Responsabilitatea în relațiile de cuplu


eu tu relatiaPentru toți cei care gândesc că celălalt este ”de vină” pentru ceea ce se întâmplă în relație.
Pentru toți terapeuții care au tendința să pacteze cu unul sau altul din partenerii de cuplu.
 
Responsabilitatea unei relații este împărțită ”frățește” de cei doi parteneri. Raționamentul este următorul:
  • Fiecare este total responsabil de ceea ce transmite și primește într-o relație, adică fiecare partener are întreaga capacitate de-a decide ce să pună în comunul relației (în ”jumătatea” sa de relație) și cum să interpreteze ceea ce i-a comunicat partenerul.
  • Într-o relație sunt două persoane, fiecare 100% responsabilă de capătul ei de relație.
  • În concluzie, responsabilitatea calității relației rezultă dintr-un calcul matematic simplu: 1/2=50%. Fiecare dintre noi poate contribui, poate controla, poate decide calitatea fiecărei relației de cuplu într-un procent de 50%. Restul, depinde de partener.
Din aceste 2 idei despre responsabilitatea din relații putem înțelege următoarele aspecte:
–         când comunicăm e important să ne spunem gândurile, sentimentele, trăirile, dorințele, nevoile, motivațiile, convingerile proprii; ce punem în relație este al nostru și responsabilitatea este totală pentru aceasta
–         maniera de-a comunica benefică pentru o relație sănătoasă și hrănitoare exclude mesajele amenințare, directive, culpabilizante sau depreciative
–         când comunicăm, responsabilitatea pentru felul în care ne poziționăm față de ceea ce ne-a transmis partenerul este în totalitate a noastră: putem să primim totul nediscriminativ, fie că este vorba de noi, fie de celălalt sau putem să selectăm mesajele care au legătură cu noi de mesajele care nu ne privesc pe noi. De exemplu, un partener poate spune: ”M-ai făcut să mă simt ridicol!”. Putem să preluăm informația ca atare și să ne simțim vinovați sau putem să acceptăm că faptele sunt ale noastre și avem responsabilitatea pentru ele, dar sentimentele, în cazul acesta, aparțin celuilalt. E posibil să fi vrut să-l facem să se simtă ridicol și atunci e important să conștientizăm că atacul asupra partenerului este un atac la adresa relației și vor exista consecințe, în planul satisfacției resimțite în interacțiunea cu celălalt sau, cel mai probabil, nu am vrut să ne rănim partenerul și felul în care se simte ține de interpretarea situației. Cum poate fi rescris mesajul anterior, într-o manieră mai constructivă? Simplu: ”M-am simțit ridicol când tu te-ai comportat … . ”
Din ideile despre responsabilitate putem înțelege și că ceea ce se întâmplă cu fiecare partener de cuplu nu depinde deloc de interacțiunea cu celălalt? Straniu, nu?! De fapt lucrurile sunt un pic mai nuanțate: eu, în orice relație de cuplu, sunt responsabil pentru ceea ce gândesc, simt sau pentru felul cum acționez, indiferent de ceea ce spune sau face partenerul, dar, relația pe care o constitui cu celălalt depinde doar 50% de participarea personală, iar restul, de acesta. Să luăm un exemplu, prezent în unele relații: jignirile. El îi spune ei: ”Toanto!”. Ea se simți, cel mai probabil, supărată sau tristă sau furioasă. Cine e responsabil? Ea sau el? Ea, pentru trăirile ei. El, pentru exprimarea lui urâtă. Dar nu derivă trăirile și acțiunile ei din exprimarea lui urâtă? Teoria responsabilității relaționale spune că nu. Pentru că între calitatea stimulului și calitatea reacției se interpune întreg sistemul ei psihic, e o interacțiune mediată de ceva ce îi aparține în totalitate. Din acest motiv spunem că responsabilitatea pentru ce facem cu ceea ce primim este personală. Și dacă celălalt a decis să mă jignească, a pus o piatră de temelie la deteriorarea relației și este responsabil pentru asta, dar nu și pentru felul în care mă simt.
Ajunsă în acest punct, în care ofer explicații preț de aproximativ o pagină, mai simt încă nevoia de clarificări și, prin urmare, voi încerca, ca un exercițiu, să ofer zece modalități de reacție posibile pentru mesajul anterior. Pe principul că, dacă sunt 10, pot fi și 100 și 1000, adică, câte persoane, atâtea reacții, deci, suntem responsabili pentru noi, chiar dacă suntem în interacțiune cu alții. Să începem:
El: Toanto!
Ea 1: Tâmpitule! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 2: Dacă mai vorbești așa cu mine, o să-ți spun și eu câteva … ! (Se simte agresată și amenință.)
Ea 3: Plânge. (Este tristă.)
Ea 4: Du-te dracului! (Se simte agresată și agresează.)
Ea 5: Nu mă recunosc în ceea ce-mi spui. Nu-mi place felul în care îmi vorbești! (Ea se detașează de eticheta pusă și se poziționează față de exprimarea partenerului.)
Ea 6: Pleacă. (Pentru că e foarte tristă.)
Ea 7: Pleacă. (Pentru că se gândește că nu se poate discuta cu el.)
Ea 8: M-am supărat foarte tare că ai vorbit așa cu mine. Eu nu accept să-mi vorbești așa. Dacă se va mai întâmpla, ne vom despărți. (Se supără, spune ce nu-i convine și trasează propriile limite legate de exprimarea celuilalt.)
Ea 9: M-am întristat că ai vorbit așa. Spune-mi ce te deranjează pe tine, că nu înțeleg! (Ea se întristează și cere partenerului să-i explice ce nu-i convine, pentru că nu transpare din jignirea respectivă.)
Ea 10: Îmi pare rău că te-am supărat! (submisivă, își asumă responsabilitatea pentru enervarea partenerului.)
Deci, se poate să găsim 10. Scriind, mi-am dat seama că aș putea să variez mult și bine. Până la urmă chiar suntem responsabili pentru ceea ce facem cu ceea ce ni se întâmplă: 100%. Și doar 50 % pentru calitatea relațiilor noastre.
 
