Căutătorii


cautatorulMă plictisesc tare când urmăresc câte un psiholog/psihoterapeut invitat la diverse emisiuni TV. Atât de tare încât, la un moment dat, e musai să schimb canalul. Dacă la aceeaşi emisiune sunt invitaţi un psiholog şi cineva de altă profesie (un actor, de exemplu) de obicei e mai interesant pentru mine să ascult ce spune cel care nu e psiholog. Pentru că de multe ori acesta vorbeşte mai organic, mai viu, exprimându-şi mai natural diverse gânduri şi trăiri emoţionale generate în contextul vieţii sale. Prin comparaţie, psihologul, intrând în rolul care i se oferă de către realizatorul/moderatorul emisiunii, acela de atotştiutor în ale omenescului, face un mix rigid, abstract şi cam neintegrat cu structura personalităţii sale, din ceea ce ştie, ceea ce a citit şi ceea ce a trăit.

Nu vreau să aduc, prin cele spuse mai sus, un blam psihologilor. Cred că se ajunge la situaţia aceasta pentru că psihologii preiau cu prea mare uşurinţă rolul de Moş Crăciun care li se oferă prin spaţiile de emisie. Şi devin astfel artificiali.

Psihologii/psihoterapeuţii sunt de fapt nişte căutători care se străduiesc constant să ajungă la adevărul celuilalt folosindu-se de informaţii (culese din facultate, mastere, doctorate, cărţi şi multe, multe formări de specialitate), de gânduri proprii, trăiri personale şi caracteristici de personalitate. Pentru că fiecare fiinţă umană este unică şi conţine adevăruri care sunt numai ale ei iar, pentru a accede la zonele acestea sacre şi fragile, e nevoie să păşim cu grijă şi multă blândeţe.

Cu riscul de-a ne dezamăgi interlocutorii care se aşteaptă să ştim tot din sfera umanului, cred că e nevoie să ne asumăm şi limitele noastre inerente. Să afirmăm ceea ce ştim, dar şi ceea ce nu ştim, ceea ce putem şti şi ceea ce nu, ceea ce suntem siguri, dar şi zonele de nesiguranţă. Pentru a putea păstra ceea ce suntem de fapt: identitatea de căutători vii ai omenescului.

Advertisements

Cine şi cum suntem?


masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Câteva explicaţii pentru comportamentul agresiv din familie


perpetuarea violentei in familieAgresivitatea cu persoanele importante din viaţă: copii, iubit/-ă, soţ, soţie – este încă, din păcate, prezentă. Ce îl determină pe un om să devină agresiv, chiar violent cu cei pe care îi iubeşte, de care este ataşat, de care îi pasă şi pe care îi consideră foarte importanţi pentru sine?

Bowlby considera că violenţa în familie poate fi înţeleasă ca o variantă denaturată şi nesănătoasă a unor comportamente specifice vieţii de familie, anume comportamentul de ataşament şi cel parental. Iar cum ambele aceste comportamente derivă din tipurile de ataşament specifice adulţilor unui familii, e lesne de înţeles că ataşamentele nesigure, anxioase, ambivalente pot fi stiluri pe care să se grefeze şi violenţa. Nu înseamnă însă că toţi cei cu astfel de ataşamente vor fi adulţi violenţi în cuplu şi cu copiii lor, ci doar aceia dintre ei care îşi construiesc stilul de ataşament pornind de la un anumit tip de istoric personal şi de la anumite evenimente traumatice, abuzive.

Pentru a evidenţia corelaţia dintre agresivitatea suferită în copilărie, pubertate şi chiar adolescenţă şi comportamentul agresiv ca adult sau cum se leagă agresivitatea suportată de cea manifestată s-au făcut cercetări specifice. Voi cita în continuare din concluziile acestora:

