Cum abordăm terapeutic persoanele care au convingeri disfuncţionale din sfera abandonului


4.4Persoanele cu convingeri disfuncţionale din sfera abandonului (adică cele care conţin schema abandon, conform J. Young) cred că oamenii apropiaţi, mai devreme sau mai târziu, le vor abandona – fie le vor părăsi, fie vor pleca, fie se vor îmbolnăvi şi vor muri. Aceste credinţe conduc la o stare emoţională tensionată în relaţii, la vigilenţă faţă de orice semnal care ar putea fi corelat cu abandonul şi la dezvoltarea unor strategii diverse de control pentru a preîntâmpina sau împiedica abandonul. De asemenea, conform tendinţei fireşti de armonie între aspectele psihice şi realitate, aceste persoane vor alege ca parteneri de relaţie pe aceia care au o mai mare probabilitate de a fi imprevizibili, instabili, indisponibili şi predispuşi spre a abandona. Există şi persoane din această categorie care, pentru a nu se confrunta cu abandonul, evită total relaţiile apropiate.

În procesul terapeutic scopul principal, atunci când lucrăm cu convingeri din sfera abandonului, este să-i ajutăm pe clienţii care le conţin să aibă o perspectivă mai realistă asupra stabilităţii relaţiilor. Aceasta presupune scăderea anxietăţii relaţionale, precum şi diminuarea comportamentelor de control din relaţii. Strategiile terapeutice utilizate sunt din 4 arii distincte:

  • relaţia terapeutică
  • aria cognitivă
  • aria experienţială
  • aria comportamentală.

Relaţia terapeutică stabilită cu clienţii ce au această schemă este factorul central al demersului terapeutic, principala resursă vindecătoare. Dacă în procesul terapeutic clienţii reuşesc să stabilească o relaţie de încredere şi stabilitate, aceasta va contrabalansa relaţiile anterioare instabile ce au stat la baza formării convingerilor lor disfuncţionale. În timp, acest tipar de relaţie stabilă va putea fi generalizat şi transferat şi asupra altor relaţii din realitate.

Strategiile terapeutice din sfera cognitivă presupun schimbarea percepţiei clientului asupra relaţiilor, percepţie conform căreia persoanele apropiate, mai devreme sau mai târziu, îl vor părăsi. Pentru a realiza această modificare perceptivă sunt utile discuţiile asupra aşteptărilor nerealiste relaţionale, asupra comportamentelor normale dintr-o relaţie, precum şi a comportamentelor disfuncţionale de manipulare, agăţare şi control din relaţii.

Strategiile cognitive sunt necesare pentru că ideile din componenţa convingerii pot fi abordate prin argumente logice, realiste, dar ele nu sunt suficiente pentru modificarea schemelor pentru că, dacă nu acţionăm asupra aspectelor emoţionale, schimbarea, de fapt, nu se produce.

Strategiile experienţiale sunt cele care permit accesarea nucleului emoţional al convingerii de abandon. Prin intermediul imageriei dirijate sau prin tehnica scaunului gol, noi putem să reproducem experienţele de abandon timpurii care au structurat aceste convingeri. Scopul reproducerii acestor evenimente este multiplu:

  • validarea emoţională şi a nevoilor copilului abandonat
  • consolarea copilului de către terapeut sau de către partea sănătoasă de adult a clientului
  • dezvoltarea unui adult sănătos al clientului care să fie capabil să apere, să protejeze partea de copil vulnerabil din interiorul său.

Prin aceste experienţe terapeutice de grijă şi suport faţă de copilul interior abandonat, se reduce tensiunea emoţională a evenimentelor traumatice şi se oferă posibilitatea stabilirii unei noi semnificaţii – mai sănătoase – asupra relaţiilor cu ceilalţi.

Strategiile comportamentale urmăresc modificarea tiparelor de alegere a partenerilor şi a celor de fiinţare în relaţii. Astfel se urmăreşte modificarea conştientă a comportamentelor exagerate de furie, control, manipulare, gelozie, precum şi a acelora de alegere a unor parteneri instabili sau indisponibili.

