Cum iubesc persoanele nevrotice?


femeie cu mascaConform autoarei de orientare psihanalitică Karen Horney (1998), persoanele nevrotice pot fi caracterizate prin următoarele trăsături:

  • sunt dependente de afecţiune sau de aprobare;
  • dorinţa lor de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de-a iubi pe măsura acesteia;
  • au frecvent sentimente de inferioritate şi de neadecvare comportamentală;
  • au dificultăţi în luarea deciziilor, în formarea opiniilor şi în exprimarea propriilor nevoi şi dorinţe;
  • sunt fie agresive, fie pot fi uşor manipulate;
  • au frecvent inhibiţii în abordarea persoanelor de sex opus, precum şi în viaţa lor sexuală.

Nevroticii, spre deosebire de persoanele normale, pot fi caracterizaţi de o anxietate fundamentală ce se constituie încă din copilărie sub influenţa unor factori concreţi de mediu: lipsa de afecţiune, atitudini ale părinţilor care generează ostilitate la copiii lor, o educaţie fluctuantă şi imprevizibilă.

În privinţa formării şi menţinerii intimităţii în relaţiile de cuplu Karen Horney consideră că, pentru nevrotic, aceasta este o situaţie problematică deoarece nevoia nevroticului de afecţiune nu este acompaniată de o capacitate de a iubi pe măsură. În iubirea lui primează trebuinţa de securitate.

În spatele capacităţii scăzute de a iubi a nevroticului se află convingerea că nu este demn de iubire, convingere ferm formată în concordanţă cu scenariul său de viaţă. Vom avea aşadar o persoană avidă de dragoste, dar care nu este capabilă să dăruiască prea mult. O persoană care se iluzionează că iubeşte doar pentru că celălalt îi satisface nevoia de securitate. O persoană care nu este prea discriminatorie în alegerea partenerilor săi, căci trebuinţa sa de afecţiune – presantă şi intensă – îl împinge să acţioneze compulsiv.

Nevroticii solicită afecţiune folosind mijloace prin care îi presează pe ceilalţi să le-o ofere: mituirea, apelul la milă, apelul la echitate, ameninţările.

În concluzie, relaţiile de cuplu ale persoanelor nevrotice – dacă există – nu au cum să fie corelatede un nivel crescut de intimitate, ci sunt mai degrabă caracterizate de dependenţă emoţională, luptă pentru putere, conflicte şi ipocrizie afectivă.

Bibliografie:
Horney, Karen, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Ed. Iri, Bucureşti, 1998

Părinţii infantili


parinti infantiliAm întâlnit părinţi infantili, am auzit poveşti de viaţă despre aceştia, am interacţionat cu astfel de părinţi. Poate termenul vi se pare dur, având în vedere că, undeva în sinea noastră, a fiecăruia, există o voce care spune: să-ţi cinsteşti părinţii, să nu-i critici, să-i accepţi aşa cum sunt. Însă eu nu vreau acum nici să critic, nici să exprim o atitudine lipsită de respect, vreau să vă vorbesc despre o realitate, într-un mod cât mai descriptiv posibil.

Pentru că nimeni nu e perfect, mă gândesc că fiecare părinte are zone de infantilism. Dar când acestea sunt atât de extinse încât acoperă rolul parental în întregime, putem aduce în discuţie această sintagmă.

Cum sunt părinţii infantili? În multe feluri şi de aceea voi descrie aici doar caracteristicile mai frecvent întâlnite ale acestora.

În primul rând, părinţii infantili îşi satisfac pregnant nevoile prin intermediul copiilor. Dacă în primii ani de viaţă, părintele este cel care satisface predominant nevoile copiilor, primind şi el în schimb multiple satisfacţii emoţionale, pe măsură ce copilul creşte, devine evident faptul că şi acesta poate satisface nevoile părinţilor. Nu sunt absurdă ca să nu-mi dau seama că e normal ca părinţii să aibă multiple satisfacţii (adică multe nevoi îndeplinite) din interacţiunea cu copiii lor, căci altfel nu ar mai exista părinţi pe lumea aceasta. Dar, atunci când părintele nu mai găseşte şi alte domenii, alte persoane, alte preocupări prin intermediul cărora să-şi satisfacă dorinţele şi nevoile, altele în afara copilului său, avem o problemă. Căci acesta va trebui să poarte toată această greutate, chiar povară (oferită inconştient de părinte), formată din aşteptările, idealurile, dorinţele neîndeplinite ale părinţilor săi  în zonele lor de adulţi: profesie, relaţii, interese etc.

