Abordarea terapeutică a persoanelor traumatizate


persoane traumatizatePersoanele care pot suferi traume nu fac parte dintr-o categorie anume. De fapt, fiecare dintre noi ne putem confrunta de-a lungul vieţii noastre cu una sau mai multe traume. Abordarea terapeutică a persoanelor traumatizate trebuie să ţină cont atât de tipul traumei, de faptul dacă este unică sau putem discuta de politraumatizare, precum şi de alte condiţii care sunt specifice fiecărei persoane, ca de exemplu dacă persoana vine dintr-un mediu de viaţă stabil sau instabil, dacă înainte de traumă dispunea sau nu de resurse care să o ajute să facă faţă unui asemenea eveniment. Babette Rothchild (2013) face distincţie între diverse categorii de persoane traumatizate, specificând modalitatea de abordare terapeutică potrivită fiecărei categorii. Voi prezenta în continuare clasificarea respectivă şi abordarea terapeutică recomandată pentru fiecare categorie de persoane traumatizate:

Persoane care au trăit o singură traumă (se construieşte relaţia terapeutică şi apoi se abordează direct trauma)  
Persoane care au suferit traume multiple (dezvoltarea relaţiei terapeutice poate dura mai mult timp decât în cazul persoanelor cu o singură traumă) Persoanele pot separa traumele în amintirile lor (se construieşte relaţia terapeutică şi apoi se abordează direct şi succesiv traumele)  
Persoanele nu pot separa traumele în amintirile lor

 

Persoanele au un mediu de viaţă stabil, aveau resurse înainte de politraumatizare, dar au pierdut contactul cu ele (terapia urmează următorii paşi: construirea relaţiei terapeutice, redescoperirea resurselor, abordarea traumelor).
Persoanele nu au dezvoltat niciodată resurse ce pot fi utilizate în terapie (construirea relaţiei terapeutice poate reprezenta o mare parte din terapie; traumele nu vor fi abordate direct, ci doar indirect prin intermediul transferului şi contratransferului; obiectivul terapeutic când se lucrează cu aceste persoane este dezvoltarea unor resurse necesare adaptării sociale).
Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013

 

Principii ale terapiei traumei


principii terapia traumeiPentru ca terapia traumei să conducă la rezultate pozitive pentru client, adică pentru a integra şi depăşi trauma trăită, aceasta trebuie organizată şi structurată în consonanţă cu anumite principii care să protejeze clientul de o posibilă retraumatizare. Lucrul terapeutic cu persoanele traumatizate este foarte delicat pentru că ei pot fi foarte vulnerabili psihic. Astfel, e important să fim foarte atenţi la ritmul acestora şi resursele lor de depăşire a evenimentului traumatic.

Pentru a ajuta terapeuţii să acţioneze cât mai constructiv, Babette Rothschild (2013) a identificat mai multe principii, aspecte care este necesar să fie respectate când abordăm terapeutic trauma. Pe acestea le voi prezenta, într-o manieră sintetică, în continuare.

1. Terapeutul trebuie să cunoască foarte bine teoria traumei: ce este o traumă; tipuri de traume; efectele traumei în plan somatic, psihic, social; disocierea traumatică; integrarea traumei (pentru informaţii despre teoria traumei vezi şi câteva articole anterioare: Stres/traumă, Tipuri de traume, Disocierea traumatică, Integrarea traumei). Dacă tehnicile terapeutice se introduc în contextul terapiei în funcţie de caracteristicile clientului, de nevoile lui şi sensibilităţile lui particulare, teoria oferă în schimb un cadru structurant pentru intervenţia terapeutică.

2. În timpul procesului terapeutic, clientul trebuie să fie şi să se simtă în siguranţă, în cabinet şi în afara lui.

Aspectele securizante în afara cadrului terapeutic sunt constituite din existenţa unei locuinţe sigure, precum şi din identificarea şi îndepărtarea de stimulii declanşatori (cei care reamintesc trauma suferită), în limite rezonabile.