  • mamele abuzive au un comportament derivat din perioadele de anxietate extremă pe care le trăiesc în diverse circumstanţe, perioade în care pot izbucni violent;
  • trecutul mamelor abuzive este marcat de agresivitate suferită, fizică şi psihică; s-a constatat că ameninţările cu bătaia, mutilarea, abandonul sau chiar omorul pot fi traumatice la fel ca şi evenimentele reale;
  • majoritatea mamelor abuzive reacţionează foarte amplu (agresiv şi anxios) în diverse situaţii de separare, adică, suportând ele însele greu separarea, nu permit nici copiilor lor exprimarea tristeţii subiacente acesteia, ci mai degrabă o stopează prin agresivitate şi respingere;
  • mamele abuzive au un trecut caracterizat prin nesiguranţă puternică: spre deosebire de mamele conţinătoare şi suportive ele nu au simţit că se pot baza pe propriile mame în diverse situaţii în care aveau nevoie de acestea şi nici pe o altă persoană apropiată;
  • copiii abuzaţi au un comportament agresiv faţă de alţi copii, dar şi unul provocativ şi agresiv chiar în relaţie cu adulţii; de asemenea, ei leagă mai greu relaţii cu alte persoane, prin comparaţie cu cei neabuzaţi;
  • copiii agresaţi sunt mai puţin empatici cu egalii lor aflaţi în suferinţă, ei manifestând în astfel de situaţii anxietate şi chiar furie;
  • perpetuarea unei relaţii de cuplu în care există violenţă între parteneri poate fi explicată prin ataşamentul anxios extrem al celor doi: frica de singurătate terifiantă îi determină pe cei doi să rămână în relaţie în pofida distructivităţii ei evidente;
  • traumele din trecutul propriu al unei persoane o pot împiedica pe aceasta să intre în contact cu situaţii asemănătoare din prezent; astfel devine de înţeles de ce unele mame (ele însele abuzate) sunt incapabile să reacţioneze când tatăl agresează copiii, căci a intra în contact cu agresivitatea suportată de copii ar însemna să se confrunte cu propria traumă; traumele neintegrate le transformă pe aceste femei în mame absente, blocate, chiar participante la trauma copiilor prin neimplicare;
  • agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă îl face pe cel care a trăit-o să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică; aşa se poate explica agresivitatea unei astfel de persoane ajunsă la maturitate;
  • orice persoană agresată fizic sau psihic poartă în sine atât polul de victimă, cât şi pe cel de agresor, de aceea comportamentul agresiv e o variantă atât de accesibilă pentru cei abuzaţi.

În concluzie, agresivitatea naşte agresivitate, violenţa perpetuează violenţa, abuzul pune bazele unor abuzuri ulterioare. Pentru a întrerupe acest circuit al agresivităţii şi violenţei e nevoie de abordarea psihologică, psihoterapeutică a celor abuzaţi. A preveni violenţa însemană a ne ocupa de sănătatea psihică a membrilor familie, în primul rând de traumele suferite de părinţi pentru ca ei să nu mai creeze alte traume copiilor lor sau în cuplul din care fac parte.

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Model terapeutic pentru lucrul cu cuplurile (din orientarea gestalt)


terapie de cupluPaşii de urmat, pentru a aborda terapeutic problemele de cuplu, în orientarea gestalt sunt următorii:

  • Stabilirea şi menţinerea relaţiei terapeutice (se realizează în primele 1-2 şedinţe): presupune stabilirea unei atmosfere calde, acceptante, securizante, de încredere pentru membrii cuplului. Modalităţile prin care acest obiectiv poate fi atins derivă din atitudinea terapeutului (ce e indicat să fie caldă, suportivă, nonjudicativă, de ascultare, empatică), din tehnicile ce stau la baza unei comunicări active (ascultarea activă, reflectarea, reformularea, feed-backul constructiv, încurajarea exprimării asertive etc.), precum şi din scurte conversaţii informale, degajate la începutul şedinţei.

A stabili şi menţine relaţia terapeutică presupune, din partea terapeutului, prezenţă şi profesionalism în următoarele aspecte subsumate acestui obiectiv:

    1. Venirea cuplului şi crearea unui climat acceptant.
    2. Exprimarea motivaţiei (problemelor, temerilor, aşteptărilor) de a veni la terapie de către fiecare partener de cuplu.
    3. Stabilirea unui acord cu privire la punctele de tensiune ale relaţiei de cuplu percepute de către fiecare membru al cuplului şi realizarea unei discuţii asupra modului cum fiecare partener participă la acestea.
    4. Exprimarea motivaţiilor individuale de alegere a partenerului (pentru a schimba focusul de la conflicte la o atmosferă mai pozitivă).
    5. Stabilirea cadrului terapeutic: este indicat să nu fie o prezentare rece a acestuia, ci, aspectele legate de organizarea procesului, de regulile şi limitele acestuia să fie integrate organic în comunicarea dintre terapeut şi membrii cuplului.
  • Abordarea punctelor de tensiune stabilite, a conflictelor din relaţie, prin:
    1. Crearea contextului ca fiecare participant la terapie să-şi exprime experienţa şi celălalt membru al cuplului să o asculte, atât conţinutul descriptiv, cât şi emoţiile aferente şi semnificaţiile acordate. În această etapă se clarifică de asemenea şi experienţele din trecut ce influenţează modalitatea de-a percepe conflictul de către fiecare partener de cuplu. Terapeutul cere permisiunea cuplului de a lucra pe rând cu fiecare partener, în timp ce celălalt stă pe margine pentru o vreme şi ascultă. La finalul unei intervenţii de acest tip, partenerul care a ascultat îşi exprimă punctul său de vedere, adresându-se direct celui care şi-a explorat activ experienţa.
    2. Lucrul cu introiecţii şi polarităţi: se clarifică aspectele corelate cu conflictul ce au fost învăţate de la alţi semnificativi fără a fi trecute prin filtrul personal şi polarităţile, adică felul cum îşi împart rolurile (cel bun, cel rău; agresorul, victima) în timpul desfăşurării tensiunilor în cuplu. Scopul acestei etape este asimilarea polarităţii respinse, adică înţelegerea faptului că partea ”rea” sau ”bună” rezidă nu în sinele propriu sau al partenerului, ci ea reflectă dinamica de cuplu în conflictul respectiv.
    3. Modelarea ascultării şi empatiei: terapeutul sprijină membrii cuplului să deprindă abilităţile de ascultare şi empatie. Aceasta se poate realiza prin diverse jocuri de rol realizate în cabinet, prin studierea unor materiale informative, prin activităţi acasă.
    4. Dezvoltarea abilităţilor de intimitate hrănitoare, prin conştientizarea momentelor de receptivitate şi conectare şi încurajarea grijii conştiente pentru dezvoltarea acestora.
    5. Conştientizarea influenţelor reciproce. Fiecare partener are puncte sensibile construite în istoria sa personală de viaţă, puncte care pot fi ”atinse” în cadrul interacţiunii de cuplu şi care conduc de obicei la reacţii exagerate în relaţie. Conştientizarea cu respect şi iubire a acestor zone vulnerabile, atât a celor proprii, cât şi ale partenerului de cuplu are ca efect o exprimare de sine mai adecvată, dar şi o creştere a înţelegerii celuilalt.
  • Dezvoltarea de abilităţi şi deprinderi pentru intimitate. Pe parcursul întregului proces terapeutic se acordă atenţie dezvoltării abilităţilor şi deprinderilor pentru intimitatea de cuplu.
Biliografie:
Lee, G. Lee, Limbajul secret al intimităţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2013

Metafora, o cheie pentru autocunoastere si optimizare personala


metaforaMetafora este o figura de stil care consta in a da unui cuvant o semnificatie noua, printr-o comparatie subinteleasa. De exemplu, expresia “minte ascutita” este o metafora caci se da cuvantului “ascutit” semnificatia de “inteligent” in virtutea comparatiei subintelese ca o minte inteligenta functioneaza ca un cutit ascutit. In terapie, metafora trebuie inteleasa nu numai in acest cadru strict, specific limbajului scris sau vorbit, ci ea necesita a fi privita intr-o perspectiva mai larga si anume integrata limbajului ca orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. Vom avea deci si metafore specifice desenului, modelajului (in diverse materiale), miscarii si posturii.

 Introducand distinctia jungiana dintre “semn” si “simbol”, putem spune ca metafora, in terapie, poate avea rol atat de semn cat si de simbol. Conform lui Jung, semnul reprezinta “o desemnare prescurtata a unui fapt cunoscut” (“Tipuri psihologice”, p. 303). In cazul nostru metafora – ca semn – ar trimite, intr-o maniera figurata, spre o idee, un sentiment sau o stare cunoscute. Simbolul, in schimb, “presupune intodeauna ca expresia aleasa este cea mai buna denumire sau formula pentru o stare relativ necunoscuta, dar recunoscuta ca existenta sau necesara” (Jung, “Tipuri psihologice”, p. 320). Deci, o metafora simbol ar exprima o stare de fapt inca necunoscuta sau doar relativ cunoscuta, ea ne-ar aduce in campul constiintei si ceea ce este doar presimtit si inca necunoscut pe deplin.

Metafora poate functiona ca semn in virtutea faptului ca prin intermediul gandirii, in special, dar si a altor procese psihice, unele fenomene sufletesti cunoscute pot fi exprimate intr-o maniera figurata. De exemplu, daca intr-un exercitiu pe baza de metafora cineva isi atribuie o trasatura in virtutea a ceea ce stia deja despre sine (ar putea spune ceva de genul “m-am gandit ca trunchiul copacului meu sa aiba scorburi pentru ca eu am niste probleme nerezolvate”), atunci “scorburile” joaca rol de semn caci reprezinta rezultatul prelucrarii constiente, prin intermediul gandirii, a ceea ce persoana stia.

In psihoterapia experientiala metafora este insa mai frecvent intalnita ca simbol. Aceasta deoarece procedeul metaforizarii este nu numai rezultatul pur al gandirii ci al tuturor proceselor psihice, putandu-se spune ca in cazul metaforei simbol rolul cel mai important il are imaginatia. Iar imaginatia este procesul psihic care are cea mai puternica disponibilitate de-a prelua si continuturi inconstiente.