Toate aceste strategii, utilizate adecvat în procesul terapeutic, conduc la o slăbire a forţei convingerilor de abandon, astfel schema activându-se mai rar şi cu o intensitate mai scăzută.

Bibliografie:
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cogntive, ASCR, Cluj-Napoca, 2015

Cum să-ţi menţii un libido ridicat


dorintaLibidoul (dorinţa sexuală) depinde de starea generală a persoanei, corp şi psihic deopotrivă, dar şi de calitatea relaţiei de cuplu. Pentru a menţine un libido ridicat, e nevoie ca în stilul tău general de viaţă să se regăsească următoarele:

  • odihnă suficientă (un somn de minimum 6-8 ore pe noapte);
  • un regim alimentar sănătos, caracterizat prin: existenţa alimentelor din toate grupele alimentare, fructe şi legume în cantităţi suficiente, mâncăruri neprocesate într-un procent apropiat de 30%, zaharuri procesate în cantitate redusă, prezenţa alimentelor care îmbunătăţesc circulaţia sangvină (măsline, usturoi, ulei de măsline, nuci, ghimbir etc.);
  • mişcare efectuată în mod regulat pentru că ea contribuie la reducerea greutăţii (corelată cu o imagine de sine mai bună şi, evident, cu un libido mai crescut), la creşterea secreţiei de endorfine şi scăderea nivelului cortizolului (hormonul stresului);
  • consum scăzut de alcool şi ţigări (nicotina are un efect vasoconstrictor diminuând rigiditatea erecţiilor masculine şi afluxul de sânge în organele sexuale feminine, iar alcoolul – peste două pahare pe zi – are efect inhibitor asupra dorinţei şi potenţei sexuale);
  • practicarea meditaţiei: meditaţia realizată zilnic scade nivelul anxietăţii, contribuie la un contact mai bun cu sine şi cu altul şi induce o stare de bine psihic;
  • timp de calitate petrecut cu partenerul: conectarea emoţională cu partenerul/a de cuplu se menţine prin timpul alocat de cei doi relaţiei de cuplu, timp în care să se realizeze activităţi care le fac plăcere amândurora, să comunice, să fie împreună;
  • expunere scăzută la sursele electronice (tv, telefon, ipod, calculator), ce distrag atenţia de la interacţiunile umane directe, faţă în faţă; un studiu citat de Victoria Zdok Wilson şi John Wilson (2012) sublinia că 37 % dintre americani îşi iau laptopurile în dormitor, iar 30% dintre ei îşi întrerup actul sexual pentru a răspunde la telefon;
  • un management eficient al timpului ce are ca rol reducerea stresului cotidian;
  • contact constant cu natura, ce ne conectează la ritmuri mai naturale şi ne ajută la eliminarea stresului, ambele potenţând libidoul; de asemenea, expunerea moderată la soare stimuleză secreţia de serotonină, cu efect direct de creştere a libidoului;
  • atenţie acordată barierelor emoţionale, intrapsihice şi de relaţie: conflictele emoţionale mai puţin grave pot fi reduse printr-o comunicare sinceră cu sine şi cu celălalt, iar pentru cele dificile e nevoie de psihoterapie pentru a fi vindecate;

O comunicare deficitară, agresivă, pasiv-agresivă sau submisivă, paradoxală sau nesinceră conduce în timp la acumularea resentimentelor, a furiei şi la îndepărtarea emoţională în cuplu.

O comunicare asertivă, centrată pe sine, pe gândurile, emoţiile şi nevoile proprii este sanogenă pentru climatul emoţional din cuplu.