Dacă mama şi-a negat dorinţa de afirmare profesională, aceasta ajunge la persoana cea mai apropiată care are şi disponibilitatea s-o preia, adică la propriul copil. Dacă mama nu şi-a mai făcut timp pentru relaţiile ei, ea va suferi de un gol emoţional şi relaţional care va tinde să fie umplut, ghiciţi de către cine?! Dacă mama şi tata şi-au neglijat relaţia de cuplu (pentru a fi numai părinţi), ei vor avea aşteptări crescute de la relaţia cu propriii copii, care va trebui să o suplinească într-un fel pe cea lăsată deoparte. Astfel ei se vor concentra excesiv şi vor dori să comunice, să ofere şi să primească susţinere şi confort emoţional predominant în interacţiunea cu copiii.

Părinţii care abdică de le celelalte roluri: sociale, profesionale, personale, ajung să-şi ”sufoce” copiii, mai devreme sau mai târziu, şi pot să facă aceasta într-o manieră foarte subtilă, astfel încât nimeni să nu fie conştient de asta (nici copiii, nici ei înşişi). Astfel de copii vor fi genul perfecţionist, care nu vor să-şi dezamăgească părinţii, parcă continuu tensionaţi, nemulţumiţi în pofida realizărilor şi chiar nefericiţi în forul lor interior.

De ce renunţă părinţii la aspecte importante pentru ei, odată cu apariţia copiilor? Eu văd două mari motive aici: în primul rând, relaţia aceasta creează contextul pentru aşa ceva, pentru că, cel puţin în primii ani de viaţă, copiii sunt dependenţi de părinţii lor în multe privinţe şi acest aspect îi responsabilizează maxim pe părinţi, îi obligă să-şi restructureze priorităţile şi chiar să renunţe temporar la unele. Însă, pe măsură ce copiii cresc, aceste nevoi suspendate trebuie recuperate şi satisfăcute acolo unde le e locul. Totuşi, unii părinţi aleg să rămână centraţi doar pe copii. Această alegere cred că are legătură cu iluzia pe care o oferă copiii, spre deosebire de alte zone ale existenţei. Ei oferă iluzia controlului, adică iluzia că aici, dacă te lupţi cu toate forţele, vei reuşi să obţii ceea ce vrei, de la şi prin intermediul copilului tău. În realitate, un părinte care-şi împovărează copilul cu aşteptările, idealurile, nevoile sale neîmplinite, chiar dacă reuşeşte să-l determine pe copil să facă ceea ce doreşte el, nu va fi niciodată mulţumit. Pentru că nevoile proprii nu au cum să fie satisfăcute prin reprezentanţi. Această iluzie a controlului coroborată cu frica părinţilor de a se confrunta cu viaţa în multele ei domenii reprezintă al doilea mare motiv al fixării excesive a părinţilor asupra copiilor lor.

Părinţii infantili pun o presiune constantă asupra copiilor pentru ca aceştia să le satisfacă aşteptările. Ei oferă ”dragoste condiţionată”, adică recompensează, recunosc, laudă, oferă afecţiune în funcţie de rezultatele obţinute de copii. Iar uneori uită chiar să mai recompenseze şi rămân cu critica: ”Doar atât poţi?!”, ”Alţii cum au rezultate mai bune ca tine?”, ”Facem sacrificii ca tu să înveţi şi asta e recunoştinţa ta?!” etc. Astfel de copii ajung evident să nu aibă încredere în ei înşişi, pentru că nu s-au simţit confirmaţi în însăşi esenţa lor, aceea de fiinţe umane valoroase indiferent dacă nota la matematică a fost 10 sau 5.

Părinţii infantili pretind mult şi recompensează puţin. Ei sunt veşnic nemulţumiţi, pentru că, aşa cum spuneam, nu au cum să-şi umple golul nevoilor prin reprezentaţi, fie ei chiar propriii copii.

