare: părintele trădează copilul dacă, într-o formă sau alta, bănuieşte despre existenţa unui abuz asupra acestuia şi nu face nimic pentru a-l opri; de exemplu, abuzul unui frate asupra altuia şi nestoparea acestuia de către părinţi;
  • prin constrângeri excesive: control crescut şi inadecvat vârstei copilului;
  • prin absenţa limitelor: a nu pune limite reprezintă de fapt tot o formă de abandon emoţional căci copilul nu primeşte nici un fel de suport sau foarte, foarte puţin şi impropriu pentru a se adapta realităţii;
  • prin supraprotecţie: copilul prea protejat este ţinut departe de multe experienţe şi pierde oportunitatea de a-şi dezvolta o serie de abilităţi, de a creşte conform vârstei pe care o are, de a se autonomiza;
  • prin supraresponsabilizare: aceşti copii, parentalizaţi, sunt cei cărora li s-a cerut, explicit sau implicit, să-şi asume responsabilităţi mai mari decât cele specifice vârstei lor; sunt copii care au fost puşi în situaţia de-a avea grijă de fraţii lor, de a-şi îngriji părinţii bolnavi, de a juca rolul unui partener de substitut pentru un părinte rămas singur etc.;
  • prin critică constantă şi umilire;
  • prin presiune exercitată asupra copilului pentru a fi ”perfect”: foarte cuminte, ascultător, cu rezultate foarte bune la şcoală;
  • prin comparaţii negative cu alţi copii.

Aceste modalităţi inadecvate de raportare a părinţilor la copii conduc la formarea unor convingeri fundamentale în consecinţă. Copiii răniţi emoţional, indiferent de tipul rănii primite îşi vor construi convingeri negative despre ei înşişi, de genul:

  • nu merit să fiu iubit;
  • nu sunt valoros;
  • ca să fiu iubit trebuie să-i mulţumesc pe ceilalţi sau să am grijă de ei;
  • nu mă pot descurca singur;
  • nevoile mele nu contează;
  • nu merit să fiu fericit;
  • trebuie să fiu mereu mai bun decât alţii pentru a fi acceptat;
  • sunt prost;
  • sunt urâtă etc.

Aceste convingeri fundamentale nu sunt decât modurile în care copiii şi-au tradus în forul lor interior ceea ce li s-a întâmplat, semnificaţiile pe care şi le-au acordat sau le-au atribuit evenimentelor care i-au înfricoşat, umilit, îndurerat, ruşinat, înfuriat. Ele vor intra în structura eului lor şi vor ajunge să le influenţeze modul cum vor gestiona experienţele, cum vor interpreta ceea ce trăiesc, cum îşi vor alege partenerii de relaţie, dacă vor avea sau nu o carieră satisfăcătoare, viaţa lor în ansamblu, de fapt. Astfel, toate experienţele care, într-o formă sau alta amintesc de rănile fundamentale, vor tinde să fie semnificate predominant din perspectiva trecutului. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu merită să fie iubită va fi mult mai sensibilă la respingere, va interpreta indisponibilitatea altora ca pe un afront personal, va fi centrată pe ce gândesc sau simt ceilalţi uitând să mai fie în contact cu sine şi va ajunge frecvent la concluzia că nu poate fi iubită de nimeni.

Asociate convingerilor fundamentale şi rănilor din copilărie sunt tiparele reactive prin care ne exprimăm atunci când acestea ne sunt ”atinse” de fapte ale realităţii. Un tipar reactiv este un comportament sau un complex de comportamente prin care ne apărăm atunci când rănile încep din nou să doară. Putem să o facem prin atac, prin fugă, prin absenţă şi blocaj emoţional. Problema cu aceste tipare reactive este însă că ele ţin mai mult de ceea ce s-a întâmplat în copilărie, nu de prezentul experienţial astfel că un adult reactiv este o persoană care se apară în prezent de inamici din trecut. O persoană care-şi proiectează trecutul în prezent, care interpretează prezentul conform paternurilor trecute, care se războieşte cu părinţii prin intermediul altor persoane din prezent. Un adult care nu poate vedea decât ceea ce este scris în convingerile sale, scriindu-şi singur scenariul spre propria nefericire.

Cum ne vindecăm de ceea ce ni s-a întâmplat, de rănile noastre timpurii? Generic vorbind, toată psihoterapia se ocupă de aceste aspecte, în diverse grade şi cu varii modalităţi. La fel, toate activităţile nonterapeutice, relaţionale, spirituale, de autocunoaştere, dezvoltare personală care conduc la îmbunătăţirea imaginii proprii, la sporirea contactului cu sine şi la asumarea unei vieţi în conformitate cu adevăratul eu au un potenţiel vindecător pentru sufletele noastre.

