Căutătorii


cautatorulMă plictisesc tare când urmăresc câte un psiholog/psihoterapeut invitat la diverse emisiuni TV. Atât de tare încât, la un moment dat, e musai să schimb canalul. Dacă la aceeaşi emisiune sunt invitaţi un psiholog şi cineva de altă profesie (un actor, de exemplu) de obicei e mai interesant pentru mine să ascult ce spune cel care nu e psiholog. Pentru că de multe ori acesta vorbeşte mai organic, mai viu, exprimându-şi mai natural diverse gânduri şi trăiri emoţionale generate în contextul vieţii sale. Prin comparaţie, psihologul, intrând în rolul care i se oferă de către realizatorul/moderatorul emisiunii, acela de atotştiutor în ale omenescului, face un mix rigid, abstract şi cam neintegrat cu structura personalităţii sale, din ceea ce ştie, ceea ce a citit şi ceea ce a trăit.

Nu vreau să aduc, prin cele spuse mai sus, un blam psihologilor. Cred că se ajunge la situaţia aceasta pentru că psihologii preiau cu prea mare uşurinţă rolul de Moş Crăciun care li se oferă prin spaţiile de emisie. Şi devin astfel artificiali.

Psihologii/psihoterapeuţii sunt de fapt nişte căutători care se străduiesc constant să ajungă la adevărul celuilalt folosindu-se de informaţii (culese din facultate, mastere, doctorate, cărţi şi multe, multe formări de specialitate), de gânduri proprii, trăiri personale şi caracteristici de personalitate. Pentru că fiecare fiinţă umană este unică şi conţine adevăruri care sunt numai ale ei iar, pentru a accede la zonele acestea sacre şi fragile, e nevoie să păşim cu grijă şi multă blândeţe.

Cu riscul de-a ne dezamăgi interlocutorii care se aşteaptă să ştim tot din sfera umanului, cred că e nevoie să ne asumăm şi limitele noastre inerente. Să afirmăm ceea ce ştim, dar şi ceea ce nu ştim, ceea ce putem şti şi ceea ce nu, ceea ce suntem siguri, dar şi zonele de nesiguranţă. Pentru a putea păstra ceea ce suntem de fapt: identitatea de căutători vii ai omenescului.

Diferenţa dintre cum te înţelege un prieten şi cum te înţelege un psihoterapeut


cerc coloratUn prieten, când te înţelege, îţi dă dreptate. El poate spune ceva de genul: ”Da, ai dreptate să gândeşti aşa…” sau ”Şi eu în locul tău aş fi gândit, simţit, făcut la fel!”.

Un psihoterapeut îţi înţelege starea şi ţi-o validează prin acceptare. El nu pactează cu tine pe nici o dimensiune, ci pe toate pe care le manifeşti. El nu-ţi dă dreptate, căci o ai deja. Acceptă fiecare stare iar, prin acceptare, aspectul respectiv îţi găseşte firesc locul în structura psihică individuală. Orice aspect care este acceptat, iar nu judecat prin acordarea/neacordarea de dreptate permite şi altor aspecte să intre în câmpul conştiinţei individuale.

Prietenul te validează pe anumite dimensiuni, cele cu care e de acord, cu care rezonează, similare cu ale lui. Psihoterapeutul îţi acceptă în totalitate experienţa, cu toate dimensiunile ei. El nu pactează în mod special cu nici un aspect particular al experienţei, ci în totalitate cu tot ceea ce trăieşti, cât de contradictoriu ar fi.

Prietenul este susţinător, dar şi blocant pentru aspectele cu care nu rezonează, nu le simte, nu le acceptă, nu le valorizează. Psihoterapeutul este susţinător şi eliberator.

Oricât de conţinător ar fi un prieten, el nu poate şi nici nu trebuie să fie un psihoterapeut. La fel, oricât de eliberator ar fi un psihoterapeut el nu trebuie să înlocuiască prietenii. Fiecare cu rolul lui.