Aceşti părinţi îşi tratează copiii ca şi cum ar fi proprietatea lor, nu nişte fiinţe umane diferite de ei înşişi faţă de care au responsabilitatea creşterii şi dezvoltării, nu drepturi de viaţă şi de moarte.

Părinţii infantili au un eu de adult puţin dezvoltat, contaminat cu aspecte din eul lor de copil precum şi din prescripţiile părinţilor lor. Astfel că aceşti părinţi se transformă în nişte transmiţători transgeneraţionali. Poartă în ei conflictele nerezolvate ale strămoşilor, intră în scenariile acestora şi le transmit inconştient copiilor. Pentru că o mare parte din rolul de părinte este ”jucat” înconştient.

Aceşti părinţi se cred perfecţi. Ei dau tot ce au mai bun, au cele mai bune intenţii, ”se sacrifică” şi nu concep că au greşit sau ar putea să o facă. Ei au o problemă cu responsabilitatea. Preferă să se îmbolnăvească (la modul cel mai concret cu putinţă), decât să se confrunte cu o critică din partea copiilor. Iar dacă aceştia totuşi îi critică, sunt consideraţi răi şi nerecunoscători.

Aceşti părinţi nu au avut timp să se maturizeze, s-au trezit părinţi înainte de-a fi pregătiţi pentru acest rol. S-au apărat apoi de imaturitatea proprie printr-o continuă negare. Şi aşa au ajuns să se creadă perfecţi.

Părinţii infantili nu sunt conţinători. Dimpotrivă, au o mare nevoie să fie ei conţinuţi. Şi astfel vine copilul de la şcoală şi e nevoit, zi de zi, să asculte nemulţumirile mamei şi eventual, chiar să o consoleze.

Toţi părinţii greşesc. Evident, şi aceştia. Însă, spre deosebire de cei pe care îi considerăm maturi, cei infantili nu-şi asumă deloc responsabilitatea pentru faptele lor greşite. Ba, mai mult, le ridică la rang de cea mai bună modalitate educativă, ca de exemplu: ”Parcă cere să-l bat, nu am ce să fac, dacă altfel nu mă ascultă!” sau ”Şi pe mine m-au bătut părinţii şi am ajuns om!”.

Părinţii infantili se raportează la copii ca şi cum aceştia ar fi adulţii: ei ar trebui să facă primul pas în conflicte, să fie primii înţelegători, primii care să ştie când să se oprească din diverse acţiuni. Pentru că nu au un bun control asupra comportamentului şi exprimării emoţionale, ei cer de la copiii lor un sprijin pentru propriul autocontrol.

Aceşti părinţi îşi fac copiii dependenţi, astfel încât aceştia să nu poată să se desprindă total de ei şi să aibă o viaţă autonomă şi separată. Căci, ei, cu cine rămân?!

Copiii parentificaţi au părinţi infantili. De care au grijă, la început emoţional, apoi şi decizional, acţional, chiar financiar când devin mai mari. Părinţii infantili, prin felul în care îşi cresc şi educă copiii, încalcă a doua lege a ordinii lumii (conform teoriei constelaţiilor familiale): legea ordinii temporale, care spune că cei care vin la urmă nu trebuie să preia responsabilităţile celor care au venit mai întâi.

Părinţii infantili nu ştiu să-şi regleze interacţiunea cu copiii în funcţie de vârsta acestora. Deşi copilul poate fi adult, pentru ei rămâne în continuare nu numai copilul lor, dar şi copil. De unde nevoia lor crescută de control şi la vârsta la care aceasta nu-şi mai are rostul nici un pic.

Unii părinţi de acest tip pot oscila, în educaţia oferită copiilor lor, între două mari extreme: control excesiv versus abandon emoţional. Iar dacă acestea sunt realizate şi absolut nefiresc, adică abandonul la vârste mici şi controlul, la vârste mari ale copiilor, vă imaginaţi de debusolaţi, chiar contrariaţi vor fi copiii acestor părinţii!