Bibliografie:
Ferrini, Paul, Vindecă-ţi viaţa, Editura For You, Bucureşti, 2011

Psiholog/psihoterapeut/medic (doctor)


psiholog psihoterapeut medicDe multe ori, persoanele care nu au tangenţă cu psihologia se adresează psihologului cu apelativul ”doctor”. Când cineva mi se adresează astfel, specific că eu nu sunt doctoriţă, ci psiholog. Unii înţeleg, alţii doar se fac că înţeleg diferenţa, există şi persoane care dau din cap în semn de ”nu e mare diferenţă!”sau chiar afirmă ”tot aia e!”. Acesta e motivul pentru care simt nevoia să clarific aceşti termeni.

Psihologul:

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Psihologie.
  • Toţi absolvenţii de Psihologie au titulatura de ”psihologi”.
  • Se poate specializa în Psihoterapie, devenind psihoterapeut.
  • Poate absolvi şi studii doctorale, devenind ”doctor în psihologie”, dar, chiar şi aşa, la noi în ţara nu se obişnuieşte să se spună cuiva ”doctor” pentru că are doctoratul într-un domeniu, ci pentru că este medic. Astfel, inginerul doctor este ”dl. inginer”, arhitectul doctor este ”dl. arhitect”, psihologul doctor este ”dl. psiholog”.
  • Poate lucra în diverse domenii.

Psihoterapeutul:

  • Este persoana care are o specializare postuniversitară într-un anumit tip de psihoterapie; formarea se realizează prin intermediul unei Şcoli de Consiliere şi Psihoterapie recunoscute de către Colegiul Psihologilor din România, iar acreditarea o face acest for conform unei metodologii specifice.
  • Formarea iniţială pentru cei care aspiră la certificarea de ”psihoterapeut” este fie cea de psiholog, pedagog, asistent social sau chiar medic (şi sper că nu am uitat vreo specializare!).
  • Persoanele care sunt privilegiate din start pentru specializarea de psihoterapeut sunt cele care au o diplomă de licenţă în Psihologie, pentru că facultăţile cu acest profil conţin în planul de învăţământ discipline care sunt absolut necesare pentru formarea şi acreditarea de ”psihoterapeut”, celelalte, cu formarea iniţială în alte domenii, trebuind să suplinească aceste informaţii prin cursuri suplimentare, acreditate şi ele, de asemenea.
  • Cei mai mulţi psihoterapeuţi sunt psihologi, ca formare universitară.
  • Serviciile psihoterapeutice sunt solicitate pentru probleme existenţiale, interpersonale, emoţionale, ca suport pentru traversarea unor crize sau depăşirea unor traume, pentru a gestiona tulburări psihice, somatice şi psihosomatice.
  • Psihoterapia se adresează în egală măsură persoanelor normale din punct de vedere psihic şi celor cu tulburări psihice (nevrotice, psihotice, psihopate).
  • Psihoterapeutul nu prescrie medicamente, din postura acestui rol.
  • Psihoterapeuţii care sunt şi medici pot prescrie medicamente pentru simptomele şi tulburările psihice, dar fac aceasta din postura de medic.
  • Psihoterapeuţii psihologi nu prescriu niciodată medicamente.
  • Psihoterapeutul poate avea unul din următoarele trepte de specializare: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist, principal.
  • Intervenţia psihoterapeutică este una comunicaţională, majoritatea metodelor având ca suport comunicarea.

Medicul (oare de ce i s-o spune ”doctor?”; recunosc că nu ştiu!)

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Medicină.
  • Poate avea diverse specializări.
  • Poate deveni psihoterapeut, dacă alege să se specializeze în această ramură; de obicei medicii psihiatri aleg să se formeze şi acrediteze ca psihoterapeuţi pentru a îmbina abordarea medicală şi cea psihoterapeutică în tratamentul diverselor persoane cu afecţiuni psihice.

Consiliere psihologică/psihoterapie


consiliere psihoterapieSunt două activităţi cu un grad crescut de similaritate. Nici chiar pentru specialişti nu e uşor să facă distincţia dintre ele. Sunt intervenţii pentru care putem spune cert că aparţin uneia sau alteia dintre cele două activităţi, şi situaţii în care această distincţie nu se poate face atât de clar.

