Despre eu, tu, noi


”Mi-e dor de tine” înseamnă de fapt ”mi-e dor de noi”. Căci nu mi-e dor de tine, ci de ceea ce simt în relaţie cu tine, de ceea ce se naşte din ceea ce punem noi în relaţia noastră, de rezultatul aspectelor conştiente şi inconştiente care se întâlnesc atunci când eu şi cu tine suntem în contact.

Dacă nu mi-e dor de tine, ci  mai degrabă mi-e dor de mine în relaţie cu tine, adică mi-e dor de noi, atunci şi reversul medaliei, anume ”nu te mai suport”/”nu te mai vreau” înseamnă de fapt nu mă mai suport/nu mă mai vreau în raport cu tine sau nu ne mai suport/nu ne mai vreau, pe noi doi, atunci când ne întâlnim.

Când mi-e dor de tine anticipez plăcerea întâlnirii cu tine şi, dacă acel tine este disponibil, atunci nu există nici un rost psihic pentru care să doresc să modific această realitate.

”Nu te mai suport”/”nu te mai vreau” anticipează o neplăcere şi ne conduc spre a dori sau chiar a face ceva în direcţia reducerii acestei neplăceri, atunci când nu alegem să părăsim relaţia. Ce putem modifica pentru a reduce neplăcerea întâlnirii cu un celălalt? Cred că putem modifica doar ceea ce aşezăm noi în relaţie, anume să punem mai puţin din ceea ce face rău relaţiei şi mai mult din ceea ce-i face bine. Aspecte psihice, conţinuturi proprii, ale noastre, pe care suntem conştienţi că le avem şi de a căror funcţionare în cadrul relaţiei am luat cunoştinţă. Dar nu putem să controlăm contribuţia celuilalt, putem doar s-o influenţăm. Schimbând ceva la felul nostru de-a fi în relaţie cu celălalt şi acesta va accesa alte aspecte proprii cu care să contribuie la mersul relaţiei. Însă e bine să fim conştienţi că vor exista aspecte ale celuilalt, pe care le aşează în relaţie, care nu se vor lăsa controlate, ajustate, influenţate. Numai celălalt poate ”umbla” la ele, dacă poate şi doreşte acest lucru.

Advertisements

Cine sunt eu?! Cine eşti tu?!


cine sunt euCine sunt eu? Cine eşti tu? Să vedem… De exemplu eu, când merg la cumpărături, sunt politicoasă cu vânzătorii. Cine? Eu. Dar oare eu sunt politicoasă sau eu mă comport politicos? Eu mă comport, e clar. Comportamentul e interfaţa dintre interiorul meu şi exterior, realitatea. Prin comportament îmi transpun în realitate scopurile, în cazul de faţă, de a achiziţiona nişte produse. Scopurile aparţin spaţiului meu psihic, eului meu. Dar comportamentul? Este al meu cu certitudine. Dar cât de eu sunt în el? Adică, ce mă face să mă comport politicos? Poate am fost învăţată să fiu respectuoasă cu alţii, poate îmi repugnă să creez stări conflictuale, poate unii vânzători îmi sunt chiar simpatici şi-mi place să interacţionez cu ei, poate sunt foarte empatică şi înţeleg dificultăţile acestui job, poate sunt doar foarte interesată şi vreau să obţin produse mai bune în schimbul politeţii mele, poate…, poate… . Ce sunt acestea? Idei, nevoi, convingeri, valori. Şi atunci, în X situaţie, când merg la cumpărături, ce reflectă comportamentul meu politicos din eul meu? Pentru a răspunde la această întrebare cât mai precis ar trebui să fiu atentă, prezentă atât în exterior, cât şi în interiorul meu. Şi aşa aş putea selecta ce parte a eului meu iese la suprafaţă prin comportamentul propriu. Şi acea parte, ce provenienţă o avea? Şi oare, mă reprezintă ea în totalitate pe mine?!

Deci, cine sunt eu? Cine eşti tu? Sau ce sunt eu? Ce eşti tu? Cum ştii că eşti tu? Că ceea ce spui te reprezintă pe tine?!

Vorbim cu ceilalţi. Spunem diverse. Cineva ne adresează o întrebare. Răspundem, de obicei după un interval scurt de latenţă. Ne reprezintă oare întotdeauna răspunsul?! Uneori, ne irită întrebarea (sau persoana adresantă, sau ambele). Ce reflectă atunci răspunsul dat? Ceea ce suntem, ceea ce credem, gândim, atitudinile noastre sau doar starea pe care o avem?

Ne distrăm la o petrecere. Conversăm, dansăm, bem, mâncăm. Cât suntem noi, cât de mult interfaţa este o oglindă a noastră? Deşi, aşa s-ar părea, căci cine să fie în locul nostru?

Eu scriu un articol sau tu scrii un articol. Ce parte din spaţiul meu psihic sau din eul tău se reflectă în acest act? Poate nevoia de clarificare, poate nevoia de cunoaştere, poate nevoia de-a oferi, poate nevoia de-a veni în întâmpinarea altora, poate nevoia de-a ieşi în evidenţă, poate…, poate… .

