Câteva explicaţii pentru comportamentul agresiv din familie


perpetuarea violentei in familieAgresivitatea cu persoanele importante din viaţă: copii, iubit/-ă, soţ, soţie – este încă, din păcate, prezentă. Ce îl determină pe un om să devină agresiv, chiar violent cu cei pe care îi iubeşte, de care este ataşat, de care îi pasă şi pe care îi consideră foarte importanţi pentru sine?

Bowlby considera că violenţa în familie poate fi înţeleasă ca o variantă denaturată şi nesănătoasă a unor comportamente specifice vieţii de familie, anume comportamentul de ataşament şi cel parental. Iar cum ambele aceste comportamente derivă din tipurile de ataşament specifice adulţilor unui familii, e lesne de înţeles că ataşamentele nesigure, anxioase, ambivalente pot fi stiluri pe care să se grefeze şi violenţa. Nu înseamnă însă că toţi cei cu astfel de ataşamente vor fi adulţi violenţi în cuplu şi cu copiii lor, ci doar aceia dintre ei care îşi construiesc stilul de ataşament pornind de la un anumit tip de istoric personal şi de la anumite evenimente traumatice, abuzive.

Pentru a evidenţia corelaţia dintre agresivitatea suferită în copilărie, pubertate şi chiar adolescenţă şi comportamentul agresiv ca adult sau cum se leagă agresivitatea suportată de cea manifestată s-au făcut cercetări specifice. Voi cita în continuare din concluziile acestora:

  • mamele abuzive au un comportament derivat din perioadele de anxietate extremă pe care le trăiesc în diverse circumstanţe, perioade în care pot izbucni violent;
  • trecutul mamelor abuzive este marcat de agresivitate suferită, fizică şi psihică; s-a constatat că ameninţările cu bătaia, mutilarea, abandonul sau chiar omorul pot fi traumatice la fel ca şi evenimentele reale;
  • majoritatea mamelor abuzive reacţionează foarte amplu (agresiv şi anxios) în diverse situaţii de separare, adică, suportând ele însele greu separarea, nu permit nici copiilor lor exprimarea tristeţii subiacente acesteia, ci mai degrabă o stopează prin agresivitate şi respingere;
  • mamele abuzive au un trecut caracterizat prin nesiguranţă puternică: spre deosebire de mamele conţinătoare şi suportive ele nu au simţit că se pot baza pe propriile mame în diverse situaţii în care aveau nevoie de acestea şi nici pe o altă persoană apropiată;
  • copiii abuzaţi au un comportament agresiv faţă de alţi copii, dar şi unul provocativ şi agresiv chiar în relaţie cu adulţii; de asemenea, ei leagă mai greu relaţii cu alte persoane, prin comparaţie cu cei neabuzaţi;
  • copiii agresaţi sunt mai puţin empatici cu egalii lor aflaţi în suferinţă, ei manifestând în astfel de situaţii anxietate şi chiar furie;
  • perpetuarea unei relaţii de cuplu în care există violenţă între parteneri poate fi explicată prin ataşamentul anxios extrem al celor doi: frica de singurătate terifiantă îi determină pe cei doi să rămână în relaţie în pofida distructivităţii ei evidente;
  • traumele din trecutul propriu al unei persoane o pot împiedica pe aceasta să intre în contact cu situaţii asemănătoare din prezent; astfel devine de înţeles de ce unele mame (ele însele abuzate) sunt incapabile să reacţioneze când tatăl agresează copiii, căci a intra în contact cu agresivitatea suportată de copii ar însemna să se confrunte cu propria traumă; traumele neintegrate le transformă pe aceste femei în mame absente, blocate, chiar participante la trauma copiilor prin neimplicare;
  • agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă îl face pe cel care a trăit-o să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică; aşa se poate explica agresivitatea unei astfel de persoane ajunsă la maturitate;
  • orice persoană agresată fizic sau psihic poartă în sine atât polul de victimă, cât şi pe cel de agresor, de aceea comportamentul agresiv e o variantă atât de accesibilă pentru cei abuzaţi.

