Tag: comunicare

Viaţa e în altă parte!

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

viata e in alta parteTrăim. Dar cum? Observ vieţile oamenilor şi deseori îmi vine să spun: ”Viaţa e în altă parte!” Viaţa autentică, satisfăcătoare, utilă, semnificativă, cu sens! Viaţa!

Dar oare unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e?

Viaţa e în altă parte atunci când facem parte din diverse sisteme profesionale unde ne facem că; construite iniţial pentru nevoi reale, dar care, între timp, au deviat de la scopul lor, obiectivul principal al acestora devenind supravieţuirea lor, iar nu calitatea şi valoarea pe care ar trebui să le aducă pentru ceilalţi oameni. Viaţa e în munca profesională valoroasă, pentru sine şi pentru ceilalţi, care satisface nevoi reale şi la un nivel calitativ.

Viaţa e în altă parte când alegem să minţim, trădăm, înşelăm în relaţii gândindu-ne că e cea mai bună soluţie pe care o avem. Viaţa e în relaţiile în care oamenii aleg să fie sinceri, să construiască şi să crească împreună.

Viaţa e în altă parte decât în betoanele şi zgomotele oraşelor mari şi e în natură, aproape de pământ, soare, apă, păsări, animale, vegetaţie!

Viaţa e în altă parte decât în şcolile în care copiii învaţă ”munţi” de informaţie pe care în procent mare nu o vor folosi, decât în clasele supraaglomerate în care trebuie să stea nemişcaţi şi fără a scoate prea multe sunete pentru ca profesorul/învăţătorul să se poată auzi. Viaţa e în şcolile în care copilul are limite, dar şi libertăţi, în care are acces la informaţie, dar nu este ”îndopat” cu ea, în care este liber să se exprime, în care respectă şi este respectat, ascultă şi este ascultat!

Viaţa este în altă parte decât în graba, indisponibilitatea şi chiar agresivitatea cu care ne creştem şi educăm câteodată copiii! Viaţa este în zâmbetul bebeluşului la pieptul mamei (nu bunicii!) sale, în mânuţa întinsă cu drag de copil pentru a se simţi în contact şi siguranţă, în dragostea care se revarsă între părinţi şi copii dacă este lăsată să se manifeste.

Viaţa e în altă parte decât în competiţia cu orice preţ şi în orice context! Este în depăşirea constantă a propriilor limite, în evoluţia personală dincolo de standarde şi comparaţii externe!

Viaţa e în altă parte decât în activităţile pe care le prestăm pentru că ”trebuie” şi despre care ştim cu toţii că sunt inutile. Este cu precădere în tot ceea ce facem cu sens, folositor, util!

Viaţa e în altă parte decât în graba cu care trăim! Ea este mai ales în momentele în care ne permitem să ne racordăm la propriile ritmuri!

Viaţa e în altă parte decât în multitudinea de obiecte de care am fost învăţaţi că avem nevoie, la fiecare pas. Căci viaţa se relevă de multe ori în simplitate şi echilibru!

Viaţa e în altă parte decât în jocul constant de orgolii! E mai ales în sinceritatea constantă cu tine, aşa cum eşti, cu bune şi cu rele! Oamenii sunt superfrumoşi atunci când sunt sincer centraţi pe ei!

Viaţa e în altă parte decât în haos, agitaţie, excese! Ea este în liniştea cu tine şi cu alţii!

Viaţa e în altă parte decât în sentimentul că eşti mai bun decât altul! Este mai ales în emoţia pe care o resimţi când constaţi că eşti mai bun decât ieri!

Viaţa e în altă parte decât în critica cu care te ”blagosloveşti” constant! Ea constă în acceptare şi iubire de sine!

Viaţa e în altă parte decât în bârfă, critică, manipulare, competiţie cu orice preţ! Ea este mai ales în comunicarea autentică, constructivă!

Pentru tine, unde în altă parte este viaţa, atunci când nu e? Care este procentul de viaţă şi de neviaţă în ceea ce trăieşti?

P.S. Mulţumesc, M. Kundera pentru cartea al cărei titlu îmi vine în minte în diverse momente ale vieţii!

