Am întâlnit părinţi infantili, am auzit poveşti de viaţă despre aceştia, am interacţionat cu astfel de părinţi. Poate termenul vi se pare dur, având în vedere că, undeva în sinea noastră, a fiecăruia, există o voce care spune: să-ţi cinsteşti părinţii, să nu-i critici, să-i accepţi aşa cum sunt. Însă eu nu vreau acum nici să critic, nici să exprim o atitudine lipsită de respect, vreau să vă vorbesc despre o realitate, într-un mod cât mai descriptiv posibil.

Pentru că nimeni nu e perfect, mă gândesc că fiecare părinte are zone de infantilism. Dar când acestea sunt atât de extinse încât acoperă rolul parental în întregime, putem aduce în discuţie această sintagmă.

Cum sunt părinţii infantili? În multe feluri şi de aceea voi descrie aici doar caracteristicile mai frecvent întâlnite ale acestora.

În primul rând, părinţii infantili îşi satisfac pregnant nevoile prin intermediul copiilor. Dacă în primii ani de viaţă, părintele este cel care satisface predominant nevoile copiilor, primind şi el în schimb multiple satisfacţii emoţionale, pe măsură ce copilul creşte, devine evident faptul că şi acesta poate satisface nevoile părinţilor. Nu sunt absurdă ca să nu-mi dau seama că e normal ca părinţii să aibă multiple satisfacţii (adică multe nevoi îndeplinite) din interacţiunea cu copiii lor, căci altfel nu ar mai exista părinţi pe lumea aceasta. Dar, atunci când părintele nu mai găseşte şi alte domenii, alte persoane, alte preocupări prin intermediul cărora să-şi satisfacă dorinţele şi nevoile, altele în afara copilului său, avem o problemă. Căci acesta va trebui să poarte toată această greutate, chiar povară (oferită inconştient de părinte), formată din aşteptările, idealurile, dorinţele neîndeplinite ale părinţilor săi  în zonele lor de adulţi: profesie, relaţii, interese etc.

Dacă mama şi-a negat dorinţa de afirmare profesională, aceasta ajunge la persoana cea mai apropiată care are şi disponibilitatea s-o preia, adică la propriul copil. Dacă mama nu şi-a mai făcut timp pentru relaţiile ei, ea va suferi de un gol emoţional şi relaţional care va tinde să fie umplut, ghiciţi de către cine?! Dacă mama şi tata şi-au neglijat relaţia de cuplu (pentru a fi numai părinţi), ei vor avea aşteptări crescute de la relaţia cu propriii copii, care va trebui să o suplinească într-un fel pe cea lăsată deoparte. Astfel ei se vor concentra excesiv şi vor dori să comunice, să ofere şi să primească susţinere şi confort emoţional predominant în interacţiunea cu copiii.

Părinţii care abdică de le celelalte roluri: sociale, profesionale, personale, ajung să-şi ”sufoce” copiii, mai devreme sau mai târziu, şi pot să facă aceasta într-o manieră foarte subtilă, astfel încât nimeni să nu fie conştient de asta (nici copiii, nici ei înşişi). Astfel de copii vor fi genul perfecţionist, care nu vor să-şi dezamăgească părinţii, parcă continuu tensionaţi, nemulţumiţi în pofida realizărilor şi chiar nefericiţi în forul lor interior.

De ce renunţă părinţii la aspecte importante pentru ei, odată cu apariţia copiilor? Eu văd două mari motive aici: în primul rând, relaţia aceasta creează contextul pentru aşa ceva, pentru că, cel puţin în primii ani de viaţă, copiii sunt dependenţi de părinţii lor în multe privinţe şi acest aspect îi responsabilizează maxim pe părinţi, îi obligă să-şi restructureze priorităţile şi chiar să renunţe temporar la unele. Însă, pe măsură ce copiii cresc, aceste nevoi suspendate trebuie recuperate şi satisfăcute acolo unde le e locul. Totuşi, unii părinţi aleg să rămână centraţi doar pe copii. Această alegere cred că are legătură cu iluzia pe care o oferă copiii, spre deosebire de alte zone ale existenţei. Ei oferă iluzia controlului, adică iluzia că aici, dacă te lupţi cu toate forţele, vei reuşi să obţii ceea ce vrei, de la şi prin intermediul copilului tău. În realitate, un părinte care-şi împovărează copilul cu aşteptările, idealurile, nevoile sale neîmplinite, chiar dacă reuşeşte să-l determine pe copil să facă ceea ce doreşte el, nu va fi niciodată mulţumit. Pentru că nevoile proprii nu au cum să fie satisfăcute prin reprezentanţi. Această iluzie a controlului coroborată cu frica părinţilor de a se confrunta cu viaţa în multele ei domenii reprezintă al doilea mare motiv al fixării excesive a părinţilor asupra copiilor lor.

Părinţii infantili pun o presiune constantă asupra copiilor pentru ca aceştia să le satisfacă aşteptările. Ei oferă ”dragoste condiţionată”, adică recompensează, recunosc, laudă, oferă afecţiune în funcţie de rezultatele obţinute de copii. Iar uneori uită chiar să mai recompenseze şi rămân cu critica: ”Doar atât poţi?!”, ”Alţii cum au rezultate mai bune ca tine?”, ”Facem sacrificii ca tu să înveţi şi asta e recunoştinţa ta?!” etc. Astfel de copii ajung evident să nu aibă încredere în ei înşişi, pentru că nu s-au simţit confirmaţi în însăşi esenţa lor, aceea de fiinţe umane valoroase indiferent dacă nota la matematică a fost 10 sau 5.