Cine sunt eu? Cine eşti tu? În psihologie se utilizează mulţi termeni pentru a răspunde la aceste întebări: eu, sine, personalitate, conştient, subconştient, inconştient, nevoi personale, credinţe personale, sistem psihic, aparat psihic, nevoi, valori personale etc. Cine sunt eu? Cum intru eu în contat cu mine?! Cum intri tu în contact cu tine?!

Faci duş. Apa curge pe corpul tău. Ai tot felul de senzaţii – tactile, termice, de presiune. Simţi apa, îi percepi temperatura, acum pare că eşti în degetele tale, acum în pcioarele tale, acum în capul tău. Cine eşti tu? Unde eşti tu? Sau faci duş şi te gândeşti la sarcinile profesionale. Constaţi cu surprindere că te ştegi, la un moment dat. Unde ai fost tu când ai făcut duş?!

Poate că eu, sau tu, suntem toate acestea la un loc. Poate tu eşti şi senzaţiile tale şi gândurile tale şi emoţiile şi scopurile şi nevoile şi convingerile tale etc. (de care poţi să fii mai mult sau mai puţin conştient, pentru că spaţiul tău psihic e oarecum etajat, la suprafaţă sunt aspectele cărora le acorzi atenţie, iar mai dedesubt cele pe care le treci cu vederea, sau le respingi, le reprimi). Poate că tu eşti toate procesele tale psihice cu toate produsele lor, toate trăsăturile tale derivate din valori, convingeri şi atitudini, toate aspectele conştiente, subconştiente sau inconştiente. Cât însă e al tău din toate acestea? Cât din eul tău dezvoltat în prezent reflectă ceea ce eşti tu cu adevărat? Copacul rezultă din sămânţă, care se dezvoltă dacă sămânţa are apă, substanţe nutritive, lumină. Şi esenţa sămânţei se transformă într-un copac. Dar copacul mai reflectă şi proprietăţile resurselor folosite, nu numai potenţialul încapsulat într-o sămânţă. Aceeaşi afirmaţie e valabilă şi pentru tine. Deci, cât din eul tău actual reflectă dezvoltarea a ceea ce eşti şi ai fost tot timpul în interiorul tău şi cât din ceea ce au pus ceilalţi în tine? Mă tem că noi, oamenii, putem devia mai mult de la ceea ce suntem adânc în interiorul nostru, sub presiunea sau influenţa altora, în comparaţie cu un copac.

Deci, cine sunt eu?! Cine eşti tu?! Întrebări mereu deschise!

P.S. Dacă vrei să-ţi dai nişte răspunsuri la aceste întrebări, lasă-ţi te rog ceva timp de reflecţie pentru ca răspunsurile să fie cât mai aproape de cine eşti tu.

Structura eului


caramiziConform abordării nondirective (psihoterapia şi consilierea centrate pe client), personalitatea are două componente:

  • structura eului
  • experienţa (informaţia primită prin simţurile şi emoţiile noastre).

Structura eului:

  • cuprinde credinţele, convingerile şi valorile raportate la sine şi la alţii (lume);
  • se dezvoltă pe măsură ce copilul îşi dezvoltă procesele psihice care să-i permită să simbolizeze, să exprime şi să valorizeze experienţa sa;
  • unele convingeri din structura eului derivă din propria experienţă; alte credinţe sunt preluate ”de-a gata”, învăţate, introiectate de la alţii (părinţi, persoane semnificative);
  • părţile eului introiectate de la alţii au un grad mai mare de rigiditate, ca şi cum ar fi mai degrabă adevăruri absolute decât puncte de vedere; rigiditatea introiecţiilor derivă din însăşi cauza învăţării acestora: copilul a pactat cu ele şi le-a adus în interiorul său pentru a primi iubire, acceptare de la cei apropiaţi, ori separarea de ele sau îndoiala asupra acestora nu fac decât să activeze frica de-a fi respins;
  • experienţa personală care intră în conflict cu structura eului tinde să fie deformată sau negată;
  • flexibilitatea personală presupune modificarea convingerilor în concordanţă cu calitatea experienţei trăite; conflictul dintre structura eului şi natura experienţei conduce la scăderea flexibilităţii personale;
  • negarea sau deformarea experienţei trăite este urmată de scăderea abilităţii de-a lua decizii, în această situaţie oamenii făcând alegeri în funcţie de ceilalţi, de părerea acestora şi nu în conformitate cu propriile nevoi şi sentimente;
  • un eu rigid, adică plin cu componente introiectate corelează cu un locus extern, aprecierea şi evaluarea personale fiind lăsate în afară, la ceilalţi;
  • structura eului ameninţată din afară, adică forţarea sau presiunea schimbării exercitate asupra persoanei pentru a se schimba, are ca efect creşterea rigidităţii eului şi a anxietăţii;
  • structura eului poate fi modificată într-o atmosferă de acceptare în care persoana dobândeşte forţa de a-şi reevalua atitudinile şi de-a construi altele concordante cu ceea ce percepe, simte, trăieşte.
Bibliografie:
Tolan, J., Psihoterapie şi consiliere centrată pe persoană, Ed. Herald, Bucureşti, 2011.