Cicluri distructive în cuplu. Ciclul urmărire-distanţare


soarecele si pisicaInteracţiunile dintre membrii unui cuplu pot fi fluide, spontane, adecvate nevoilor celor doi parteneri sau rigide, blocante, distructive, repetitive. Cele distructive emoţional rezultă din neexprimarea nevoilor şi emoţiilor primare ale partenerilor de cuplu. În locul exprimării adecvate, nonagresive a nevoilor de relaţie şi a emoţiilor asociate acestora se exprimă alte emoţii care le maschează pe primele (de exemplu învinovăţire sau resentimente) sau emoţii manipulative (îmbufnare, furie manipulativă etc.). Această acoperire a unor emoţii cu altele, a unor manifestări adecvate cu unele agresive şi manipulative are loc datorită sensibilităţii noastre. De obicei ne acoperim zonele vulnerabile şi permitem mai greu accesul celorlalţi la zonele mai sensibile ale sufletelor noastre. Pentru că ne e teamă că am putea fi răniţi, abandonaţi, dispreţuiţi etc. Facem acest lucru şi în relaţiile de cuplu. Ne lăsăm cu greu partenerii de cuplu să descopere ce avem nevoie cu adevărat, ce ne dorim, ce ne îmbogăţeşte, ce ne bucură sau întristează profund.

Momentele de sinceritate autentică, în care dezvăluim – fără a cere cu presiune, fără a dori ceva în schimb – aspecte profunde ale interiorităţii noastre sunt de multe ori insuliţe într-un ocean de presiuni, cereri, manipulări, agresivitate, prin care ne spunem deformat nevoile.

Un ciclu distructiv specific dinamicii de cuplu este ciclul urmărire-distanţare. Se întâmplă ca un partener să aibă o nevoie mai mare de apropiere, de intimitate, de contact, de timp petrecut împreună decât celălalt. Într-o astfel de situaţie, dacă ambii parteneri nu reuşesc să-şi comunice nevoile asertiv, necondiţionant, cu centrare pe sine, va apărea o interacţiune de tipul şoarecele şi pisica, urmărire-distanţare, în care cel cu nevoia mai crescută de intimitate îl va presa, învinovăţi, acuza pe celălalt pentru a-şi satisface nevoia, iar ultimul se va retrage, se va izola comportamental şi emoţional. Ca reacţie la acest comportament, partenerul cu nevoia mai scăzută de contact va ajunge în final să se retragă mult mai mult decât îi cerea nevoia sa iniţială. Interacţiunea urmărire-distanţare este aşadar extrem de frustrantă pentru ambii parteneri pentru că nici unul dintre ei nu primeşte atât cât îşi doreşte.

Funcţionarea într-un cuplu cu dinamică urmărire-distanţare se complică şi pentru că, dincolo de nevoia afirmată (într-o manieră inadecvată, ce e drept), există şi reversul acesteia, nevoia contrară, dar reprimată. Astfel, partenerul cu o nevoie de intimitate mai crescută are o nevoie de independenţă reprimată şi partenerul cu o nevoie de independenţă mai crescută are o nevoie de intimitate reprimată. Nevoile reprimate sunt de obicei proiectate asupra partenerului. În interacţiune, fiecare partener îşi exprimă atât propria nevoie afirmată, dar ia asupra sa şi nevoia reprimată a partenerului. Astfel, cel care doreşte mai multă intimitate se va exprima cât pentru două persoane, iar cel care doreşte mai multă libertate o exprimă, de asemenea, atât pentru sine, cât şi pentru partenerul de cuplu. Virulenţa exprimării şi distructivitatea emoţională cresc, prin urmare.

Ciclul urmărire-distanţare poate continua astfel multă vreme, devenind definitoriu pentru dinamica de cuplu şi conducând la ambii parteneri la dezamăgire crescândă şi eroziune emoţională.