Advertisement

Ce ne împiedică să ”auzim”?

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, Psihologia cupluluiLeave a comment

auzireÎn comunicare, îl putem auzi pe celălalt dacă ne deschidem către el, dacă ne putem aşeza puţin între paranteze pentru a recepţiona ceea ce vine fără o raportare expresă la propria persoană. Uneori, auzim pentru că suntem atinşi dureros, dar auzim incomplet sau deformat pentru că ceea ce trezeşte sau atinge în noi celălalt obturează claritatea mesajului. Alteori, ceea ce primim sunt doar nişte cuvinte nesudate pentru că mesajul se pierde în aşa măsură în ecoul nostru interior încât e fără semnificaţie ceea ce ajunge la noi.

Felul cum este transmis mesajul influenţează modul cum acesta este recepţionat. Dacă suntem ironizaţi, ridiculizaţi, criticaţi sau devalorizaţi avem tendinţa firească de-a ne apăra. Aşa că ne închidem pentru celălalt şi nu mai auzim ce spune, deşi urechile noastre sunt în bună stare. Pentru că putem fi real deschişi pentru comunicare doar dintr-o zonă de siguranţă, iar dacă interlocutorul ne face să ne simţim altfel prin felul sau prin ceea ce spune, filtrăm sau deformăm sau nu auzim mesajul transmis. E posibil însă ca, cel cu care comunicăm să utilizeze agresivitatea sau devalorizarea sau critica, dar să fim într-o asemenea stare de centrare şi echilibru interior încât să-l putem auzi. Aceasta însă se întâmplă mult mai rar.

Când mesajul verbal este acompaniat de unul nonverbal sau paraverbal contradictoriu, ajungem la comunicarea paradoxală sau double-bind (dublă legătură), ce este confuzivă în cel mai înalt grad pentru că se ”aud” două mesaje opuse.

Când suntem foarte preocupaţi de propria persoană, de interesele proprii sau când nu ni se mai pare important să punem totul la vedere, ceea ce auzim este dublat de multe ori de un dialog lăuntric sabotant pentru o comunicare autentică.

Nediferenţierea dintre ”noi” şi ”eu” împreună cu ”tine”, iluzorie de altfel, conduce la a atribui celuilalt, din propria personalitate, nevoi, interese, valori, caracteristici. Astfel că mesajul auzit al celuilalt se transformă într-o reflexie a propriilor gânduri.

Nesiguranţa interioară, de multe ori neconştientizată, îmbracă hainele rigide ale controlului. Când nevoia de control este crescută nu-l las pe celălalt să vorbească, îl întrerup, îi deformez mesajul prin interpretare, mă apar sau contraatac. Oricum, controlul împiedică auzirea totală şi corectă a mesajelor recepţionate.

Emoţiile puternice interferă cu o capturare fidelă a mesajelor. De exemplu, atunci când resentimentele sunt puternice, devenim surzi pentru mesajele primite. La fel când suntem furioşi, anxioşi, depresivi.

Posibilele adevăruri neplăcute intuite sau imaginate ne fac indisponibili pentru o ascultare reală. Din nevoia de protecţie filtrăm, selectăm, deformăm sau chiar nu auzim bucăţi din mesajele primite.

Vulnerabilităţile personale, născute în istoricul de viaţă, ce pot să nu aibă nici o legătură cu cel cu care comunicăm, dacă sunt trezite în comunicare, voalează mai mult sau mai puţin capacitatea noastră de recepţionare a mesajelor.

În concluzie, putem spune că a auzi psihic ceea ce urechea noastră recepţionează nu este întotdeauna posibil, datorită multiplelor aspecte ce interferă cu primirea reală, în sufletul nostru, a mesajelor din comunicare.