 Metafora terapeutica, ca tehnica experientiala, poate fi intalnita sub o varietate de forme: analogiile, metaforele situationale, metaforele personale si metaforele specifice tehnicilor expresive (desen, modelaj, miscare). Diversitatea formelor acesteia precum si posibilitatea de a o adapta situatiilor care apar in contextul terapeutic fac ca ea sa fie o metoda “de suflet” atat pentru psihoterapeuti, cat si pentru beneficiarii terapiei.

Metafora terapeutica (mai ales cea care functioneaza ca simbol) constituie o cale privilegiata de acces la inconstientul psihic. Exercitiile bazate pe metafora introduc persoana intr-o situatie imaginara la care trebuie sa se adapteze folosindu-se -in principal- de functia imaginatiei. Imaginatia este procesul psihic care nu este supus total controlului constiintei, ci ea face trecerea intre constient si inconstient. “In imaginatie factorul voluntar actioneaza mai mult indirect, intentionalitatea si reglajul voluntar fiind reduse la elemente ale unui regim de punere in functiune, finalizare si intretinere a activitatii imaginative astfel incat sa se obtina o maxima intercomunicare constient-inconstient” (P. P. Neveanu “Psihologie generala”, p. 230). Imaginatia implica deci atat participarea constientului, cat si a inconstientului, ea fiind procesul psihic care face legatura intre cele doua instante psihice.

Exercitiile bazate pe metafora pot fi considerate – conform distinctiei facute de Jung asupra notiunii de “fantezie”- drept un gen de fantasma activa care ”este provocata de o atitudine perceptiv orientata catre perceperea continuturilor inconstiente, situatie in care libidoul ia in primire toate elementele izvorate din inconstient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele, claritate si relief” (Jung, ”Tipuri psihologice”, p. 341).

Mecanismul general al imaginatiei – functie puternic implicata in tehnicile terapeutice metaforice – este simbolizarea (dupa P. P. Neveanu, “Psihologie generala”, vol. II), iar simbolul ”are intodeauna o natura extrem de complexa fiind alcatuit din date proprii tuturor functiilor psihice. El nu este nici rational, nici irational. Are o latura accesibila ratiunii, dar si una ce scapa acesteia, fiind constituit nu doar din date de factura rationala, ci si din date irationale, venind de la pura perceptie interioara si exterioara” (Jung, “Tipuri psihologice “, p. 350).

Putem asadar sa spunem ca tehnicile metaforice aduc in campul constiintei persoanei informatii inconstiente sub forma simbolica. De fapt, a folosi tehnicile metaforice in terapie inseamna a lucra cu simbolurile. Iar “a lucra cu simbolurile in mod creator constituie cheia reusitei in dezvoltarea individuala si in practica terapeutica” (Stevens Antony, “Jung “, p.128).

“Scoaterea” simbolurilor din zona necunoscuta a personalitatii si “aducerea” acestora la lumina constiintei reprezinta doar primul pas al terapiei. Apoi travaliul terapeutic este continuat printr-un efort de decriptare a acestora. Intelegerea semnificatiei simbolurilor poate fi realizata de catre persoana in cauza in sedinta terapeutica, sau – in terapia de grup – poate fi facilitata de participarea la discutie si a celorlalti membri ai grupului. Uneori insightul nu apare in timpul sedintei, ci mai tarziu, dupa ce persoana mai acumuleaza informatii despre sine.

In timpul exercitiilor metaforice persoanele nu numai ca afla ceva nou despre ele insele, pana atunci neconstientizat, ci chiar, gasind solutii problemelor si confrruntandu-se cu dificultatile intr-o maniera securizanta si indirecta, isi construiesc strategii viitoare de rezolvare a problemelor. Am putea spune asadar ca tehnicile metaforice sunt nu numai cai de descoperire a unor pete ascunse ale personalitatii, dar si modalitati de activare a resurselor psihice.

Metafora nu este doar o cale de acces spre inconstientul personal, ci ea ne permite si deschiderea de porti spre inconstientul colectiv, caci ”toate continuturile inconstientului personal (umbrei) depind, fara a le putea distinge, de continuturile arhetipale ale inconstientului colectiv, iar atunci cand umbra se constientizeaza le ia cu sine si pe acestea din urma” (Jung, “Psihologie si alchimie”, vol. 1, p. 34). Luand in considerare acestea ne-am putea aventura in necunoscut, sugerand ca tehnicile metaforice ar putea – in anumite contexte – sa furnizeze informatii premonitorii, adica informatii care trimit la evenimentele esentiale, destinale ale omului.

Valentele terapeutice ale metaforei – de autocunoastere, de mobilizare a resurselor psihice pentru a face fata dificultatilor vietii – impun tehnicile metaforice printre metodele  privilegiate ale psihoterapiei.