În continuare vă voi prezenta sintetic cum au fost definite aceste două activităţi şi care sunt criteriile diferenţiatoare uzitate în literatura de specialitate.

Consilierea psihologică

  • Este o intervenţie psihologică în scopul autocunoaşterii şi dezvoltării personale sau în scopul prevenirii şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
  • Deşi atât prevenirea, cât şi remiterea sunt specifice acestei activităţi, consilierea pune accentul mai degrabă pe prevenire.
  • Nu se recomandă în situaţii de patologie psihică.
  • Problemele în consiliere sunt abordate conştient, lucrându-se cu informaţii accesibile şi cunoscute persoanei.
  • Sfera cognitivă, de gândire este privilegiată în consiliere comparativ cu componenta psihică afectivă.
  • Este o intervenţie de scurtă durată (6-10 şedinţe), pentru problemele pe care le considerăm mai degrabă minore din punctul de vedere al gravităţii şi afectării vieţii psihice şi sociale.
  • Nu conduce la modificarea unor trăsături de personalitate, ci la conştientizarea unor strategii de acţiune, utilizând resursele deja existente la nivel personal.
  • Se adresează persoanelor normale.
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de către consilierul psihologic sau psihoterapeutul cu formare iniţială de psiholog.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Consiliere psihologică şi Psihoterapie.
  • Formarea în consiliere psihologică poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 2-3 ani.
  • Acreditarea în postura de consilier psihologic este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un consilier psihologic: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Consilierea se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.

Psihoterapia:

  • Este intervenţie psihologică în scopul promovării autocunoaşterii şi dezvoltării personale, dar şi a modificării factorilor psihici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi somatice.
  • Este centrată pe remiterea problemelor (emoţionale, cognitive şi de comportament), mai degrabă decât pe prevenirea acestora.
  • Se recomandă în cazul tulburărilor psihice şi este, de obicei, de lungă durată.
  • Se lucrează atât la nivel conştient, cât şi inconştient (conţinuturile inconştiente sunt accesate prin modalităţi specifice).
  • Presupune abordarea tuturor aspectelor psihice, însă sfera motivaţional-afectivă este cea privilegiată.
  • Toate problemele sunt privite ca având o componentă intrapersonală, modificările realizate la nivelul acesta conducând evident la schimbări comportamentale.
  • Conduce la utilizarea mai eficientă a resurselor personale existente, precum şi la dezvoltarea altora, pentru că este un proces restructurativ la nivelul personalităţii.
  • Se adresează atât persoanelor normale, cât şi celor cu diverse afecţiuni psihice (nevrotice, psihotice, psihopatice).
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de psihoterapeut.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Psihoterapie.
  • Formarea în Psihoterapie poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 4-5 ani.
  • Acreditarea în postura de psihoterapeut este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un psihoterapeut: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Psihoterapia se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.
Bibliografie:
  1. Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Ed. All, 1996
  2. Tomşa, Ghe., Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editură şi Presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1999
  3. Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005
  4. http://www.copsi.ro
 

A da un alt înțeles experiențelor!


meditatie 3Conceptul de resemnificare este unul central în procesul psihoterapiei. Presupune a acorda un alt înțeles, o altă semnificație experiențelor și situațiilor trăite de client.

Toate situațiile de viață sunt cernute prin filtrul personal, sunt analizate, interpretate, etichetate de către fiecare dintre noi în funcție de ceea ce suntem, cunoaștem, ne dorim la momentul respectiv. Interpretările pe care le dăm experiențelor noastre sunt consonante cu momentul realizării lor și au o funcție adaptativă, la modul general.

În cadrul terapiei clienții vin nu atât cu trecutul lor ci cu interpretarea pe care au dat-o acestuia. Unul dintre rolurile terapiei este reinterpretarea evenimentelor majore de viață din perspectiva prezentului, adică resemnificarea acestora. Care ar fi scopul de-a înlocui o etichetă cu o alta? Presupunerea că noile etichete ar putea fi mai bune, pentru că:

  • se realizează dintr-o perspectivă mai matură, adică mai decentrată (știm că la vârsta micii copilării gândirea este egocentrică – adică nu se diferenţiază destul de bine realitatea obiectivă de cea personală, copilul crezând că este centrul universului) și mai obiectivă (gândirea copilului mic este magică, el crezând că poate influenţa lumea înconjurătoare şi, dacă nu reuşeşte să o schimbe, înseamnă că, într-un fel sau altul, este de vină);
  • se realizează într-un mediu securizant și suportiv în care emoțiile negative asociate evenimentului pot fi exprimate, verbalizate, realizându-se astfel echilibrul emoțional necesar unei interpretări mai realiste;
  • în prezența unui om care te ascultă și înțelege dobândești un mai bun contact cu ceea ce simți, gândești, cu ceea ce ești, de fapt.