Bibliografie:
Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003
 
 

Amenințările în relații


mesaje amenintareCând vorbim, nu suntem foarte atenți la nuanțele a ceea ce spunem. Vorbirea este de multe ori funcțională la nivel de deprindere, noi spunem ce avem de spus oarecum automat, nefiind conștienți de multele nuanțe asociate diverselor mesaje. Pentru a ne face atenți la acestea, J. Salome descria mecanismele antirelaționale, ce sunt constituite din mesaje toxice care secătuiesc de energie și vitalitate relațiile. Mesajele amenințare, constituite pe schemele: ”Fii atent, că …” sau ”dacă tu (nu) …, atunci eu …” sunt elemente constitutive ale mecanismelor antirelaționale, alături de mesajele directive, cele devalorizante și cele culpabilizante.

De ce amenințările toxifică relațiile? De ce să nu amenințăm? Să luăm un exemplu, pentru a înțelege logica și efectele mesajelor de amenințare. Atunci când spun unui copil: “Fii atent să nu cazi!” se presupune că, dacă ne va urma sfatul, sugestia, nu va cădea. Dar dacă se întâmplă să cadă? Înseamnă că nu a fost atent, deci nu ne-a ascultat. Deci mesajul este: când nu mă asculți, cazi. Fapt care nu este întotdeauna adevărat sau, mai corect spus, în cele mai multe situații nu se validează. Mesajul “fii atent ca să nu cazi” înseamnă de fapt “îmi este teamă că o să cazi”, iar această ultimă frază vorbește despre mine, despre temerile mele și nu despre ce ar trebui să facă sau nu celălalt. Este un mesaj mai constructiv, pentru că nu-l condiționezi pe celălalt printr-o corelație de multe ori absurdă, incorectă.

A nu vorbi așa cum vorbim de obicei , a spune în loc de “fii atent că o să ai de suferit”, “mi-e teamă că o să suferi”, presupune un efort conștient de atenție și selectare a mesajelor celor mai reprezentative pentru mine ca persoană, dar, în același timp, și hrănitoare sau măcar neutre în plan relațional.