Bibliografie:

Jung, C.G., Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Jung, Psihologie si alchimie, Ed. Teora, Bucuresti, 199

P. Neveanu Psihologie generala

Stevens Antony, Jung ,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

Articol publicat în Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 12-13, 2001

Restructurarea convingerilor dezadaptative precoce. Planul centrat pe relaţia terapeutică şi planul comportamental


restructurare convingeriPlanul centrat pe relaţia terapeutică. Convingerile unei persoane ies la iveală în interacţiunile ei, pentru că ele îşi pun amprenta pe ceea ce face şi spune respectiva persoană în diverse contexte. Relaţia terapeutică poate fi şi ea un senzor foarte fin pentru receptarea convingerilor despre sine şi despre alţii pe care clienţii le au. De exemplu, cineva care întârzie constant la şedinţe pune în act o ambivalenţă faţă de terapie, ceea ce poate corela cu o ambivalenţă generală faţă de relaţii sau cu o neîncredere profundă în ceilalţi şi implicit în persoana terapeutului. Dar nu numai comportamentele clare şi evidente din cabinet ne pot ajuta să identificăm credinţele clienţilor, ci şi gesturi aparent minore: o grimasă, un zâmbet, un fel de a spune ceva, o numită stânjeneală etc.

Psihoterapeutul existenţialist I. Yalom consideră că lucrul terapeutic ”aici şi acum” reprezintă o adevărată mină de aur pentru terapie. ”Aici şi acum” se referă la absolut tot ceea ce se întâmplă în cabinet în timpul şedinţei de terapie.

Psihoterapia e un microcosmos social, iar convingerile legate de relaţii ale clienţilor se vor manifesta, mai devreme sau mai târziu, şi în prezentul relaţiei terapeutice. Dacă în viaţa de zi cu zi clientul este o persoană cooperantă, sau care fuge de relaţii, critică, arţăgoasă, intrigantă etc., aceste aspecte vor apărea în diverse modalităţi şi în interacţiunea cu terapeutul. Comportamentul clienţilor, atât cel verbal, cât şi exprimările emoţionale, precum şi trăirile emoţionale resimţite de terapeut sunt resurse pentru a identifica în aici-ul şi acum-ul cabinetului convingerile dezadaptative ale clienţilor.

Abordând comportamentele care apar în prezentul interacţiunii dintre terapeut şi client, terapeuţii pot să-şi ajute clienţii atât să-şi identifice convingerile personale, dar şi să le restructureze prin integrarea feedback-ului pe care îl oferă acestora într-o manieră directă şi adecvată.

Planul comportamental. Scenariile dezadaptative se reactivează constant în realitate în diverse situaţii asemănătoare prin ceva cu cele care au stat la baza constituirii lor. Pentru a face faţă activării acestor scheme şi a emoţiilor dureroase inerente lor, oamenii folosesc strategii de coping, care sunt asemănătoare clasicelor răspunsuri la stres, pentru că activarea unei scheme dezadaptative este în sine o situaţie stresantă. Vom avea astfel fuga sau evitarea schemei, lupta sau contraatacul ei şi îngheţul, sau acceptarea pasivă a convingerilor schemei. De exemplu, convingerea “nu merit să fiu iubit” poate fi acompaniată de o strategie submisivă, persoana abandonând ideea şi comportamentul de a iniţia o relaţie intimă, de o strategie de fugă sau de evitare a aprofundării relaţiilor, pentru a nu se confrunta cu abandonul imaginar sau de o strategie compensatorie prin care încearcă să controleze excesiv relaţiile de teama ruperii acestora.

Utilizarea acestor strategii de coping are un efect paradoxal, convingerile schemei ieşind mai puternice în final. Astfel, persoana din exemplul nostru, nereuşind să construiască o relaţie viabilă prin evitare, fugă sau control, va ajunge ca după fiecare experienţă nereuşită să creadă mai tare că nu merită să fie iubită.

Pentru a ieşi din cercul vicios al schemelor şi strategiilor de coping dezadaptative, după identificarea lor, este nevoie ca în plan comportamental persoana să renunţe la ele. Renunţând să mai fugă, să compenseze sau să se supună schemei şi comportându-se flexibil în diverse contexte, schema va avea ocazia să intre în contact cu realitatea şi să fie restructurată în conformitate cu aceasta. De exemplu, persoana amintită anterior va fi susţinută să intre în relaţii în care să interacţioneze altfel decât o făcea până atunci, adică mai adaptativ, pentru a putea vedea realist dacă într-adevăr poate să construiască o relaţie şi dacă merită să fie iubită. De obicei, realitatea are mai multe nuanţe decât schemele rigide ale psihicului nostru şi orice persoană care se deschide autentic către o alta poate avea şanse să construiască o relaţie satisfăcătoare. Prin urmare, dacă nu se comportă astfel încât să-şi pună pe fugă partenerii, orice persoană are şansa de-a fi iubită.

 Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002

Restructurarea convingerilor dezadaptative precoce. Planurile cognitiv şi experienţial


restructurareConvingerile fac parte din structura personalităţii şi e de la sine înţeles că ne influenţează modalitatea în care ne trăim viaţa. Young a identificat 5 categorii de convingeri dezadaptative timpurii: separare şi respingere, lipsa autonomiei şi a performanţei, limite deficiente, orientare către ceilalţi, supravigilenţă şi inhibiţie. Acestea îşi pun amprenta negativ asupra comportamentelor, deciziilor luate, tipurilor de relaţii formate, stilului de viaţă în general. Pentru ca persoanele care conţin aceste convingeri cu impact dezadaptativ să fie mai mulţumite, mai satisfăcute, mai sănătoase, mai adaptate, e nevoie ca ele să fie restructurate.

Toate convingerile se formează prin extragerea unor interpretări şi semnificaţii din evenimentele de viaţă pe care le parcurgem. De fapt, ele sunt nişte idei născute din interpretarea a una sau mai multe experienţe asemănătoare sau care au un numitor comun, iar ideile inerente convingerilor au o anumită forţă şi chiar rigiditate generate de experienţele emoţionale parcurse.

Dacă convingere înseamnă aşadar o idee întărită afectiv, restructurarea convingerilor presupune modificarea acestor idei bine fixate de evenimentele emoţionale şi înlocuirea lor cu idei mai adaptative, mai flexibile, mai productive.

În procesul terapeutic, restructurarea convingerilor dezadaptative timpurii se poate realiza în mai multe planuri:

  1. Planul cognitiv: înseamnă a lupta, a contraataca convingerile negative prin argumente logice, susţinute de realitate; de exemplu convingerea ”nu sunt bun de nimic” înseamnă a aduna argumente legate de abilităţile şi realizările personale care să infirme această idee şi, în locul ei, să apară alta care să sublinieze aptitudinile persoanei.
  2. Planul experienţial: înseamnă a re-experimenta, în context terapeutic, situaţia sau evenimentele care au stat la baza convingerii cu scopul atât al catharsisului emoţional, dar şi al înţelegerii şi validării emoţiilor şi nevoilor adiacente; când trăirile afective (frica, tristeţea, frustrarea, furia, ruşinea etc.) sunt acceptate iar nevoile subsumate acestora sunt înţelese, persoana capătă disponibilitatea de a vedea lucrurile şi din alte perspective şi acesta este exact punctul care poate contribui la restructurarea unei convingeri. De exemplu, o persoană care crede despre sine că nu o iubeşte nimeni, poate accesa experienţele din propria copilărie care au făcut-o să creadă aceasta, îşi poate exprima sentimentele şi emoţiile trăite, poate înţelege şi valida trăirile copilului care a fost, ceea ce aduce alinarea necesară pentru a înţelege comportamentul celuilalt, de care s-a simţit neiubită. Lăsând copilul din trecut să simtă şi să înţeleagă, în procesul terapeutic, permitem adultului să conştientizeze că de fapt celălalt, persoana semnificativă, nu a vrut să spună că nu o iubeşte sau că nu o valorizează, ci mai degrabă nu a ştiut cum să-şi exprime adecvat părerea, cerinţa, mândria, supărarea etc.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul hipervigilenţă şi inhibiţie


hipervigilenta

A cincea categorie a schemelor dezadaptative timpurii (şi ultima) este cea a hipervigilenţei şi inhibiţiei. Aceste persoane provin din familii în care munca, datoria, controlul, perfecţionismul sunt supravalorizate. Toate aspectele subsumate muncii şi datoriei sunt valorizate, iar relaxarea, distracţia, hobby-urile sunt minimalizate sau chiar depreciate. Copiii care cresc în astfel de familii devin inhibaţi, anxioşi, perfecţionişti, critici, pesimişti, veşnic tensionaţi. Convingerile pe care şi le formează privilegiază datoria, pe ”trebuie” şi resping libertatea de-a simţi şi de-a fi în multiple moduri.

Schemele acestui domeniu sunt:

  1. Negativism/pesimism: convingerea că evenimentele negative sunt dominante în viaţă comparativ cu cele pozitive, precum şi sentimentul că nu avem control asupra primelor şi, prin urmare, este firească o anumită pasivitate.
  2. Inhibiţie emoţională/autocontrol crescut: convingerea că autocontrolul este primordial în viaţă pentru a evita respingerea celorlalţi şi sentimentul de ruşine ca urmare a dezvăluirii de sine. Sunt inhibate în special exprimarea furiei, a emoţiilor pozitive, a comunicării propriilor sentimente. Persoanele sunt centrate pe raţional şi pe inhibarea emoţionalului.
  3. Standarde nerealiste/exigenţe înalte: convingerea că lucrurile trebuie întotdeauna făcute perfect. Aceste persoane au interiorizat standarde înalte în majoritatea domeniilor vieţii, neîndeplinirea lor fiind asociată cu sentimente puternice de nemulţumire de sine.
  4. Pedepsire: convingerea că oamenii ar trebui să facă totul perfect asociată cu o puternică intoleranţă la greşelile proprii şi ale celorlalţi. Din această categorie fac parte persoanele foarte critice care nu admit că oamenii nu au cum să fie perfecţi.