Tratatul de pace

On By emailioanaIn Psihologia cupluluiLeave a comment

cuplu tratat de paceConflictele sunt prezente în relaţiile de cuplu. Într-o relaţie de cuplu funcţională acestea pot reprezenta chiar modalităţi de intercunoaştere şi de apropiere a celor doi. Pentru că discutând, analizând, negociind fiecare ajunge să-l cunoască şi să-l înţeleagă mai bine pe celălalt partener. Însă conflictele pot da de asemenea naştere ranchiunei şi resentimentelor. Pentru a nu se întâmpla acestea, Jamie Turndorf (2003) propune un fel de algoritm pe care îl numeşte „tratatul de pace”. El este în fond o negociere, adică un proces între două părţi aflate în disensiune sau conflict pentru a se ajunge la un eventual acord. Însă nu orice aspect relaţional poate fi negociat: aspectele care încalcă legile unei convieţuiri armonioase, sentimentele şi diferenţele de valori sunt nenegociabile.

În ”Tratatul de pace” propus de autoare sunt respectaţi următorii paşi:

  • interlocutorul să fie disponibil pentru comunicare (aceasta se poate verifica printr-o întrebare simplă: ”Putem discuta puţin?”);
  • orice abordare a unei probleme delicate are nevoie de o introducere – un enunţ pozitiv care să-l facă pe interlocutor să se relaxeze şi să nu intre în defensă; dacă interlocutorul este foarte sensibil e important să pornim de la prezumţia de nevinovăţie a acestuia şi să o şi afirmăm pentru a nu-i activa rezistenţele;
  • în enunţarea problemei trebuie să fim mai degrabă descriptivi decât expresivi şi să enunţăm doar o singură problemă: nu critică, nu blamăm, nu acuzăm, ci descriem ceea ce ne-a deranjat, în termeni comportamentali;
  • în enunţarea problemei accentul trebuie pus pe sentimentele personale şi comportamentul strict delimitat al partenerului (când tu te comporţi x, eu mă simt y);
  • după prezentarea problemei e nevoie şi de nişte sugestii pentru comportamentul viitor.

Să luăm de exemplu următorul incident: soţia a fost deranjată de comportamentul soţului într-o anumită situaţie. Ea vrea să discute acel incident şi poate spune: ”Aş vrea să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat aseară, când ne-am întâlnit cu prietenii noştri. Nu vreau să-ţi reproşez nimic, vreau doar să înţeleg. Probabil tu ai avut motivele tale pentru a spune ceea ce ai spus. Eu vreau însă să-ţi prezint situaţia şi din punctul meu de vedere. Când tu ai afirmat despre mine, de faţă cu toţii, că-mi place să flirtez, m-am simţit neînţeleasă şi umilită. Dacă vroiai să vorbim despre ceva ce te-a deranjat în felul mea de-a fi, ar fi fost mai bine să discutăm doar noi doi. Acum aş vrea să-mi spui ce te-a făcut să declari că-mi place să flirtez, pentru că eu chiar vreau să înţeleg. Şi, de asemenea, ce te-a determinat să spui asta de faţă cu toţi prietenii noştri.”

Turndorf consideră că, respectând regulile prezentate anterior, interlocutorul va fi mai dispus să asculte şi să dea curs dorinţelor exprimate sau să vină cu propriul punct de vedere şi să se ajungă la o soluţie convenabilă pentru ambele persoane implicate în conflict.

Bibliografie:
Turndorf, Jamie, Arena conjugală, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003