Ieşirea din ciclul urmărire-distanţare se poate face prin conştientizarea nevoilor de relaţie şi identificarea unor modalităţi conciliante asertive de împărtăşire a nevoilor şi emoţiilor fundamentale. Exprimarea adecvată a nevoilor creează spaţiu atât pentru exprimarea nevoilor afirmate, dar şi pentru conştientizarea nevoilor reprimate. De asemenea, exprimarea de sine autentică conduce şi la o altă dinamică de cuplu în care fiecare partener, conştientizându-şi atât nevoie de intimitate, dar şi pe cea de independenţă, le va exprima la intensităţi diferite, în momente variate. Aceasta face ca ”dansul” celor doi să nu mai fie o urmărire şi distanţare, ci unul variat, cu momente de apropiere, distanţare, constanţă în distanţa emoţională, schimbare de sens şi intensitate a nevoilor. Unul mult mai satisfăcător pentru ambii parteneri de cuplu.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Câteva modalităţi de-a reduce anxietatea şi atacurile de panică


anxietate 1Anxietatea este definită ştiinţific ca o frică generalizată, fără obiect precis, care se constituie ca fundal pentru celelalte trăiri afective. Despre anxietate putem discuta din perspectiva unei trăsături de personalitate, care defineşte anumite persoane, acestea fiind caracterizate prin temeri, prudenţă, precauţii multiple şi ca tulburare psihică apărută pe fundamentul unei personalităţi nu neapărat anxioase, un fel de boală (deşi termenul a ieşit din uz) psihică, problemă, disfuncţionalitate apărută la un moment dat.

Atacurile de panică se constituie în vârfuri de tensiune psihică şi anxietate ce sunt însoţite de o multitudine de simptome fizice şi psihice: ameţeală, transpiraţie, senzaţia de sufocare sau de leşin, tahicardie, frica de moarte, de-a înnebuni, de-a pierde controlul etc. Ele se nasc prin urmare pe un fond de anxietate, căci nu există atac de panică fără anxietate (în schimb anxietate fără atacuri de panică, da). Acestea sunt trăite foarte intens şi chiar incapacitant, în anumite situaţii. Atacul de panică propriu zis este urmat de o perioadă post-criză, când organismul îşi recapătă funcţionarea normală treptat, pe un fundal de anxietate care descreşte în intensitate.

Ce putem face pentru a scădea intensitatea anxietăţii şi a atacurilor de panică şi a reduce frecvenţa sau chiar a elimina atacurile de panică? Voi enumera mai jos mai multe modalităţi, cu specificaţia că ele au efect dacă sunt realizate sistematic (iar sistematic poate chiar să însemne zi de zi timp de câteva luni).

1. Odihna: un sistem nervos odihnit este mai puţin excitabil şi, prin urmare, persoana are mai multă stabilitate neurovegetativă iar atacurile de panică pot apărea cu o frecvenţă mai mică. Somnul suficient are, în medie, o durată între 7-8 ore pentru adulţi.

2. Relaxarea: se poate obţine prin intermediul activităţilor relaxante sau prin tehnici specifice de relaxare. Principiile tehnicii de relaxare sunt relativ simple, ceea ce face ca această tehnică să poată fi realizată fără nici un efect secundar de către orice persoană la ea acasă, nefiind necesară îndrumarea de specialitate. Anume, în poziţie şezând sau culcat (dacă se poate se recomandă poziţia culcat, pentru că putem destinde muşchii mai bine) se relaxează progresiv toate grupele musculare, începând de obicei de la picioare la cap. Pentru a şti când un muşchi este relaxat putem încorda şi relaxa progresiv muşchii; după câteva încordări şi relaxări vom avea reprezentarea kinestezică a relaxării musculare. După ce am relaxat progresiv toate grupele musculare (timp de 10-15 minute), ne putem spune diverse fraze liniştitoare, formulate pozitiv, pentru că subconştientul nostru nu ia în calcul negaţiile, ca de exemplu: ”Sunt din ce în ce mai relaxat, mă simt din ce în ce mai bine”. Această fază, a frazelor, comenzilor adresate subconştientului nu este neapărat necesară, e suficient să fim perseverenţi în a ne relaxa muscular. Cercetările confirmă cu certitudine corelaţia pozitivă între tehnica relaxării şi scăderea anxietăţii.

3. Sportul reprezintă o modalitate excelentă de-a drena tensiunea fizică şi psihică. Orice sport este benefic: alergatul, căţăratul pe munte, gimnastica etc. Este necesar însă să-l practicăm constant pentru reale rezultate în reducerea anxietăţii şi a atacurilor de panică.

4. Prioritizarea activităţilor: supraîncărcarea ne creşte nivelul tensiunii psihice. Deci, e necesar să ne luăm timp să ne gândim la ce avem de făcut, să ne ierarhizăm sarcinile şi să ne construim un orar realist pentru îndeplinirea acestora. Apoi, să ne apucăm de lucru, căci amânarea naşte tensiune psihică şi ea.

5. Atacurile de panică sunt o imagine condensată a pierderii controlului în plan psihic. De fapt, ele se şi suprapun uneori peste perioade de viaţă foarte stresante, dominate de evenimente asupra cărora simţim că nu avem control.