  • atenţie acordată partenerului/ei de cuplu: pe parcursul unei zile desfăşurăm o multitudine de sarcini, dar uităm deseori să fim atenţi la cel de lângă noi; pentru a avea însă dorinţă sexuală este nevoie să te conectezi cu partenerul şi în afara dormitorului, exprimându-ţi aprecierea când simţi asta, mulţumind pentru serviciile făcute, atingându-l cu tandreţe sau îmbrăţişându-l când timpul sau activităţile îţi permit;
  • cultivarea activităţilor care te ţin în contact cu copilul interior: relaxarea, distracţia, jocurile.

Poate că par multe condiţii pentru a avea un libido ”în formă”, dar, dacă iei în calcul beneficiile unei vieţi sexuale împlinite pentru cuplul tău, cred că merită să începi să le acorzi mai multă importanţă!

Bibliografie:

Victoria Zdok Wilson , John Wilson, Terapie sexuală pentru cuplu, Ed. Litera, 2012

Părinţii interni şi acţiunile noastre, faţă de noi şi copiii noştri


copil plangeA recunoaşte cât mai exact cum a fost experienţa copilăriei propii, din punctul de vedere al copilului (mai ales cum s-a simţit în diverse momente şi circumstanţe) reprezintă o modalitate de restructurare a imaginilor parentale. Imaginea interiorizată a părinţilor se schimbă şi, cel mai important, se modifică şi felul în care ne raportăm la noi.

Dacă părinţii au ignorat nevoile copilului, l-au pedepsit brutal pentru greşelile lui, au avut aşteptări mari şi nerealiste faţă de acesta, acelaşi lucru va face copilul devenit adult pentru sine, pentru că, în interiorul lui, părinţii îşi continuă opera. Astfel, el îşi va ignora nevoile, se va pedepsi pentru greşeli, se va forţa să facă tot timpul performanţă şi se va simţi extrem de vinovat dacă nu va reuşi.

A vedea părinţii aşa cum au fost, iar nu aşa cum am fost învăţaţi că ar fi bine, opreşte circuitul agresivităţii perpetuate inconştient. Conştientizând că unele tipare educative nu au fost sănătoase, chiar dacă au aparţinut părinţilor, vom putea să ne restructurăm poziţia faţă de noi. Vom respinge răul primit şi vom căpăta libertatea de-a ne privi cu blândeţe, cu toleranţă, cu iubire şi respect. Vom deveni părinţii pe care ni i-am dorit şi vom avea grijă de copiii noştri interiori, pentru a-i ajuta să scape de frică, furie, vinovăţie, inconfort.

Identificând răul ca rău şi binele ca bine, vom şti să facem distincţia dintre bine şi rău atât în interiorul nostru, cât şi în afară. Vom recunoaşte acţiunile rele ale celorlalţi şi ne vom putea opune acestora. Când însă în interiorul nostru răul se amestecă cu binele, căci am fost învăţaţi că tot ceea ce vine de la părinţi este bun, vom fi în mare dificultate în a face alegeri sănătoase pentru noi, în a recunoaşte ce ne este favorabil şi ce nu, în a pune limite ferme acţiunilor potenţial periculoase din mediu.

Alt beneficiu al restructurării imaginilor parentale este faptul că ne disponibilizăm pentru copiii noştri. A nu recunoşte şi partea urâtă a copilăriei proprii înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, a o continua prin comportamentul faţă de propriii copii. A recunoaşte deci adevărul copilăriei noastre înseamnă a ne lua în grijă copilul din noi, precum şi propriii copii.

Stările eului: starea de copil


starea de copilPersonalitatea nostră, potrivit lui E. Berne, se constituie ca o unitate a trei stări ale eului: starea de copil, starea de adult, starea de părinte.