Părinţii infantili au nevoie să li se returneze ceea ce au oferit, dacă se poate chiar cu dobândă, neştiind că legea firii e să dai mai departe copiilor tăi ceea ce ai primit de la părinţi, pentru ca acest miracol, care este fluxul vieţii, să poată dăinui. Ei şantajează emoţional pentru a primi ceea ce doresc şi comunică aspectele sensibile într-o manieră paradoxală, pentru a nu-şi asuma credinţele, nevoile, trăirile, părerile.

Aceşti părinţi au nevoie să crească emoţional, să se dezvolte şi în afara rolului parental, ei au mare nevoie să se maturizeze. Dar, unii s-ar putea să nu o facă! Şi atunci, ce pot face copiii acestor părinţi? Acelaşi lucru. Să crească emoţional, să se dezvolte în afara rolului de copil, să se separe de părinţi pentru a se putea maturiza. Nu e uşor, dar cu siguranţă este posibil!

Dependenţa emoţională


dependenta emotDependenţa emoţională, ca structură psihică cognitivă, afectivă şi volitivă, ce afectează capacitatea indivizilor umani de-a stabili relaţii intime satisfăcătoare, este învăţată în familia de origine. Deşi iniţial termenul de dependenţă emoţională sau codependenţă a fost utilizat cu referire la persoanele ce aparţineau unor familii în care existau persoane toxicodependente, în prezent acesta a fost extins şi asupra celor care, deşi nu provin din astfel de medii familiale, totuşi utilizează strategii relaţionale asemănătoare acestora. Aceasta deoarece au trăit în familii disfuncţionale, asemănătoare, în multe privinţe, familiilor cu membri toxicodependenţi.

„Familia disfuncţionlă este cea în care membrii ei joacă roluri foarte rigide, iar comunicarea este sever limitată la conversaţiile care se potrivesc rolului. Membrii familiei nu sunt liberi să-şi exprime toate experienţele, dorinţele, cerinţele sau sentimentele pe care le au, ci sunt mai degrabă obligaţi să se limiteze la rolul care e în consonanţă cu rolurile jucate de ceilalţi” (Robin Norwood, 2001, p. 11). În astfel de familii vom avea unul sau mai multe din următoarele evenimente:

  • adicţia unui membru de droguri, mâncare, muncă, sex sau jocuri
  • abuz fizic, emoţional sau sexual
  • cineva din familie poate suferi de o boală cronică psihică sau fizică
  • într-o astfel de familie nevoile emoţionale ale membrilor nu sunt satisfăcute
  • comportament compulsiv la unul sau mai mulţi membri ai familiei
  • certuri şi tensiuni permanente
  • lipsa de comunicare
  • părinţi cu atitudini şi valori contradictorii
  • competiţia părinţior şi antrenarea copiilor în aceasta
  • convingeri foarte rigide
  • părinţi iresponsabili, imaturi.

Indiferent însă de cât de multe şi de grave probleme ar exista într-o familie,  gradul ei de disfuncţionalitate are legătură mai degrabă cu incapacitatea membrilor acesteia de-a le accepta şi discuta, pentru a găsi eventuale soluţii. În familiile disfuncţionale se neagă existenţa problemelor. Nu se vorbeşte despre ele şi indivizii nu se confruntă cu ele. În consecinţă, cei care provin din astfel de familii învaţă să-şi reprime emoţiile şi să nu intre în contact cu propriile nevoi. Ei dezvoltă strategii defensive de negare şi evitare a propriilor emoţii. Se detaşează unii de alţii, dar şi de sine. Nu comunică. Nu vorbesc. Nu se ating. Refuză să simtă. Dezvoltarea lor emoţională este adesea inhibată.