În concluzie, agresivitatea naşte agresivitate, violenţa perpetuează violenţa, abuzul pune bazele unor abuzuri ulterioare. Pentru a întrerupe acest circuit al agresivităţii şi violenţei e nevoie de abordarea psihologică, psihoterapeutică a celor abuzaţi. A preveni violenţa însemană a ne ocupa de sănătatea psihică a membrilor familie, în primul rând de traumele suferite de părinţi pentru ca ei să nu mai creeze alte traume copiilor lor sau în cuplul din care fac parte.

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Cum interferă memoria emoţională cu adaptarea noastră?


soare tristExperienţele emoţionale puternice se întipăresc foarte bine în memoria noastră. Atât de bine încât cineva care a traversat un eveniment traumatic va tinde să retrăiască într-o formă sau alta experienţa respectivă în contact cu situaţii asemănătoare. De asemenea, va încerca să evite ceea ce ar putea să conducă la evenimente similare.

Această caracteristică, de-a păstra în memorie ceea ce ne-a impactat emoţional a contat destul de mult pentru supravieţuirea speciei noastre. Importanţa ei pentru evoluţia noastră filogenetică este aşadar incontestabilă. Însă, în planul vieţii individuale, o prea bună memorare aduce cu sine trecutul în prezent cu scopul evitării a ceea ce a fost dureros în trecut. Rezultatul este însă o adaptare mai puţin adecvată circumstanţelor, deci mai puţin bună.

Ştim cu toţi că, în copilărie, ne construim tot felul de scheme de raportare la diverse situaţii, scheme ce se nasc în interacţiunile noastre cotidiene. Când situaţiile ne ating profund emoţional şi schemele ce iau naştere au un grad mai mare de rigiditate. Iar tocmai această rigiditate ne va face ca, în anumite situaţii, care ne amintesc de cele originale, să nu putem avea un răspuns corelat mai ales cu circumstanţele prezentului.

Pentru a depăşi rigiditatea mecanismelor învăţate în trecut, în procesul psihoterapeutic este abordată situaţia iniţială astfel încât trăirile, gândurile, amintirea evenimentului în totalitate să se circumscrie acelui eveniment trecut, pentru ca fragmente din acesta să nu se mai reproducă automat în alte situaţii. Prin urmare, pentru ca informaţiile din memoria emoţională să nu interfere cu adaptarea noastră e nevoie ca ceea ce ne-a impactat emoţional să fie astfel prelucrat şi integrat încât efectul asupra prezentului să nu fie unul negativ.

Principii ale terapiei traumei


principii terapia traumeiPentru ca terapia traumei să conducă la rezultate pozitive pentru client, adică pentru a integra şi depăşi trauma trăită, aceasta trebuie organizată şi structurată în consonanţă cu anumite principii care să protejeze clientul de o posibilă retraumatizare. Lucrul terapeutic cu persoanele traumatizate este foarte delicat pentru că ei pot fi foarte vulnerabili psihic. Astfel, e important să fim foarte atenţi la ritmul acestora şi resursele lor de depăşire a evenimentului traumatic.

Pentru a ajuta terapeuţii să acţioneze cât mai constructiv, Babette Rothschild (2013) a identificat mai multe principii, aspecte care este necesar să fie respectate când abordăm terapeutic trauma. Pe acestea le voi prezenta, într-o manieră sintetică, în continuare.

1. Terapeutul trebuie să cunoască foarte bine teoria traumei: ce este o traumă; tipuri de traume; efectele traumei în plan somatic, psihic, social; disocierea traumatică; integrarea traumei (pentru informaţii despre teoria traumei vezi şi câteva articole anterioare: Stres/traumă, Tipuri de traume, Disocierea traumatică, Integrarea traumei). Dacă tehnicile terapeutice se introduc în contextul terapiei în funcţie de caracteristicile clientului, de nevoile lui şi sensibilităţile lui particulare, teoria oferă în schimb un cadru structurant pentru intervenţia terapeutică.

2. În timpul procesului terapeutic, clientul trebuie să fie şi să se simtă în siguranţă, în cabinet şi în afara lui.

Aspectele securizante în afara cadrului terapeutic sunt constituite din existenţa unei locuinţe sigure, precum şi din identificarea şi îndepărtarea de stimulii declanşatori (cei care reamintesc trauma suferită), în limite rezonabile.