Lupte greco-romane cu propriul copil

On By emailioanaIn Psihologia copilului şi a familieiLeave a comment

lupte greco romaneO scenă din parc: o mamă îi cere fetei sale (de 8-9 ani) să se dea jos de pe un căluţ de jucărie. Probabil ca să facă loc altei fetiţe, poate sora ei sau o prietenă. Nu mi-am dat seama cât de logică sau pertinentă era cerinţa mamei pentru că nu auzeam decât: ”Dă-te jos!”. Fetiţa nu vrea. Mama insistă. Fetiţa refuză în continuare. Mama se înfurie şi o prinde de mâini şi începe să tragă, să se lupte efectiv cu ea. Fetiţa rămâne pe poziţii. Atunci mama îşi pierde controlul şi mai tare, o loveşte, o trage de mâini, o mai loveşte. Sub privirile critice ale celorlalţi părinţi din parc şi roşie de furie se opreşte din pălmuit, dar e convinsă că trebuie să-i arate fetei cine e şeful. Şi se luptă în continuare. Fata plânge, dar nu cedează, pentru că acum e în joc şi demnitatea ei, a fost forţată, obligată, lovită ca să cedeze locul şi totul în faţa celorlalţi. Multă umilinţă! A ceda acum ar însemna că rezistenţa ei de fiinţă umană care vrea să fie respectată şi să se ţină cont de părerea ei a fost în zadar. Mai cred că n-a cedat şi pentru că mama nu-i oferea pentru prima dată un model de om încăpăţânat, care se luptă, cu orice preţ, pentru a câştiga. După vreo 5-7 minute de lupte, mama reuşeşte să câştige. Ce?! Lupta, bineînţeles. Altceva nimic. Toată lumea se simţea rău. Fata: umilită, rănită, tristă, neînţeleasă, nerespectată. Mama: ridicolă, vinovată, furioasă, supărată. Iar relaţia lor părea plină până la refuz cu toxine emoţionale (în acel moment, evident!).

Ce se poate face pentru a nu se ajunge la lupte (fizice, nu simbolice) cu propriii copii?! Să comunicăm! În afară de nişte comenzi şi de o luptă când acestea nu au fost respectate, eu nu am auzit nimic. N-am auzit de ce mama cerea şi trăgea atât de vehement de propriul copil, nu am auzit ca aceasta să-şi fi întrebat fata ce-şi doreşte şi ce o face să refuze cedarea căluţului.

O ieşire elegantă din situaţia anterioară ar fi fost cea în care mama i-ar fi spus fiicei ei următoarele: ”Înţeleg că mai vrei să stai în căluţ. O să te mai las 5 minute şi apoi te rog să-i laşi şi pe ceilalţi. O să vin să te anunţ când au trecut minutele!”. În faţa unei asemeni abordări în care mama ar fi ţinut seama de ceea ce-şi doreşte fata ei, în care ar fi tratat-o cu respect şi chiar ar fi responsabilizat-o (o să te anunţ când au trecut cele 5 minute, spune mama, dar se subînţelege şi faptul că are încredere că fata îi va respecta cerinţa, aşa cum a făcut de fapt şi ea cu dorinţa acesteia), fata ar fi avut cu siguranţă o altă atitudine şi un alt comportament.

A afla ce-şi doreşte copilul tău nu este o dovadă de slăbiciune, ci de real interes pentru acesta. A-l întreba cum percepe situaţia e semn că-ţi pasă nu numai de cum eşti văzut de către ceilalţi, de imaginea ta socială, dacă pari sau nu un părinte cu autoritate pentru că te ascultă copilul, ci şi de ceea ce gândeşte şi simte el, adică de fiinţa lui autentică.

Semne ale deresponsabilizării personale

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personală, PsihoterapieLeave a comment

deresponsabilizareViaţa noastră, aşa cum este ea, fie că ne place sau nu, este o oglindă a ceea ce suntem noi. Suntem responsabili pentru deciziile noastre, alegerile pe care le facem sau le evităm, pentru multe dintre situaţiile cu care ne confruntăm, pentru eşecurile şi realizările pe care le experimentăm, pentru felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă, pentru persoanele cu care intrăm în relaţii, pentru relaţiile pe care le constituim, mai funcţionale sau mai disfuncţionale, pentru sănătatea noastră, pentru nivelul de fericire şi satisfacţie din vieţile noastre.

Există într-adevăr şi evenimente care ies de sub sfera controlului şi responsabilităţii noastre (cataclisme, crize, unele boli, accidentele etc.), dar şi vizavi de acestea noi avem libertatea (şi evident responsabilitatea) de-a ne poziţiona faţă de ele. De asemenea, încă de la naştere, oamenii nu sunt egali din punctul de vedere al resurselor (interne şi externe, deopotrivă): unii se nasc în familii cu multiple resurse (economice, emoţionale, intelectuale, culturale etc.), alţii pornesc din start cu mai puţine beneficii; unii dispun de informaţie genetică care să le permită o bună dezvoltare ulterioară, alţii sunt mai puţin norocoşi în această privinţă.

