Din timpul când eram studentă la Psihologie, am tot felul de dileme despre psihicul uman. Mai precis din momentul susţinerii examenului de licenţă la disciplina ”Fundamentele psihologiei”, când am avut o revelaţie citind titlul unuia dintre subiecte. Era ceva de genul ”Personalitatea, axul central al psihicului uman”. Atunci, aproape că m-a izbit ideea că de multe ori ne-am jucat cu frazele şi cuvintele în timpul facultăţii, având pretenţia că spunem nişte adevăruri: procesele psihice sunt interconectate şi interdependente, gândirea e ”centrală” în sistemul psihic, dar şi personalitatea e la fel de ”centrală”. Aici aş pune un emoticon cu un zâmbet.

Am luat examenul. Chiar cu notă mare. Pentru că învăţasem să mă joc cu cuvintele încă din facultate şi am avut şi inspiraţia să construiesc o schemă logică (logica mea, desigur) care a acoperit multe informaţii ce erau cuprinse în barem.

Mai târziu, după facultate, am descoperit o carte care m-a ajutat să-mi structurez informaţiile despre psihicul uman. Ea m-a scos din frazele cu interdependenţa şi interconectarea, adică din domeniul să spunem ceva ca să nu zicem nimic, domeniu în care fusesem cam toată facultatea (spun aceasta nevrând să jignesc pe nimeni). Cartea se numeşte ”Psihologie generală şi educaţională”, de Frăţilă Ion şi nu o puteţi găsi în librării pentru că nu a fost reeditată, dar sigur poate fi descoperită prin anticariate. O recomand tuturor acelora care au nevoie de o schemă structurantă pentru informaţiile legate de psihicul uman.

În cartea aceasta se face şi o distincţie clară între psihic şi biologic, ca două realităţi care se influenţează reciproc, dar sunt diferite. De ceva vreme parcurgem un fel de modă a neuroştiinţelor şi impresia mea e că nu doar încercăm să înţelegem mai bine psihicul prin intermediul cercetării ştiinţifice a sistemului nervos, ci că vrem mai mult: vrem să scăpăm de inconfortul de-a rămâne pe terenul psihicului (inconfort, pentru că adevărata natură a psihicului nu poate fi cunoscută prin metodele ştiinţifice actuale) ”parcând” psihicul pe domeniul biologicului (mai palpabil şi mai prietenos cu metodele de cercetare actuale). Am folosit termenul ”parcare” prin analogie cu o procedură pe care am realizat-o de curând cu blogul pe care scriu articole: pentru a beneficia de avantajele wordpressului, dar a avea şi propriul meu domeniu, mi-am ”parcat” (găzduit) domeniul personal pe spaţiul wordpressului. Pentru o perioadă de un an de zile cele două vor fi ca unul, deşi sunt foarte diferite. Am senzaţia că acest lucru se încearcă să se facă şi cu psihicul. Pe o perioadă nedeterminată şi uitând însă că sunt domenii diferite.

Dar să revenim la vechea mea dilemă, legătura dintre psihic şi personalitate. Sau, cum se structurează personalitatea în sfera psihică. În cartea sus-amintită am găsit o explicaţie pe care am să v-o ofer în continuare şi care pe mine m-a mulţumit intelectual (deşi am luat-o cu titlu de ”teorie”). Dacă considerăm psihicul, dintr-o anumită perspectivă, anume aceea a interacţiunii individului uman cu realitatea, un ansamblu de procese psihice (împărţite în trei mari categorii: intelect – senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, limbaj, atenţie, imaginaţie, memorie; afectivitate – ce cuprinde procesele psihice afective şi reglativitate: voinţa şi motivaţia), atunci trăsăturile de personalitate (responsabilitatea, sinceritatea, sociabilitatea etc.) se formează pe baza caracteristicilor generale ale tuturor proceselor psihice. Inteligenţa, de exemplu, presupune anumite aspecte – precizie şi viteză – care se regăsesc la nivelul tuturor proceselor psihice. Schematic, ideea pe care am prezentat-o anterior  este următoarea:

• psihic = procese psihice.
• procesele psihice au nişte proprietăţi: există proprietăţi ale unui singur proces psihic, ale unei categorii de procese (intelect, afectivitate, reglativitate) şi caracteristici generale (ale tuturor proceselor psihice, adică atât ale intelectului, ale afectivităţii, cât şi ale reglativităţii).
• caracteristicile generale ale proceselor psihice sunt trăsăturile de personalitate.

Dilema aceasta am rezolvat-o cât de cât. Pe măsură însă ce încerc să înţeleg realitatea psihică, şi din alte perspective, apar noi întrebări. De exemplu, felul în care e prezentată personalitatea, după E. Berne, în stări ale eului: eul de copil (cuprinde trăiri afective, gânduri şi comportamente asociate experienţelor noastre anterioare), eul de adult (este orientat către realitatea prezentă) şi eul de părinte (conţinutul lui se raportează la figurile parentale) îmi ridică o nouă întrebare. Fiind o teorie a personalităţii, putem presupune oare că avem trăsături de personalitate pe care le putem corela cu cele 3 stări ale eului? Adică, ipotetic vorbind, timiditatea poate să aibă legătură cu eul de copil, ambiţia cu cel de adult, iar perfecţionismul cu eul de părinte (nu cred să aveţi ceva împotriva coexistenţei acestor trăsături într-o singură persoană). Şi dacă presupunem că există o corelaţie între trăsăturile de personalitate şi stările eului, atunci putem deduce că, lucrând terapeutic asupra stărilor eului, putem obţine modificări la nivelul trăsăturilor de personalitate.

Nu ştiu dacă am fost foarte clară în tot ce am spus. Pentru a compensa această posibilitate (dacă tot aţi ajuns cu cititul până aici!) vă propun un exerciţiu de autocunoaştere. Identificaţi-vă câteva trăsături de personalitate şi încercaţi să le corelaţi intuitiv cu o stare a eului. Iar dacă veţi vrea să vă modificaţi o anumită trăsătură, veţi şti în care parte să acţionaţi: asupra experienţelor din copilărie, asupra celor din prezent sau asupra imaginilor parentale. Pentru a vă uşura exerciţiul am să enumăr câteva trăsături de personalitate, ca suport pentru identificarea celor personale: optimism, pesmism, responsabilitate, sensibilitate, creativitate, încăpăţânare, cinste, hărnicie, lene, flexibilitae, rigiditate, realism, idealism, generozitate, zgârncenie, pragmatism, ospitalitate, punctualitate, bunătate, curaj, determinare, timiditate, toleranţă, meticulozitate, loialitate, spirit de iniţiativă etc. Spor!