Toţi cei care îşi construiesc scheme specifice acestui domeniu sunt caracterizaţi de o crescută tensiune psihică, care le afectează sănătatea, eficienţa şi calitatea relaţiilor apropiate. Sunt oameni veşnic nemulţumiţi de ei înşişi şi de alţii, de viaţă în general. Sunt cei care nu pot să se bucure de viaţă, care nu-şi permit decât arareori să se relaxeze, să nu facă nimic, să se distreze, să existe doar.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul dependenţa de altii


dependenta de altiiA patra categorie a schemelor dezadaptative timpurii este cea a dependenţei de alţii. Persoanele care au convingeri subsumate acestei categorii se focalizează excesiv pe satisfacerea nevoilor şi dorinţelor celorlalţi, în detrimentul celor personale. Motivaţia pentru o astfel de centrare se află de obicei în dorinţa de a primi acceptarea sau valorizarea celor din jur sau în frica de respingere şi abandon. Cei care îşi construiesc astfel de motivaţie au crescut de regulă în familii în care au simţit că dragostea primită este oferită condiţionat, dacă mai întâi oferă părinţilor satisfacţie în satisfacerea nevoilor acestora.

Schemele acestui domeniu sunt:

  1. Subjugarea: convingerea că trebuie să te supui controlului celorlalţi pentru a evita furia sau respingerea acestora.
  2. Sacrificiu de sine: centrarea excesivă şi voluntară asupra nevoilor celorlalţi, cu propriile costuri. Esenţa acestui comportament îţi găseşte explicaţia tot în frica de respingere sau în nevoia de acceptare.
  3. Nevoia de aprobare: constă în căutarea exagerată a aprobării celorlalţi, ceea ce conduce la un dezvoltare deficitară a identităţii de sine. Stima de sine este dependentă, în această situaţie, de părerea celorlalţi.

Schemele acestui domeniu, dacă sunt dominante şi puternice în structura de personalitate, conduc la formarea unei tipologii dependente de personalitate, decentrată de sinele autentic şi centrată predominant pe ceilalţi, pe nevoile, dorinţele şi aşteptările acestora. Pentru acceptare şi valorizare. Pentru că persoana cu astfel de convingeri a interiorizat că valoarea ei depinde de acceptul celorlalţi şi că nu este valoroasă în sine, doar pentru că există ca fiinţă umană.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul absenţa sau deficienţa limitelor


fara limiteA treia categorie a schemelor dezadaptative timpurii este cea a absenţei sau deficienţei limitelor. Persoanele care îşi formează scheme specifice acestui domeniu au crescut de regulă în familii unde limitele sau regulile fie nu existau sau erau aplicate extrem de inconsecvent, fie limitele oscilau constant între un pol lax şi unul foarte rigid.

Cei care cresc într-un mediu de absenţă sau deficienţă a limitelor au de obicei un slab autocontrol, le este greu să-şi amâne plăcerea sau satisfacerea impulsurilor şi să urmărească cu consecvenţă îndeplinirea unor obiective, pe termen lung. Ei interiorizează nişte limite slabe care nu-i ajută să se delimiteze corect şi să-şi circumscrie spaţiul personal psihic solid şi realist. Eul lor este sau sub presiunea diverselor implusuri, stări, nevoi pe care nu ştiu să le gestioneze adecvat sau se gonflează, având aşteptări şi cerinţe nerealiste de la ceilalţi. De asemenea, au dificultăţi să-şi asume responsabilităţi şi să respecte drepturile celorlalţi. Scopurile pe care şi le formează nu sunt neapărat cele mai realiste, iar efortul pentru îndeplinirea acestora scade vertiginos după perioada de entuziasm iniţială.

Convingerile care se nasc într-un mediu cu limite deficiente sunt de genul: ”Totul mi se cuvine!” sau ”Îmi e imposibil să suport frustrarea dorinţelor!”. Aceste convingeri sunt acompaniate de o imagine neclară şi nerealistă de sine, precum şi de abilităţi scăzute de-a gestiona impulsurile proprii.

Schemele acestui domeniu sunt următoarele:

  1. Revendicare / Grandomanie : persoanele au convingerea că sunt superioare altor oameni şi că li se cuvin drepturi speciale.
  2. Autocontrol / Autodisciplină insuficientă: există sentimentul de incapacitate de a tolera frustrarea coroborat cu un comportament impulsiv.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul lipsa autonomiei şi performanţei


lipsa autonomieiA doua categorie a schemelor dezadaptative precoce identificate de J. Young este cea aparţinând domeniului lipsa autonomiei şi performanţei. Conţinând convingeri ce gravitează în jurul celor două teme, ele se formează de obicei în familii fie supraprotectoare, fie neglijente care nu încurajează autonomia şi încrederea în sine în afara acestora.