Ca rezultat al experimentării deficienţelor din familia de origine, persoanele dependente emoţional capătă următoarele caracteristici:

  • se supraresponsabilizează, pentru că încă de mici li s-a cerut să-şi asume un rol care nu le era propriu, li s-a cerut să fie mature atunci când erau încă copii
  • confundă dragostea cu datoria, pentru că nu s-au simţit iubite pentru că există, ci au perceput oferta emoţională condiţionată de îndeplinirea unor responsabilităţi, datorii
  • îşi sacrifică nevoile proprii pentru a îndeplini nevoile partenerilor, pentru că nu-şi cunosc nevoile, pe de o parte, dar nici nu au fost obişnuite să ţină cont de nevoile proprii, ci doar de ale celorlalţi; în acelaşi timp se simt rănite dacă ceilalţi nu sesizează propriul sacrificiu, pentru că au deprins mecanismul de-a oferi condiţionat, dar şi pentru că nu se pot valoriza singure
  • sunt dependente de aprobarea celorlalţi
  • se simt vinovate în momentele când sunt asertive, a ţine cont de tine fiind un aspect nevalorizat în familia de origine
  • au o tendinţă de a-i controla excesiv pe cei cu care intră în relaţii (de obicei, indisponibili emoţional), pentru a evita suferinţa abandonului, care este intensă şi inconştientă; în acelaşi timp însă, odată cu eforturile pentru schimbarea celuilalt, transmit mesaje împotriva schimbării, pentru că altfel ar exista riscul ieşirii din scenariul de viaţă
  • nu au încredere în sine, pentru că nu se cunosc
  • au o puternică teamă de abandon sau de singurătate, pentru că au trăit asemenea emoţii, la o intensitate mare şi o vârstă timpurie
  • au dificultăţi în a-şi recunoaşte emoţiile, pentru că nu au exerciţiul contactului cu acestea
  • au o rezistenţă crescută la schimbare, pentru că nu au o imagine de sine pozitivă care să le permită adaptarea eficientă la nou
  • sunt nehotărâţi, au dificultăţi de luare a deciziilor, pentru că nu-şi cunosc propriile nevoi
  • le este teamă de intimitate, pentru că nu au cunoscut-o şi pentru că intimitatea înseamnă dezvăluire persoanlă, iar lor le este ruşine să se autodezvăluie pentru că se simt urâţi şi nedemni de-a fi iubiţi
  • au o puternică dorinţă de-a suferi, suferinţa fiind o emoţie bine cunoscută, dar şi o modalitate de-a anestezia durerea internă
  • au tendinţa de-a intra în relaţii cu cei care au nevoie de ajutor, pentru că ajutându-i pe ceilalţi cred că îşi vor câştiga dreptul de-a fi iubite
  • au tendinţa de-a intra în relaţii epuizante emoţional, tocmai pentru a evita contactul cu propriile nevoi.

Pentru că n-au fost luate în seamă aşa cum sunt, pentru că n-au fost iubite doar pentru că există, pentru că li s-a creat prilejul să se gândească că nu sunt valoroase, pentru că n-au fost întrebate ceea ce simt, nu ştiu exact cine sunt şi ce nevoi au, nu au încredere în sine şi cred, în adâncul sufletului lor, că nu sunt demne de iubire. Aşa că vor cauta aprecierea în jur. Dar, datorită obişnuinţei de-a interacţiona cu persoane indisponibile emoţional, aşa cum a fost în familia de origine, vor fi atrase tot de acest tip de persoane. Vor utiliza aceleaşi strategii, vor recrea, într-un fel, atmosfera familială. În cadrul relaţiilor erotice, această reconstrucţie a situaţiei emoţionale din copilărie, are mai multe cauze:

  • necunoaşterea propriilor nevoi, ceea ce conduce la alegerea unor parteneri inadecvaţi emoţional
  • partenerii inadecvaţi, indisponibili, sunt foarte asemănători, din punct de vedere al ofertei relaţionale, propriilor părinţi, de unde atracţia inconştientă pentru aceştia
  • neîncrederea şi nevalorizarea inconştientă conduc la alegerea unor parteneri care să confirme acest scenariu; nu sunt o persoană valoroasă, aşa că o să-mi aleg parteneri care să nu mă iubească sau o să mă mulţumesc cu orice relaţie, pentru că oricum este foarte dificil să mă iubească cineva.