Psiholog/psihoterapeut/medic (doctor)


psiholog psihoterapeut medicDe multe ori, persoanele care nu au tangenţă cu psihologia se adresează psihologului cu apelativul ”doctor”. Când cineva mi se adresează astfel, specific că eu nu sunt doctoriţă, ci psiholog. Unii înţeleg, alţii doar se fac că înţeleg diferenţa, există şi persoane care dau din cap în semn de ”nu e mare diferenţă!”sau chiar afirmă ”tot aia e!”. Acesta e motivul pentru care simt nevoia să clarific aceşti termeni.

Psihologul:

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Psihologie.
  • Toţi absolvenţii de Psihologie au titulatura de ”psihologi”.
  • Se poate specializa în Psihoterapie, devenind psihoterapeut.
  • Poate absolvi şi studii doctorale, devenind ”doctor în psihologie”, dar, chiar şi aşa, la noi în ţara nu se obişnuieşte să se spună cuiva ”doctor” pentru că are doctoratul într-un domeniu, ci pentru că este medic. Astfel, inginerul doctor este ”dl. inginer”, arhitectul doctor este ”dl. arhitect”, psihologul doctor este ”dl. psiholog”.
  • Poate lucra în diverse domenii.

Psihoterapeutul:

  • Este persoana care are o specializare postuniversitară într-un anumit tip de psihoterapie; formarea se realizează prin intermediul unei Şcoli de Consiliere şi Psihoterapie recunoscute de către Colegiul Psihologilor din România, iar acreditarea o face acest for conform unei metodologii specifice.
  • Formarea iniţială pentru cei care aspiră la certificarea de ”psihoterapeut” este fie cea de psiholog, pedagog, asistent social sau chiar medic (şi sper că nu am uitat vreo specializare!).
  • Persoanele care sunt privilegiate din start pentru specializarea de psihoterapeut sunt cele care au o diplomă de licenţă în Psihologie, pentru că facultăţile cu acest profil conţin în planul de învăţământ discipline care sunt absolut necesare pentru formarea şi acreditarea de ”psihoterapeut”, celelalte, cu formarea iniţială în alte domenii, trebuind să suplinească aceste informaţii prin cursuri suplimentare, acreditate şi ele, de asemenea.
  • Cei mai mulţi psihoterapeuţi sunt psihologi, ca formare universitară.
  • Serviciile psihoterapeutice sunt solicitate pentru probleme existenţiale, interpersonale, emoţionale, ca suport pentru traversarea unor crize sau depăşirea unor traume, pentru a gestiona tulburări psihice, somatice şi psihosomatice.
  • Psihoterapia se adresează în egală măsură persoanelor normale din punct de vedere psihic şi celor cu tulburări psihice (nevrotice, psihotice, psihopate).
  • Psihoterapeutul nu prescrie medicamente, din postura acestui rol.
  • Psihoterapeuţii care sunt şi medici pot prescrie medicamente pentru simptomele şi tulburările psihice, dar fac aceasta din postura de medic.
  • Psihoterapeuţii psihologi nu prescriu niciodată medicamente.
  • Psihoterapeutul poate avea unul din următoarele trepte de specializare: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist, principal.
  • Intervenţia psihoterapeutică este una comunicaţională, majoritatea metodelor având ca suport comunicarea.

Medicul (oare de ce i s-o spune ”doctor?”; recunosc că nu ştiu!)

  • Este absolvent al unei Facultăţi de Medicină.
  • Poate avea diverse specializări.
  • Poate deveni psihoterapeut, dacă alege să se specializeze în această ramură; de obicei medicii psihiatri aleg să se formeze şi acrediteze ca psihoterapeuţi pentru a îmbina abordarea medicală şi cea psihoterapeutică în tratamentul diverselor persoane cu afecţiuni psihice.