Mesajele toxice nu sunt “grele” pentru că aduc la suprafață adevăruri dureroase, ci pentru că introduc în economia unei relații aspecte amestecate între mine și celălalt, deci neadevărate și irelevante. Corelațiile subsumate ideilor mesajelor toxice sunt, la o privire atentă, false din punct de vedere logic și psihologic.

Mesajele de amenințare “dacă (nu) tu …, atunci …“ sunt alte exemple de fraze antirelațional, în concepția lui J. Salome. Aceste construcții presupun condiționări de genul “eu o să …, numai dacă tu …”. În acest moment îmi vine să mă întreb dacă Salome a avut sau nu dreptate. Oare nu cumva condiționările sunt firești în relații, de vreme ce noi oricum ne comportăm în funcție de un fel de echilibru sau echitate interpersonală? Adică, îți dau dacă îmi dai, și în funcție de cât îmi dai. Peste tot ținem o contabilitate de genul acesta (poate mai puțin în relația părinte-copil). Deci oricum ne ținem o socoteală interioară în fiecare relație. Care e plină de condiționări sau amenințări de genul: “dacă e de încredere, atunci o să ies cu el în oraș”, “dacă mi-a făcut cadou, o să-i fac și eu lui”, “dacă nu mă înșeală, rămân în relație”, “dacă continuă să bea, voi divorța” etc. De gândit, gândim într-adevăr în genul acesta. Dar J. Salome vorbea de transmiterea mesajelor, nu de ceea ce gândim noi, de socotelile noastre interne. Să vedem, prin urmare, dacă este corect să transmitem aceste condiționări partenerilor din diverse relații.

De exemplu, când spun: “dacă nu te comporți cum îmi place mie, o să divorțez”, îi transmiți celuilalt ideea că divorțul depinde de el, de comportamentul lui. Ceea ce e fals. Decizia este a mea, și depinde de felul cum interpretez comportamentul partenerului, nu de comportamentul acestuia. A amenința înseamnă de fapt voalat a-ți pasa responsabilitatea deciziilor la interlocutor. De asemenea, presupune și frica de a-ți asuma decizia stipulată în mesaj, și speranța că celălalt va fi compliant și nu va mai fi nevoie să faci ceea ce ameninți. ”Câinele care latră, nu mușcă”, spune un proverb popular. A amenința înseamnă ”a lătra”, cu frica și speranța că lucrurile vor evolua altfel.

Amenințările strică aerul relațiilor. E corect să nu fim de acord cu anumite comportamente ale celorlalți. E și mai bine să le comunicăm: “nu îmi place că … și mă aștept să …”. Este dreptul celuilalt să țină sau nu cont de ceea ce i-am spus și să își modifice sau nu comportamentul, dar ca o persoană liberă, fără amenințări. Dacă o va face, va însemna ceva pentru noi, dacă nu o va face, va însemna altceva. În funcție de reacția la mesajele noastre, noi putem să ne luăm propriile decizii, fără a amenința însă.

“Nu-mi place că bei. Mi-ar plăcea să faci ceva în privința asta”. Celălalt poate să inițieze o schimbare sau nu. Și în funcție de asta, noi putem decide multe lucruri. Deciziile sunt însă ale noastre, și e bine să ni le asumăm. Ceilalți sunt liberi să se comporte cum vor, și fiecare dintre noi este de asemenea liber să se poziționeze și în funcție de comportamentul celorlalți. Fără a amenința însă.

Când vă va veni să amenințați data viitoare, gândiți-vă de ce anume vă e frică, sau ce anume sperați, sau care vă sunt nevoile nesatisfăcute și comunicați-le pe acestea. Va fi reconfortant pentru dumneavoastră pentru că atunci când suntem în contact cu propria persoană, e ca o reîntoarcere la o sursă de energie. Va fi mai respirabil pentru celălalt, partenerul de relație și sănătos pentru relația pe care o aveți cu acesta.

Bibliografie:

Andreescu, Daniela, Conversații cu tine, Editura Herald, București, 2013
Salome, J., Curajul de a fi tu însuţi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002
Salome, J., Singurătatea în doi nu e pentru noi, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003