Deşi persoanele dependente au o mare nevoie de dragoste, sunt avide, pentru că s-au simţit neiubite în dezvoltarea lor timpurie, totuşi scenariul lor inconştient le oferă numai posibilitatea de-a se confrunta cu propriile temeri, frici, neputinţe, ele negăsind în relaţii un izvor de mulţumire, fericire şi dragoste, ci numai frustrare emoţională. Dacă însă, prin absurd ar intra în relaţie cu persoane disponibile emoţional, ele totuşi n-ar şti să le primească acestora oferta, pentru că n-au fost obişnuite să primească, ci numai să dea. Aşa că, foarte probabil, comportamentul relaţional ar fi de aşa natură încât şi-ar provoca, indirect, frustrarea emoţională.

Refacerea atmosferei familiare din punct de vedere emoţional are totuşi nişte aspecte foarte benefice pentru dezvoltarea personală, pentru că oferă modalitatea de-a intra în contact cu emoţii, frici, neputinţe refulate,  ocazia de-a le conştientiza şi accepta. Oferă oportunitatea de cunoaştere, acceptare şi ulterior, de valorizare personală. Deşi dependenţa emoţională funcţionează ca un mecanism ineficient împotriva durerii şi suferinţei personale (pentru că efectul este mai degrabă accentuarea suferinţei), totuşi ea reface posibilitatea de-a intra în legătură cu multe frici refulate, deci premisa integrării unor părţi respinse ale eului.

Deoarece dependenţa emoţională este un mecanism constituit în perioadele timpurii, abordarea terapeutică a acesteia presupune explorarea istoriei şi relaţiilor familiale, identificarea patternurilor destructive de relaţionare, refacerea contactului cu propriile nevoi şi dorinţe, pentru ca persoana să poată să-şi construiască o viaţă în conformitate cu ceea ce e şi să se iubească pe sine suficient încât să şi-o facă şi frumoasă.

Ca o concluzie a celor de mai sus, putem spune că persoanele dependente emoţional evită singurătatea, ele caută relaţiile şi fac eforturi mari pentru a nu fi abandonate, dar ele sunt incapabile de a trăi o adevărată intimitate. Incapacitatea lor de a dezvolta şi a trăi intimitatea este o consecinţă a imaginii de sine negative, a alegerilor parteneriale inadecvate, dar şi a strategiei de relaţionare (dependentă, adezivă, sufocantă, controlantă şi  revendicativă) utilizată.

Fragment extras din cartea Ioana Stancu, Mecanismele intimitatii in relatia de cuplu. Evaluare și intervenție terapeutică, Ed. Sper, 2011

Chestionar pentru identificarea dependenței/independenței emoționale (numai pentru persoanele de sex feminin)


pasari zburandVă rog citiți cu atenție cu atenție următoarele întrebări și răspundeți cu ”da” sau ”nu”:

  1. Ai o nevoie secretă de a fi în rivalitate cu partenerul tău?
  2. Ai o nevoie de a fi considerată foarte specială de către fiecare partener?
  3. Ești atrasă de persoane care sunt deja în relație cu alte persoane?
  4. Ți se pare că celelalte femei te invidiază?
  5. Aștepți un partener care să-ți rezolve toate problemele?
  6. Te consideri o parteneră posesivă?
  7. Imaginea pe care o ai acum despre o femeie atractivă sexual este aceeași cu cea pe care o aveai în adolescență?
  8. Cauți admirație și aprobare cu orice preț?
  9. Ți-e frică că nu vei fi plăcută dacă spui exact ceea ce gândești și simți?
  10. Găsești că este dificil să păstrezi pasiunea în relații?

Interpretare:

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”da”, atunci e nevoie să creșteți din punct de vedere al independenței (maturității) emoționale: să vă cunoașteți mai bine, să învățați să vă apreciați, să aveți încredere în ceea ce vă e specific, să vă raportați la nevoile dumneavoastră și mai puțin la ale celorlalți, să interacționați cu ceilalți arătându-vă așa cum sunteți, să fiți împăcată cu ideea că nu veți fi plăcută de toți ceilalți, să nu căutați aprobare și admirație cu orice preț.

Dacă sunt predominante răspunsurile cu ”nu”, atunci sunteți mai degrabă o femeie matură, care se cunoaște, se apreciază și se raportează la ceilalți într-o manieră autentică, sinceră, necăutând neapărat aprobarea acestora.

Bibliografie:

  1. Freeman, Jean, The Sleeping Beauty Syndrome, Sheldon Press, 1993