Sintetic, caracteristicile principale ale stării de copil sunt:

  • cuprinde imagini, gânduri, trăiri afective şi tipare comportamentale asociate experienţelor din copilăria noastră;
  • poate fi subdivizat în două mari componente: copilul liber (se exprimă spontan, liber) şi copilul adaptat (încearcă să se adapteze la cerinţele reale şi imaginate ale celorlalţi);
  • atunci când comportamentul nostru derivă din starea de copil, ne exprimăm în principal emoţional şi instinctual, dar acest lucru nu presupune că emoţionalul este ceva specific doar stării de copil, ci doar că în această stare suntem predominant emoţionali;
  • este depozitarul experienţelor noastre timpurii, experienţe interpretate din perspectiva de copil, cu resursele intelectuale, emoţionale, volitive, de personalitate specifice acestei vârste;
  • conţinutul acestei stări este un amalgam de obiectiv şi subiectiv; cu cât vârsta la care a avut loc o anumită experienţă depozitată aici este mai timpurie, cu atât gradul de subiectivitate este mai crescut;
  • în starea de copil ajung şi mesajele inconştiente ale părinţilor legate de aspectele nerezolvate (frustrări, neîmpliniri, dorinţe conflictuale) din propria lor viaţă;
  • au fost identificate 12 categorii de mesaje inconştiente derivate din conflictele parentale care ajung de la eul de copil al părinţilor la copilul lor: nu exista, nu fi tu însuţi, nu fă nimic, nu fi copil, nu creşte, nu fi sănătos, nu gândi, nu simţi, nu fi apropiat, nu aparţine, nu fi important, nu reuşi;
  • cum nu există părinţi perfecţi, cu toate conflictele emoţionale rezolvate, fiecare dintre noi purtăm în eul nostru de copil câteva dintre mesajele mai sus-menţionate (puteţi încerca să identificaţi intuitiv ce mesaje aţi preluat de la mama dvs. şi ce mesaje de la tatăl dvs.);
  • starea de copil cuprinde nu numai experienţele noastre din copilărie, ci se extinde chiar şi asupra acelora din adolescenţă;
  • eul de copil nu este omogen ca structură, aici putem identifica seturi distincte de sentimente, atitudini şi tipare de comportament asociate diverselor vârste ale copilăriei noastre: vom avea astfel eul de bebelus, de copil mic, de puber, de copil adolescent, dar şi eul de copil la 1 an, la 2, la 3 etc., în principiu pentru fiecare vârstă a copilăriei caracterizată de evenimente importante pentru dezvoltarea noastră putem ”decupa” un tip de copil; în concluzie, copilul nostru interior e de fapt format din mai mulţi copii;
  • experienţele stării de copil pot avea o formă foarte vagă (mai ales cele din perioadele foarte timpurii) sau mai bine conturată; unele experienţe nu pot fi puse în cuvinte ci mai degrabă simţite corporal şi emoţional;
  • copilul nostru interior, ca orice parte a noastră, are nevoie de-a fi ascultat şi înţeles;
  • în activitatea de consiliere psihologică sau psihoterapie experienţele copilăriei pot fi analizate şi resemnificate din perspectiva prezentului şi a vârstei adulte; în urma acestora copilul nostru interior capătă mai multă claritate;
  • când starea de copil este mai puţin confuză, mai clară, noi putem avea un contact mai corect cu nevoile noastre, pentru că nu vom mai fi împiedicaţi de interdicţiile din copilărie să le conştientizăm şi să ne satisfacem;
  • pe măsură ce ne cunoaştem şi ne asumăm copilul interior, excesele asociate acestei stări, atât revolta cât şi supraadaptarea, îşi reduc amploarea şi frecvenţa, fiind înlocuite cu conduite mai mature, mai echilibrate de satisfacere a nevoilor şi dorinţelor noastre;
  • dacă copilul nostru interior este depozitarul unor experienţe intens negative care l-au rănit, blocat, chiar strivit pe alocuri, este nevoie să ne raportăm cu multă grijă, afecţiune şi înţelegere faţă de această parte din noi;
  • când copilul nostru interior va fi acceptat, înţeles şi acceptat cât mai în totalitate, noi vom avea o capacitate crescută de adaptare la realitate.
Bibliografie:
Lister-Ford, Christine, Analiză tranzacţională, Ed. Herald, Bucureşti, 2010