A ne lupta cu atacurile de panică nu conduce decât la o accentuare a acestora. O tehnică foarte simplă şi eficientă constă în a le accepta realitatea, aşa cum este ea percepută şi trăită în plan intern (poate fi şi ceva terifiant) şi, în acelaşi timp, a observa că nu există motive reale externe pentru emoţiile simţite. De exemplu, se poate spune ceva de genul: ”Mă simt foarte rău, mi-e frică că o să leşin, îmi bate inima foarte pare, am senzaţia că mă sufoc ŞI (niciodată ”dar”) în realitate nu există nimic ameninţător.” Această tehnică a recunoaşterii ambelor realităţi, cea internă şi cea externă, fiecare cu particularităţile ei specifice are rolul de-a reduce intensitatea anxietăţii resimţite, prin efectul de contagiune, am putem spune. (Vezi şi articolul ”Tehnică de reducere a anxietăţii în atacurile de panică”).

6. Descărcarea furiei. În plan psihic, atacurile de panică sunt rezultatul unui amalgam de sentimente reţinute, printre acestea furia ocupând un loc dominant. A găsi modalităţi de-a exprima furia conţinută reprezintă un pas major în direcţia vindecării de atacurile de panică. Cum ne putem exprima furia? Prin varii modalităţi:

  • exprimând ceea ce simţim prin desene, modelaje, colaje;
  • vorbind cu persoana care ne-a înfuriat, direct sau prin intermediul imaginaţiei; o variantă de mijloc este a ne imagina că persoana care ne-a înfuriat este în faţa noastră, pe un scaun, iar noi să-i vorbim acesteia (aceasta este binecunoscuta tehnică a scaunului gol utilizată în psihoterapie; nu este nevoie să fim la psiholog pentru a ne confrunta cu persoana faţă de care simţim multă furie, deşi, dacă putem să facem aceasta, ar fi foarte bine); după ce exprimăm ceea ce simţim putem să trecem şi pe celălalt scaun pentru a da glas celeilalte persoane (e recomandat însă să nu ne grăbim şi să ne lăsăm timp pentru a exprima tot ceea ce simţim);
  • scriind
  • bătând covoare şi vorbind în gând cu sursele furiei noastre.

Persoanele care au deja atacuri de panică conţin multă furie. Uneori nici nu sunt conştiente de ea, cu atât mai puţin de sursa acesteia (şi din motivul că acestea aparţin tipologiei centrate pe celălalt, atente la alţii, salvându-i sau ajutându-i excesiv). Pentru a intra în contact cu propria furie e nevoie de timp, răbdare, toleranţă faţă de ceea ce ar putea să iasă la iveală. Şi de întrebarea constantă: ”Oare ce mă supără?” Odată identificată furia e nevoie să ne lăsăm iarăşi timp, mult timp pentru exprimarea acesteia: poate dura zile, săptămâni sau chiar luni.

Intensitatea atacurilor de panică corelează cu cea a furiei reprimate. Exprimând-o, sistemul psihic şi sistemul nervos deopotrivă nu vor mai avea o ”temperatură de fierbere”, iar atacurile de panică se vor reduce atât ca frecvenţă, cât şi ca tărie.

7. Nu-i putem controla pe ceilalţi şi nici unele evenimente din exterior. Dar putem controla şi influenţa felul în care ne raportăm la acestea. Schimbarea focusării de pe controlul exterior pe cel interior contribuie la reducerea anxietăţii, din simplul motiv că ne readuce în control. Asupra noastră, singurul posibil. De altfel, persoanele anxioase sunt mai degrabă persoane cu focusare externă, vrând să dobândescă controlul asupra exteriorului, imaginându-şi probabil că e singurul realizabil.

Cum putem schimba focusul? Simplu, schimbându-l. Adică, când constatăm că suntem atenţi la ceva din afara noastră ne putem focaliza asupra a ceea ce trăim în interior în contact cu evenimentul respectiv extern. ”Ce gândesc acum? Ce simt?” sunt întrebări necesare investigării interiorului nostru.

8. Anxietatea şi atacurile de panică sunt derivate uneori din conflicte psihice pe care le conţinem, dar nu le conştientizăm. A fi atenţi la factorii declanşatori ar putea reprezenta un mijloc de a putea intra în contact cu conflictele intrapsihice. De asemenea, a ne gândi la ce ar gândi persoanele semnificative pentru noi legat de aspecte care ne preocupă, ar fi o altă resursă importantă pentru identificarea conflictelor pe care le conţinem.