Luând în calcul lipsa controlului asupra unor evenimente şi inegalitatea specifică condiţiei umane, ideea responsabilităţii rămâne valabilă. Căci suntem responsabili faţă de semnificaţiile acordate evenimentelor incontrolabile şi faţă de ceea ce facem pornind de la ceea ce avem şi ni se întâmplă. Suntem responsabili, în foarte mare măsură, pentru viaţa noastră!

Pentru că ideea responsabilităţii personale poate fi trăită ca inconfortabilă, căci ea presupune atât a ne bucura de reuşite, cât şi a ne asuma eşecurile, unii oameni preferă să nu intre în contact cu aceasta, fie că e vorba de domenii circumscrise ale existenţei, fie de viaţa proprie, la modul general.

Persoana care evită sau neagă responsabilitatea are un comportament comunicaţional marcat de următoarele caracteristici:

  • utilizarea altor pronume sau persoane, în locul pronumelui personal ”eu”: ”datorită ei/lui…”, ”femeile/bărbaţii sunt…”, ”se întâmplă…” etc.;
  • referirea excesivă la trecut: sunt justificate acte din prezent prin intermediul evenimentelor şi persoanelor din trecut – părinţi, profesori, resurse insuficiente, evenimente cu impact negativ;
  • referirea excesivă la viitor: persoana face planuri, multe iluzorii, despre ceea ce va urma, uitând să ia în calcul momentul prezent şi ceea ce se întâmplă aici şi acum ca modalitate de-a pregăti viitorul; planurile sunt doar verbale, declarative;
  • reactivitate: persoana este mai mult reactivă decât activă, atât în procesul comunicării, cât şi în viaţă, la modul general; ea obişnuieşte să ia act, atitudine faţă de ceea ce spun sau fac ceilalţi, în detrimentul activismului şi iniţiativei personale;
  • devalorizare: persoana îi percepe pe ceilalţi ca având mai multă autoritate decât deţine ea, aşa că este într-o continuă căutare de sfaturi şi sugestii;
  • plângeri constante şi critică faţă de ceea ce i se întâmplă ei şi celor din raza sa de percepţie şi gândire: evenimente personale, politică, vremuri, oameni etc.;
  • invidie în loc de apreciere şi admiraţie: în loc să recunoască nevoile care secondează invidia, să le asume şi să acţioneze pentru îndeplinirea lor, preferă să rămână în stadiul stresant al trăirii de invidie.

Aceste caracteristici sunt semnalizatori comunicaţionali ai deresponsabilizării. Dacă le conştientizăm, în propria comunicare, cu sine şi cu ceilalţi, putem să reperăm mai uşor când ieşim din zona de influenţă a responsabilităţii şi intrăm în cea a deresponsabilizării, iar – dacă le sesizăm la ceilalţi – putem să ne activăm mecanismele de evitare a energiei negative, blocante pe care o împrăştie aceştia în jur pentru că, nu-i aşa, viaţa pe care o trăim este responsabilitatea noastră!

Bibliografie:
Emmy van Deurzen, Martin Adams, Psihoterapie şi consiliere existenţială, Ed. Herald, Bucureşti, 2011

Comunicarea conștientă

On By emailioanaIn Autocunoaștere și dezvoltare personalăLeave a comment

comunicare constientaÎn ultima vreme am scris câteva articole pe care le pot considera subsumate domeniului comunicării, fie aceleia dintre părinți și copii, fie în cuplu. Gândindu-mă la acele teme și scriind despre ele, am reflectat mai mult la felul în care comunicăm de obicei și la ce se poate face pentru a comunica mai autentic. Așa am ajuns la ideea că felul nostru de-a interacționa în acest vast domeniu numit comunicare ar fi mult mai benefic pentru toată lumea dacă ar fi conștient.