În context terapeutic, dezvoltarea unei relaţii bune, securizante între client şi terapeut constituie o condiţie absolut necesară abordării terapeutice a traumei. Uneori relaţia se dezvoltă mai rapid, alteori mai dificil, mai ales în cazul clienţilor cu traume multiple. Nu trebuie însă forţat ritmul construirii relaţiei şi niciodată nu trebuie abordată terapeutic trauma, înaintea constituirii unei relaţii foarte solide între psihoterapeut şi client.

3. În anamneză doar se identifică evenimentele traumatice, fără a intra în prea multe detalii (de exemplu, am suferit un abuz sexual acum 2 ani).

4. În interviul anamnezic se identifică, obligatoriu, resursele clientului, iar, în şedinţele ulterioare se caută şi modalităţi de a dezvolta suplimentar resurse persoanei traumatizate. Resursele pot fi de mai multe tipuri:

  • Funcţionale: o locuinţă sigură, o maşină sigură, contracte protective (contracte care se încheie cu clienţii pentru a evita apariţia a noi traume; dacă, de exemplu cineva a suferit un accident de maşină, se încheie un contract care să vizeze atenţie maximă şofatului în perioada terapiei).
  • Fizice: forţă fizică, agilitate, abilităţi de autoapărare.
  • Psihice (inteligenţa, simţul umorului, diverse aptitudini, creativitatea, responsabilitatea, curiozitatea etc. precum şi toate mecanismele de apărare ale eului). Mecanismele de apărare (fuga, evitarea, raţionalizarea, disocierea, proiecţia etc.) trebuie valorizate în terapia traumei, ele constituind modalităţi autoprotective. De asemenea, e important să dezvoltăm aspectele opuse acestora. Dacă o persoană se poate disocia rapid, ea poate învăţa ca, în anumite situaţii nestresante, să rămână în prezent.
  • Interpersonale: partener de cuplu, ceilalţi membri ai familiei, prietenii, animalele de casă.
  • Spirituale: credinţe, doctrine religioase.

4. Identificarea modalităţilor de reducere a tensiunii clientului, pentru momentele când excitabilitatea lui psihică va ajunge la cote mari. Aceste mijloace pot fi ancore (aspecte concrete, din realitate, ce oferă o stare de bine: un loc relaxant, un prieten, conştientizarea senzaţiilor corporale) sau oaze (activătăţi care alină tensiunea psihică: mişcarea, modelajul etc.).

5. Abordăm trauma cu clientul în limitele suportabilităţii sale psihice. Prin urmare, întotdeauna terapeutul va fi atent la starea clientului său iar atunci când tensiunea psihică creşte, se introduc ancorele în discursul terapeutic (de exemplu, ”Povesteşte-mi puţin despre locul acela care îţi place ţie atât de mult”).

6. După construirea relaţiei terapeutice, a securizării persoanei traumatizate, a identificării şi dezvoltării resurselor clientului, precum şi a modalităţilor de a reduce hiperexcitabilitatea psihică, trauma poate fi abordată terapeutic astfel:

– se începe cu descrierea succintă a evenimentelor

– se abordează mai întâi evenimentele care au urmat traumei (inclusiv deciziile luate şi modificările survenite în sistemul de convingeri)

– se abordează evenimentul traumatic, respectând ritmul clientului şi având ca obiective terapeutice unificarea amintirilor anterior disociate (senzaţii corporale, emoţii, gânduri, fapte) într-o istorie cu sens, eliminarea simptomelor asociate reamintirii evenimentului traumatic şi ”încheierea” traumei prin plasarea ei în trecut şi acordarea unei semnificaţii constructive pentru viaţa persoanei respective.

În abordarea traumei un pas important este atribuirea vinei. Persoanele traumatizate au obiceiul de a prelua multă vină asupra lor (că nu au fost capabile să prevadă, să se apere etc.). În realitate, vina este a agresorului, iar persoana traumatizată trebuie doar să înţeleagă cum să se protejeze pe viitor de un astfel de eveniment.

7. Terapia trebuie adaptată clientului şi nevoilor lui. De aceea e bine de ştiut că o aceeaşi tehnică poate avea rezultate diverse cu persoane diferite.

Prin respectarea acestor principii, este mai probabil ca lucrul terapeutic să nu aibă consecinţe negative şi să conducă la o integrare securizantă a traumei.

Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013