În context terapeutic, dezvoltarea unei relaţii bune, securizante între client şi terapeut constituie o condiţie absolut necesară abordării terapeutice a traumei. Uneori relaţia se dezvoltă mai rapid, alteori mai dificil, mai ales în cazul clienţilor cu traume multiple. Nu trebuie însă forţat ritmul construirii relaţiei şi niciodată nu trebuie abordată terapeutic trauma, înaintea constituirii unei relaţii foarte solide între psihoterapeut şi client.

3. În anamneză doar se identifică evenimentele traumatice, fără a intra în prea multe detalii (de exemplu, am suferit un abuz sexual acum 2 ani).

4. În interviul anamnezic se identifică, obligatoriu, resursele clientului, iar, în şedinţele ulterioare se caută şi modalităţi de a dezvolta suplimentar resurse persoanei traumatizate. Resursele pot fi de mai multe tipuri:

  • Funcţionale: o locuinţă sigură, o maşină sigură, contracte protective (contracte care se încheie cu clienţii pentru a evita apariţia a noi traume; dacă, de exemplu cineva a suferit un accident de maşină, se încheie un contract care să vizeze atenţie maximă şofatului în perioada terapiei).
  • Fizice: forţă fizică, agilitate, abilităţi de autoapărare.
  • Psihice (inteligenţa, simţul umorului, diverse aptitudini, creativitatea, responsabilitatea, curiozitatea etc. precum şi toate mecanismele de apărare ale eului). Mecanismele de apărare (fuga, evitarea, raţionalizarea, disocierea, proiecţia etc.) trebuie valorizate în terapia traumei, ele constituind modalităţi autoprotective. De asemenea, e important să dezvoltăm aspectele opuse acestora. Dacă o persoană se poate disocia rapid, ea poate învăţa ca, în anumite situaţii nestresante, să rămână în prezent.
  • Interpersonale: partener de cuplu, ceilalţi membri ai familiei, prietenii, animalele de casă.
  • Spirituale: credinţe, doctrine religioase.

4. Identificarea modalităţilor de reducere a tensiunii clientului, pentru momentele când excitabilitatea lui psihică va ajunge la cote mari. Aceste mijloace pot fi ancore (aspecte concrete, din realitate, ce oferă o stare de bine: un loc relaxant, un prieten, conştientizarea senzaţiilor corporale) sau oaze (activătăţi care alină tensiunea psihică: mişcarea, modelajul etc.).

5. Abordăm trauma cu clientul în limitele suportabilităţii sale psihice. Prin urmare, întotdeauna terapeutul va fi atent la starea clientului său iar atunci când tensiunea psihică creşte, se introduc ancorele în discursul terapeutic (de exemplu, ”Povesteşte-mi puţin despre locul acela care îţi place ţie atât de mult”).

6. După construirea relaţiei terapeutice, a securizării persoanei traumatizate, a identificării şi dezvoltării resurselor clientului, precum şi a modalităţilor de a reduce hiperexcitabilitatea psihică, trauma poate fi abordată terapeutic astfel:

– se începe cu descrierea succintă a evenimentelor

– se abordează mai întâi evenimentele care au urmat traumei (inclusiv deciziile luate şi modificările survenite în sistemul de convingeri)

– se abordează evenimentul traumatic, respectând ritmul clientului şi având ca obiective terapeutice unificarea amintirilor anterior disociate (senzaţii corporale, emoţii, gânduri, fapte) într-o istorie cu sens, eliminarea simptomelor asociate reamintirii evenimentului traumatic şi ”încheierea” traumei prin plasarea ei în trecut şi acordarea unei semnificaţii constructive pentru viaţa persoanei respective.

În abordarea traumei un pas important este atribuirea vinei. Persoanele traumatizate au obiceiul de a prelua multă vină asupra lor (că nu au fost capabile să prevadă, să se apere etc.). În realitate, vina este a agresorului, iar persoana traumatizată trebuie doar să înţeleagă cum să se protejeze pe viitor de un astfel de eveniment.

7. Terapia trebuie adaptată clientului şi nevoilor lui. De aceea e bine de ştiut că o aceeaşi tehnică poate avea rezultate diverse cu persoane diferite.

Prin respectarea acestor principii, este mai probabil ca lucrul terapeutic să nu aibă consecinţe negative şi să conducă la o integrare securizantă a traumei.

Bibliografie
Rothschild, Babette, Corpul îşi aminteşte, Ed. Herald, Bucureşti, 2013