Dar ce este comunicarea conștientă? Oare această sintagmă nu pare un non-sens? Cu excepția celor care vorbesc în somn, comunicarea se petrece în stare de veghe, adică atunci când avem o stare de conștiență. Pe fundalul acestei stări de trezie noi realizăm totuși multe activități, unele automate, altele semi-automate, unele de care nu ne dăm seama, adică inconștiente și unele conștiente. Pentru ca activitatea de comunicare să treacă din registrul automat în cel conștient ar fi nevoie să fie îndeplinite mai multe aspecte:

  • Să fim atenți la ce vrem să transmitem și să comunicăm mesajul clar, ca pe o poziționare personală, fără emfază, cu respect pentru noi și celălalt.
  • Să conștientizăm ce naște mesajul celuilalt în noi; dacă emoția creată este foarte intensă, cel mai probabil a fost atins un punct sensibil din interiorul nostru care nu are legătură cu interlocutorul și, de aceea, nici mesajul nu trebuie catalogat ca toxic, nici partenerul de discuție ca răuvoitor.
  • Să fim atenți la tendința celuilalt de a se poziționa în locul nostru, vorbind despre noi și încercând să ne definească și să stopăm acest lucru: ”Părerea ta este … . Părerea mea este … .”.
  • Să conștientizăm tendința proprie de-a vorbi pentru celălalt și s-o înlocuim cu o comunicare despre propria persoană.
  • Să ne ascultăm constant (”Eu ce cred despre aceasta? Eu ce simt acum?”) pentru a ști care este adevăratat noastră poziție în comunicare.
  • Să învățăm să fim curajoși pentru a ne exprima în cele mai multe situații, chiar dacă toți ceilalți cred altceva; în principiu, unicitatea fiecărei persoane reclamă puncte de vedere specifice și dacă toți am avea curajul de-a fi sinceri în comunicare, varietatea mesajelor ar fi mult mai mare.
  • Când optăm pentru a nu ne exprima, e important să o facem conștient: ”Aleg să nu spun care este părerea mea pentru că e mai important să primesc aprobarea celorlalți!”.
  • Să fim atenți la clișeele care tind să apară în comunicare noastră, mai ales atunci când nu avem chef de discuții sau când nu știm ce să spunem sau când situația pare că ne scapă de sub control și să le înlocuim cu mesaje mai vitale sau, dacă nu știm ce să spunem, să tăcem.
  • Să recunoaștem, măcar în sinea noastră, când nu știm să gestionăm o situație și să ne lăsăm timp să medităm la ea; uneori e sănătos să comunicăm dificultatea noastră.
  • Să verificăm dacă celălalt a înțeles mesajul în forma în care l-am transmis pentru a remedia eventualele probleme de transmitere a acestuia.
  • Evident, e nevoie să vorbim mai puțin, dar mai personalizat. Mai puțin, pentru că a fi atent și iar a fi atent, a gândi și iar a gândi, acțiuni specifice comunicării conștiente, presupun timp.
  • Să fim atenți la nuanțele mesajelor: atât la cele pe care le transmitem, cât și la cele pe care le primim.
  • Să răspundem conștient, nu să re-acționam la spusele celuilalt; să lăsam un spațiu între stimul și reacție, spațiu psihic în care să ne întâlnim cu propria persoană pentru a putea să fim în contact cu celălalt.

Poate nu e întotdeauna posibil să comunicăm conștient, dar, cu siguranță, sunt momente când e foarte necesar. Cum să facem însă să putem accesa comunicarea conștientă, dacă de obicei reprezintă un fel de ”haine de duminică”?

Dr. Haim G. Ginott, Între părinte și copil

On By emailioanaIn Ce am citit şi mi-a plăcutLeave a comment

coperta haimginott

Este una dintre cele mai interesante cărți citite de mine referitoare la relația dintre părinți și copii. Cunoștințele din această carte sunt aplicabile, de fapt, în orice relație dintre o persoană care educă și alta care este educată. Sunt informații pe care orice persoană adultă care este în postura de autoritate educativă ar trebui să la dețină.

Cartea abordează teme de genul: comunicarea eficientă cu copiii; lauda adecvată și cea inadecvată; efectele criticii asupra dezvoltării personalității copilului; comportamentele se modifică în procesul educativ, nu sentimentele; promisiuni; minciună; autoritate; responsabilități și limite etc.

O recomand cu căldură tuturor acelora care vor să realizeze o relație educativ-sănătoasă cu copiii!