Consiliere psihologică/psihoterapie


consiliere psihoterapieSunt două activităţi cu un grad crescut de similaritate. Nici chiar pentru specialişti nu e uşor să facă distincţia dintre ele. Sunt intervenţii pentru care putem spune cert că aparţin uneia sau alteia dintre cele două activităţi, şi situaţii în care această distincţie nu se poate face atât de clar.

În continuare vă voi prezenta sintetic cum au fost definite aceste două activităţi şi care sunt criteriile diferenţiatoare uzitate în literatura de specialitate.

Consilierea psihologică

  • Este o intervenţie psihologică în scopul autocunoaşterii şi dezvoltării personale sau în scopul prevenirii şi remiterii problemelor emoţionale, cognitive şi de comportament.
  • Deşi atât prevenirea, cât şi remiterea sunt specifice acestei activităţi, consilierea pune accentul mai degrabă pe prevenire.
  • Nu se recomandă în situaţii de patologie psihică.
  • Problemele în consiliere sunt abordate conştient, lucrându-se cu informaţii accesibile şi cunoscute persoanei.
  • Sfera cognitivă, de gândire este privilegiată în consiliere comparativ cu componenta psihică afectivă.
  • Este o intervenţie de scurtă durată (6-10 şedinţe), pentru problemele pe care le considerăm mai degrabă minore din punctul de vedere al gravităţii şi afectării vieţii psihice şi sociale.
  • Nu conduce la modificarea unor trăsături de personalitate, ci la conştientizarea unor strategii de acţiune, utilizând resursele deja existente la nivel personal.
  • Se adresează persoanelor normale.
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de către consilierul psihologic sau psihoterapeutul cu formare iniţială de psiholog.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Consiliere psihologică şi Psihoterapie.
  • Formarea în consiliere psihologică poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 2-3 ani.
  • Acreditarea în postura de consilier psihologic este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un consilier psihologic: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Consilierea se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.

Psihoterapia:

  • Este intervenţie psihologică în scopul promovării autocunoaşterii şi dezvoltării personale, dar şi a modificării factorilor psihici implicaţi în tulburările psihice, psihosomatice şi somatice.
  • Este centrată pe remiterea problemelor (emoţionale, cognitive şi de comportament), mai degrabă decât pe prevenirea acestora.
  • Se recomandă în cazul tulburărilor psihice şi este, de obicei, de lungă durată.
  • Se lucrează atât la nivel conştient, cât şi inconştient (conţinuturile inconştiente sunt accesate prin modalităţi specifice).
  • Presupune abordarea tuturor aspectelor psihice, însă sfera motivaţional-afectivă este cea privilegiată.
  • Toate problemele sunt privite ca având o componentă intrapersonală, modificările realizate la nivelul acesta conducând evident la schimbări comportamentale.
  • Conduce la utilizarea mai eficientă a resurselor personale existente, precum şi la dezvoltarea altora, pentru că este un proces restructurativ la nivelul personalităţii.
  • Se adresează atât persoanelor normale, cât şi celor cu diverse afecţiuni psihice (nevrotice, psihotice, psihopatice).
  • În această intervenţie se utilizează diverse metode.
  • Este realizată de psihoterapeut.
  • La noi în ţară sunt acreditate multe şcoli de formare în Psihoterapie.
  • Formarea în Psihoterapie poate fi realizată în oricare dintre aceste şcoli. Este o formare de natură postuniversitară, ce durează în medie 4-5 ani.
  • Acreditarea în postura de psihoterapeut este realizată de către Colegiul Psihologilor din România, conform unei metodologii specifice, după finalizarea formării.
  • Există mai multe trepte de specializare pentru un psihoterapeut: practicant sub supervizare, practicant autonom, specialist şi principal.
  • Psihoterapia se poate realiza în variantă individuală, de grup, de cuplu sau de familie.
Bibliografie:
  1. Holdevici, Irina, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Ed. All, 1996
  2. Tomşa, Ghe., Consilierea şi orientarea în şcoală, Casa de Editură şi Presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1999
  3. Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005
  4. http://www.copsi.ro