Și copiii pot resemnifica evenimentele, însă maniera este diferită de obicei de cea în care se realizează acest proces la adulți. Copiii dau alte semnificații experiențelor prin intermediul jocurilor, poveștilor, desenelor, modelajelor.

Să luăm un exemplu sumar de formare a unei etichete și, apoi, a resemnificării acesteia. Un copil criticat de o mamă cînd ia note mici și nevalorizat când obține rezultate bune poate să înțeleagă următoarele de la mama sa: ”Nu-mi place de tine când nu ești așa cum îmi doresc eu. Te iubesc doar dacă ești bun. Iubesc doar rezultatele tale, nu pe tine. Nu te iubesc”. Peste ani, copilul devenit adult, poate să extragă și alte semnificații, din prisma cunoștințelor sale, a vârstei, a maturității sale: ”mama avea intenții bune și așa credea ea că mă motivează” sau ”mama nu prea știa să fie afectuoasă, dar mă iubea” sau ”era critică pentru că și părinții ei au fost critici cu ea” etc.

Resemnificarea are un efect pozitiv, eliberator, de reconstrucție a imaginii de sine în lumina noilor interpretări. Gândiți-vă numai la ceea ce înseamnă să ne spunem, în loc de: ”nu m-a iubit, nu m-a valorizat”(fie mama, fie tata, fie un/o fost/ă iubit/ă, un/o fost/ă soț/ie), ”m-a iubit, m-a valorizat, chiar dacă nu în modul cel mai potrivit pentru mine”! Acesta să fie adevărul?! De cele mai multe ori, da. Persoanele semnificative pentru noi au de obicei sentimente pozitive, însă modalitatea de-a le arăta nu este întotdeauna cea mai potrivită!

 

 

 

Experiențele emoționale corective în cadrul psihoterapiei


suport

Părinte către copil: Taci din gură când vorbesc eu, să nu-ți aud glasul, tu nu știi nimic, mă omori cu zile!

Copilul: simte teamă, furie, tristețe, nedreptate, dar nu spune nimic și se închide într-o carapace.

Peste ani: copilul devent tânăr are dificultăți de exprimare în fața persoanelor cu autoritate, nu poate să-și exprime punctul de vedere pentru că îi e teamă și crede că s-ar putea întâmpla ceva groaznic lui sau celuilalt, conform scenariului trăit în trecut. Deja prezentul lui este virusat de ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Noi toți avem în trecutul nostru experiențe emoționale dificile, în care ne-am descurcat greu sau nu prea am făcut-o, gustul rămas după acestea fiind, de cele mai multe ori, o mixtură de furie, tristețe, dezamăgire, umilință, durere. Poate am fost respinși de colegii de joacă, poate am fost ridiculizați de colegii adolescenți, poate ne-am confruntat cu agresivitate fizică din partea persoanelor dragi, poate unii au abuzat de noi…și lista poate continua. O experiență de genul acesta lasă urme în sufletul nostru, mai ales dacă nu e singulară și nu am reușit s-o gestionăm adecvat. Ce înseamnă să gestionăm situațiile? Înseamnă a fi în contact cu trăirile noastre și a le exprima adecvat, mai înseamnă să știm ce și cum să comunicăm astfel încât să nu fim copleșiți emoțional și lezați în demnitatea noastră. Înseamnă să ne descurcăm cu tot ceea ce facem pentru ca imaginea despre noi și lume să nu sufere modificări intens negative.

O experiență emoțională negestionată adecvat influențează negativ capacitatea noastră de-a ne descurca în situații similare. Vom fi, cu alte cuvinte, mai puțin apți să reacționăm adecvat în situații care ne amintesc, prin ceva, de trecutul nostru.

Contrapartea acestor experiențe negative sunt experiențele emoționale corective, specifice contextului psihoterapeutic. Ele constau în experimentarea de către client, într-un mediu securizant, a unor situații emoționale pe care nu le-a putut gestiona în trecut.

Caracteristicile experiențelor emoționale corective, în context terapeutic, sunt:

– clientul exprimă un afect negativ puternic (de exemplu furie, durere) într-o situație care îi amintește de cea din trecut

– experiența exprimării este nouă pentru client (în trecut fiind blocată)

– grupul sau terapeutul sunt suportivi

– persoana testează realitatea: înțelege că exprimarea de sine nu este urmată de o catastrofă

– clientul înțelege ce l-a împiedicat în trecut să evite exprimarea afectivă și poate face separarea între ceea ce a fost și situațiile din prezent

– clientul devine mai liber în interacțiunea cu ceilalți și dobândește capacitatea să se exprime și în contexte emoționale asemănătoare celor din trecutul său

– clientul devine mai adecvat interpersonal.

