Suntem în interconexiune?! sau Ce mai face bunica ”Nu”?


interconexiuneDe când am postat articolul ”Bunica ”nu”” au trecut cam 3 săptămâni. Este un articol citit, are cam 400 vizualizări. Şi oamenii îl citesc în continuare, ceea ce înseamnă că ceea ce am scris surprinde un fenomen cu care se confruntă mulţi dintre noi. Dar…, nu despre asta vreau să vă vorbesc acum, ci despre ce mai face aceasta bunică. În ultimele săptămâni ne-am mai intersectat prin parc. La câteva zile după ce scrisesem articolul am crezut că nu văd bine: fetiţa era lăsată să se joace. Bunica stătea în preajmă, era vizibilă nervozitatea ei caracteristică, dar, nu intervenea în jocurile fetiţei ce se juca cu alţi copii. În acel moment mi-au trecut prin minte mai multe lucruri: e o toantă a bunicii, ceva trecător, precum şi următoarea idee ”Oare faptul că oamenii se gândesc la această bunică are un efect asupra ei?”. Am zis să nu mă bucur prematur, fie ce-o fi, şi să văd ce va urma. Şi lucrurile, spre surpriza mea (recunosc) au continuat în acelaşi ton. Fetiţa e clar că e lăsată mai liberă, aşa cum n-am văzut-o niciodată până acum, şi-a făcut nişte prieteni, are în continuare restricţii, dar mult mai puţine. Schimbarea comportamentală a bunicii se întâmplă deja de trei săptămâni şi nu pare ceva trecător.

Ce să fie oare? Merge bunica la psiholog şi a găsit unul care face minuni, astfel încât în trei săptămâni a parcurs toate etapele din ciclul schimbării umane?! Nu neg că, uneori, atunci când eşti pregătit, o discuţie cu un specialist sau chiar cu un prieten foarte bun poate conduce la o schimbare profundă. Dar mi se pare improbabil să se fi întâmplat aşa ceva în această situaţie! De la distanţă cel puţin această bunică nu părea că ar fi nici 1% conştientă de ceea ce face, cu atât mai puţin că n-ar fi benefic pentru fetiţă comportamentul ei! Au sesizat părinţii ceea ce se întâmplă şi i-au pus limite clare? Posibil, dar ştiu că anumite deprinderi se schimbă greu, oricâte restricţii, limite, sfaturi şi sugestii am primi! Sau, ceea ce spuneam anterior, o fi efectul gândurilor celor care au citit şi sigur au alocat şi ceva timp de reflectare acestei bunici?! Dacă s-a întâmplat aşa (şi nu am cum să deţin certitudinea, e doar o ipoteză!), atunci acest fenomen poate fi o demonstraţie a faptului că suntem interconectaţi şi că tot ceea ce gândim îi influenţează subtil pe ceilalţi. Şi cu cât mai mulţi vom gândi la fel, cu atât fenomenul va fi mai vizibil. Dvs. ce credeţi că s-a întâmplat?

Advertisement

Nu suntem singuri!


nu suntem singuriFiecare dintre noi ne simţim singuri câteodată. Pentru unii singurătatea este chiar o caracteristică a vieţii. În realitate, nu suntem singuri niciodată. Indiferent cât de singuri ne-am simţi şi chiar, cât de însinguraţi am fi!