Conflictele conştientizate nu sunt rezolvate. Urmează travaliul găsirii unei soluţii care să integreze aspecte din fiecare parte conflictuală, într-un mix convenabil şi confortabil psihic pentru propria persoană.

9. Reducem anxietatea dacă începem să facem, în ritmul nostru, lucrurile de care ne e frică. Încetul cu încetul vom vedea că de multe ori realitatea este mult mai paşnică decât reprezentările noastre despre ea.

10. Cultivarea atitudinii de recunoştinţă conduce la reducerea tensiunilor psihice, căci ne ajută să înţelegem plusurile din viaţa noastră.

11. Atacul de panică nu conduce la moarte şi nici nu este atât de vizibil în exterior precum ne imaginăm. Deci, relaxaţi-vă, în afară de faptul că poate fi extrem de neplăcut el nici nu vă pune într-un pericol iminent, nici nu vă expune atît de mult!

Gândiţi-vă la toate aceste modalităţi, vedeţi ce vi s-ar potrivi şi începeţi să le puneţi în practică. Realizate cu perseverenţă, repet, chiar au succes!

Despre sfaturi


sfaturi pisiciDăm şi primim sfaturi. Le oferim lejer şi le primim cu dificultate.

De ce oamenii se grăbesc să dea sfaturi? În momentul când sfătuim, îi spunem celuilalt ce credem noi că ar fi bine să facă, ce presupunem că ar funcţiona într-o anumită situaţie, prin urmare ne poziţionăm superior faţă de interlocutor, ne comportăm ca şi cum am şti ”mai bine”. Iar acest aspect oferă satisfacţie emoţională.

Sfătuim pentru că ne imaginăm că ceea ce a fost valabil pentru noi, poate la fel de bine să se potrivească şi altuia. Însă nu e întotdeauna aşa. Dar uităm sau nu ne gândim prea mult la valabilitatea a ceea ce spunem prin sfat, la faptul că suntem persoane diferite şi o aceeaşi reţetă are efecte diferite pentru fiecare dintre noi. În iluzia nediferenţierii ne comportăm ca şi cum ar fi una şi aceeaşi persoană.

Cunoasc oameni care oferă sfaturi aşa cum respiră. Fie pentru a-şi alimenta continuu egoul lor fragil, fie pentru că au o imagine de sine prea bună! Sau dintr-o prea puternică nevoie de control. E suficient să deschidem gura şi să expunem un anumit fapt şi ”hop, un sfat!”. Interacţiunea devine dificilă pentru că în loc să ai spaţiu să vorbeşti, trebuie să te opui tot timpul sugestiilor primite.

Sunt şi vânzători care nu se mai opresc cu sfaturile! Cumpăr de la ei doar dacă au produse foarte bune, pe care nu le găsesc în altă parte. Altfel, îi evit pentru că mă obosesc sugestiile lor continue. Nu mă lasă să mă gândesc şi să decid singură. Şi nici nu-mi respectă deciziile. De obicei se opresc de-abia atunci când le spun: ”Nu mai insistaţi pentru că nu o să mă convingeţi. Eu hotărăsc ceea ce o să cumpăr.”

S-a constatat, în grupurile de terapie centrate pe interacţiunea din prezent, că membrii acestora oferă sfaturi mai ales în fazele de început, atunci când gradul de încredere şi intimitatea sunt mai scăzute. Pe măsură ce grupul se sudează mai bine, persoanele din grup devin mai conştiente de unicitatea lor şi tind să înlocuiască sfaturile cu feed-backurile constructive. Când oferim un feed-back vorbim despre noi, despre ce simţim şi gândim în contact cu ceilalţi, deci acesta este mai degrabă ceva ce ne implică profund în relaţionarea cu ceilalţi, spre deosebire de sfaturile oarecum impersonale şi dezimplicante.

De ce primim sfaturile cu dificultate? Pentru că vrem să fim autonomi, să ni se permită să ne descoperim singuri soluţiile, să ne facem propriile greşeli. Chiar şi cei care solicită sfaturi, nu le urmează de cele mai multe ori, ci le folosesc ca pe nişte repere asupra cărora să mediteze în procesul deciziilor personale.

E clar că sunt oameni care deţin multă informaţie. Însă cea mai bună modalitate ca ea să fie oferită celorlalţi nu este sub formă de sfat, ci vorbind despre sine într-o manieră cât mai autentică.