Experiențele emoționale corective contribuie așadar la schimbarea personală pentru că infirmă credințele construite în trecut.

O cale de a depăși dependența


images catuse Dependenţă: relaţie foarte strânsă şi ambivalentă între două persoane sau între o persoană şi  o substanţă sau o activitate. În limbajul obişnuit are o conotaţie negativă, adică nu este ceva bun în totalitate. Aşa să fie oare? Da, cam aşa, căci în orice relaţie de dependenţă există avantaje şi dezavantaje. Uneori acestea sunt destul de evidente, alteori sunt mai sesizabile neajunsurile, iar alteori – mai rar, e adevărat – observăm doar frumosul. De exemplu, pentru dependenţa de drogurile ilegale, orice persoană sesizeză anumite dezavantaje:   efectul negativ al drogurilor asupra sănătăţii, familiei, finanţelor, jobului etc. Însă, pentru relaţiile unde avem dependenţă, a decanta  beneficiile de aspectele negative poate fi mai dificil.

Avantajele şi dezavantajele, plusurile şi minusurile sunt de fapt ceea ce culege o persoană dintr-o stare de dependenţă. Cu cât ele sunt mai în echilibru, cu atît senzaţia că eşti prins într-o capcană este mai puternică. Dacă balanţa se îndreaptă într-o direcţie sau alta, starea pe care o experimentezi este mai puţin sufocantă şi aceasta pentru că există, undeva acolo, o luminiţă de speranţă. Când dezavantajele sunt atât de consistente încât obturează aproape în totalitate beneficiile, este rost de o schimbare. Iar când beneficiile sunt puternice, suporţi mai uşor neajunsurile.

În psihoterapia specifică dependenţelor există tehnici speciale pentru a lucra cu balansul acesta dintre avantaje şi dezavantaje. Acestea se numesc strategii de abordare a ambivalenţei motivaţionale, căci acest amestec de bine şi rău creează în sufletul persoanei dependente o dublă motivaţie: pro şi contra schimbare. Ideea acestor tehnici este aceea de a-l  ajuta pe client să iasă din acest balans, luând o decizie, preferabilă fiind cea pro schimbare.

În acest paragraf ajung la ideea care m-a determinat să scriu acest articol. Există multe persoane sau, altfel spus, majoritatea persoanelor se schimbă greu. Fie că sunt sau nu într-o relaţie de dependenţă. Observăm oameni care se plâng ani de zile de nişte relaţii, situaţii, aspecte ale vieţii şi totuşi rămân în acelaşi loc, nefăcând nimic decât să sufere şi să se autocompătimească. Nu au voinţă, spun unii. Se complac în situaţie, spun alţii. Nu e chiar aşa rău cum se vaită, că, dacă ar fi, ar face ceva – se cârcoteşte. Eu cred că suferinţa exprimată este reală. Eu cred că, dacă  rămân în punctul respectiv, nu pot să facă mai mult. Cred că oamenii se schimbă şi greu şi într-o manieră foarte personală şi unică. Nimic nu poate fi forţat. Tehnicile de lucru cu ambivalenţa pot ajuta la conştientizarea situaţiei ca atare, dar nu pot forţa schimbarea. Ele dau un impuls schimbării dar nu o pot susţine. Şi atunci, ce putem face pentru cei care se confruntă cu dependenţa? Un singur lucru: să-i ajutăm să crească. Adică, să-i susţinem să se cunoască mai bine şi să-şi satisfacă nevoile ce stau la baza beneficiilor dependenţei, prin alte modalităţi. Mai sănătoase, adică fără costuri aferente. Dacă unei persoane îi este frică să iasă dintr-o relaţie dificilă de cuplu, probabil că primeşte ceva acolo ce îşi imaginează că nu mai poate obţine din altă parte. Dacă însă ar căpăta mai multă încredere în ea şi în resursele ei…, atunci ar putea rupe mai uşor acest lanţ al dependenţei.  Dacă, în plus, ar descoperi că aceeaşi nevoie poate fi satisfăcută şi altfel şi, foarte important, chiar ar acţiona în direcţia respectivă, ieşirea din dependenţă s-ar întrevede clar la orizont.