Să ne gândim puţin. De exemplu, o ea (sau un el). Vine obosită acasă. Nu a avut o zi prea bună la serviciu. În drum spre casă meditează la cât de grea îi este viaţa şi cât de singură este în această condiţie, pe care uneori o numeşte ”luptă”. Are ochii uşor înceţoşaţi de lacrimile pe care le opreşte cu greu ca să nu-i picure pe obraji. La un moment dat, deşi e prinsă în suferinţa internă, zăreşte totuşi, cu coada ochilor, o bucăţică de cer. E primăvară, işi spune. Adie puţin vântul. Are o senzaţie plăcută de răcoare şi proaspăt. Natura asta minunată! Pomii aceştia înalţi şi fremătători! Cine i-o fi plantat? Câţi oameni i-or fi îngrijit? Soarele i-a încălzit, ploaia i-a udat şi acum se poate bucura de foşnetul frunzelor lor! Se simte puţin mai bine. Sufletul crispat începe să i se încălzească. Merge mai uşor acum pe drum. Da, are şi nişte încălţări comode. Oare câţi oameni au muncit pentru ca ea să poarte acum acea pereche de pantofi? Se simte deja mult mai bine. Se gândeşte că o să ajungă acasă şi o să facă un duş. Casa, duşul, alte construcţii, alţi oameni, care au contribuit la confortul ei. Apoi ar vrea să mănânce nişte orez cu lapte. Cu scorţişoară şi stafide. Gusturile copilăriei! Îi e dor de ele! Orezul … e plantat, îngrijit, cules, transportat, vândut. Şi scorţişoara. Şi stafidele. Şi laptele. Şi zahărul. E clar că nu e deloc singură! Brusc are o revelaţie: ne susţinem unii pe alţii, natura ne susţine pe noi (şi nu suntem puţini, cam 7 miliarde de suflete!), Universul ne susţine planeta, totul e o încrengătură de suport şi sprijin pentru tot, pentru viaţă, pentru fiecare individ al fiecărei specii, pentru orice om! Simte asta, cu fiecare por! Şi se bucură. Şi mulţumeşte, în gândurile sale, naturii, cerului, oamenilor!

Încercaţi să faceţi acest mic exerciţiu, cînd vi se pare că singurătatea vă învăluie. Gândiţi-vă la toţi cei care au făcut ceva pentru fiecare aspect al vieţii pe care o aveţi. Aruncaţi apoi şi un gând de mulţumire în eter pentru toate susţinerea oferită de ceilalţi, de planetă, de soare, de Univers, de Tot.

Vă mai simţiţi singur?! Vă mai simţiţi singură?!

Cum ne comportăm în sistemele din care facem parte?


conexiuniTrăim în interconexiune cu ceilalți. Facem parte din diverse sisteme de relații, în care influențăm și suntem influențați de ceilalți. Sistemul familial poate fi considerat unul primar în raport cu multitudinea sistemelor din care facem parte, căci este primul căruia îi aparținem. Acolo primim și ne construim un loc al nostru, acolo ne sunt atribuite funcții și roluri. Este primul microunivers în care ne structurăm ca ființă umană.

Felul de-a fi, de-a funcționa și de-a interacționa într-un sistem, derivat din locul și rolul pe care le avem, filtrate evident de caracteristicile noastre de personalitate, poate fi numit patern sau tipar de funcționare. În momentul în care accesăm un alt sistem (fie mergem la școală, avem un job, un grup de prieteni, ne construim o nouă familie), vom tinde să reproducem tiparele psihocomportamentale construite în sistemele originare. Într-un fel sau altul, tindem să ne refacem sistemul familial și familiar totodată. Cum se întâmplă aceasta? De cele mai multe ori inconștient, datorită presiunii exercitate de programele psihocomportamentale, care sunt modalități constante de-a ne raporta la realitate.

Frecvent se constată că, deși vom interacționa cu alți oameni și vom face parte din alte sisteme, vom reuși să ne simțim și să ne comportăm destul de asemănător în multe contexte. Sunt ceilalți forțați să intre în scenariile noastre, în piesele noastre de teatru pentru a ne putea noi juca rolul cu care venim de acasă? Da, pentru că felul nostru de-a fi influențează direct felul de-a fi al celorlalte persoane, mai ales al celor ce au un contact fragil cu ceea ce sunt cu adevărat și al celor care sunt compatibile cu scenariul pe care îl oferim.

Prin urmare, dacă vom funcționa bine într-un sistem, va fi bine pentru noi în toate sistemele din care facem parte. Iar dacă vom fi ineficienți într-unul, e foarte probabil să fim astfel în toate. Partea bună a acestui aspect este că, dacă vom reuși să ne înțelegem paternurile, vom putea să le modificăm, acționând doar într-unul din sistemele din care facem parte. Modificând felul nostru de a fi într-un anumit context, ne modificăm tiparul de relaționare, care va fi extins la toate sistemele noastre de apartenență. Dumneavoastră din care sistem vreți să vă începeți însănătoșirea?