Părinţii infantili pretind mult şi recompensează puţin. Ei sunt veşnic nemulţumiţi, pentru că, aşa cum spuneam, nu au cum să-şi umple golul nevoilor prin reprezentaţi, fie ei chiar propriii copii.

Aceşti părinţi îşi tratează copiii ca şi cum ar fi proprietatea lor, nu nişte fiinţe umane diferite de ei înşişi faţă de care au responsabilitatea creşterii şi dezvoltării, nu drepturi de viaţă şi de moarte.

Părinţii infantili au un eu de adult puţin dezvoltat, contaminat cu aspecte din eul lor de copil precum şi din prescripţiile părinţilor lor. Astfel că aceşti părinţi se transformă în nişte transmiţători transgeneraţionali. Poartă în ei conflictele nerezolvate ale strămoşilor, intră în scenariile acestora şi le transmit inconştient copiilor. Pentru că o mare parte din rolul de părinte este ”jucat” înconştient.

Aceşti părinţi se cred perfecţi. Ei dau tot ce au mai bun, au cele mai bune intenţii, ”se sacrifică” şi nu concep că au greşit sau ar putea să o facă. Ei au o problemă cu responsabilitatea. Preferă să se îmbolnăvească (la modul cel mai concret cu putinţă), decât să se confrunte cu o critică din partea copiilor. Iar dacă aceştia totuşi îi critică, sunt consideraţi răi şi nerecunoscători.

Aceşti părinţi nu au avut timp să se maturizeze, s-au trezit părinţi înainte de-a fi pregătiţi pentru acest rol. S-au apărat apoi de imaturitatea proprie printr-o continuă negare. Şi aşa au ajuns să se creadă perfecţi.

Părinţii infantili nu sunt conţinători. Dimpotrivă, au o mare nevoie să fie ei conţinuţi. Şi astfel vine copilul de la şcoală şi e nevoit, zi de zi, să asculte nemulţumirile mamei şi eventual, chiar să o consoleze.

Toţi părinţii greşesc. Evident, şi aceştia. Însă, spre deosebire de cei pe care îi considerăm maturi, cei infantili nu-şi asumă deloc responsabilitatea pentru faptele lor greşite. Ba, mai mult, le ridică la rang de cea mai bună modalitate educativă, ca de exemplu: ”Parcă cere să-l bat, nu am ce să fac, dacă altfel nu mă ascultă!” sau ”Şi pe mine m-au bătut părinţii şi am ajuns om!”.

Părinţii infantili se raportează la copii ca şi cum aceştia ar fi adulţii: ei ar trebui să facă primul pas în conflicte, să fie primii înţelegători, primii care să ştie când să se oprească din diverse acţiuni. Pentru că nu au un bun control asupra comportamentului şi exprimării emoţionale, ei cer de la copiii lor un sprijin pentru propriul autocontrol.

Aceşti părinţi îşi fac copiii dependenţi, astfel încât aceştia să nu poată să se desprindă total de ei şi să aibă o viaţă autonomă şi separată. Căci, ei, cu cine rămân?!

Copiii parentificaţi au părinţi infantili. De care au grijă, la început emoţional, apoi şi decizional, acţional, chiar financiar când devin mai mari. Părinţii infantili, prin felul în care îşi cresc şi educă copiii, încalcă a doua lege a ordinii lumii (conform teoriei constelaţiilor familiale): legea ordinii temporale, care spune că cei care vin la urmă nu trebuie să preia responsabilităţile celor care au venit mai întâi.

Părinţii infantili nu ştiu să-şi regleze interacţiunea cu copiii în funcţie de vârsta acestora. Deşi copilul poate fi adult, pentru ei rămâne în continuare nu numai copilul lor, dar şi copil. De unde nevoia lor crescută de control şi la vârsta la care aceasta nu-şi mai are rostul nici un pic.

Unii părinţi de acest tip pot oscila, în educaţia oferită copiilor lor, între două mari extreme: control excesiv versus abandon emoţional. Iar dacă acestea sunt realizate şi absolut nefiresc, adică abandonul la vârste mici şi controlul, la vârste mari ale copiilor, vă imaginaţi de debusolaţi, chiar contrariaţi vor fi copiii acestor părinţii!

Părinţii infantili au nevoie să li se returneze ceea ce au oferit, dacă se poate chiar cu dobândă, neştiind că legea firii e să dai mai departe copiilor tăi ceea ce ai primit de la părinţi, pentru ca acest miracol, care este fluxul vieţii, să poată dăinui. Ei şantajează emoţional pentru a primi ceea ce doresc şi comunică aspectele sensibile într-o manieră paradoxală, pentru a nu-şi asuma credinţele, nevoile, trăirile, părerile.

Aceşti părinţi au nevoie să crească emoţional, să se dezvolte şi în afara rolului parental, ei au mare nevoie să se maturizeze. Dar, unii s-ar putea să nu o facă! Şi atunci, ce pot face copiii acestor părinţi? Acelaşi lucru. Să crească emoţional, să se dezvolte în afara rolului de copil, să se separe de părinţi pentru a se putea maturiza. Nu e uşor, dar cu siguranţă este posibil!