Persoanele care dezvoltă scheme din domeniul lipsa autonomiei şi performanţei rămân dependente de familia de origine, au dificultăţi în a-şi fixa obiective personale şi a se dezvolta ca entităţi competente şi autonome. În interiorul lor se structurează convingeri legate de sine care au ca notă comună incapacitatea de-a se descurca autonom şi de-a fi performante şi convingeri legate de viaţă şi ceilalţi, în care viaţa apare ca un constant pericol, iar ceilalţi ca fiind mai bine echipaţi pentru aceasta. Cei care dezvoltă scheme din acest domeniu se simt incapabili de-a trăi şi a se descurca singuri şi, de aceea, de multe ori se agaţă de alţii, construind relaţii fuzionale sau dependente, care să-i ajute să supravieţuiască.

Toate aceste convingeri din acest domeniu, precum şi din celelalte nu au legătură cu abilităţile reale ale persoanelor care le dezvoltă (deşi, convinegrile, odată structurate, influenţează şi abilităţile cu care corelează), ci cu felul cum respectivele persoane s-au simţit în multe dintre experienţele lor timpurii, precum şi cu modalitatea de-a decripta ceea ce au trăit.

Schemele acestui domeniu sunt următoarele:

  1. Dependenţă/incompetenţă: persoanele au convingerea că nu se pot descurca fără ajutorul celorlalţi; există un sentiment constant de neputinţă personală;
  2. Vunerabilitate: există sentimentul unui pericol iminent şi al neputinţei în faţa acestuia;
  3. Fuziune/personalitate infantilă: persoana are convingerea că nu va putea trăi fără ceilalţi;
  4. Eşec: convingerea că eşti sortit eşecului în diverse domenii de viaţă, că, orice ai face, tot nu va ieşi bine.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003

Scheme dezadaptative precoce. Domeniul separare şi respingere


separare si respingere in copilariePsihanaliştii postulează că experienţele din copilărie sunt foarte importante pentru structurarea personalităţii, dar şi pentru etiologia tulburărilor psihice. În analiza tranzacţională scenariul de viaţă se consideră că se formează în mica copilărie. Pentru terapeuţii nondirectivi convingerile fundamentale, ce fac parte din structura eului, au originea în experienţele timpurii ale persoanei. J. Young (2003), un psihoterapeut cognitivist de această dată, acordă aceeaşi valoare timpuriului în dezvoltarea personalităţii. El introduce termenul de scheme dezadaptative precoce, definite ca un cumul de convingeri bazale, puternic înrădăcinate, despre sine şi relaţiile cu ceilalţi, ce au originea în copilărie şi continuă să se dezvolte ulterior pe parcursul vieţii. Ele se originează în experienţele negative din copilărie şi, mai ales, în interpretarea pe care copilul o atribuie acestora. Frustrările nevoilor emoţionale ale copilului coroborate cu o teren personal predispozant conduc la închegarea unor convingeri care se vor dovedi dezadaptative pe parcursul vieţii. Acestea au un anumit grad de rigiditate şi generează stres emoţional pentru că împiedică exprimarea autentică de sine, acceptarea personală şi bunele relaţii cu ceilalţi. Deşi structurate în copilărie, ele sunt activate constant în diverse circumstanţe de viaţă, persoana comportându-se în prezent prin prisma unor semnificaţii extrase în trecut despre sine. E ca şi cum ar rămâne prizonieră într-un univers al copilăriei şi experienţelor frustrante de atunci. Activarea constantă a schemelor precoce antrenează mecanisme de a gestiona lucrurile, neadaptate prezentului, care, pe de o parte, au efecte defavorabile asupra adaptării iar, pe de altă parte, întăresc imaginea distorsionată despre sine şi lume.

J. Young identifică 3 mari categorii de scheme precoce, fiecare categorie având subsumate mai multe tipuri specifice de convingeri.

Prima categorie este cea a separării şi respingerii şi se construieşte în familiile care nu reuşesc să satisfacă nevoile de acceptare, respect şi siguranţă ale copiilor. Persoanele care experimentează frustrări la acest nivel vor avea mai târziu dificultăţi în a realiza legături strânse şi satisfăcătoare cu ceilalţi.

Schemele domeniului separare şi respingere sunt următoarele:

  1. Deprivare sau carenţă emoţională: persoana îşi construieşte convingerea că ceilalţi nu vor putea să-i acorde dragostea, protecţia şi înţelegerea de care are nevoie.
  2. Abandon / Instabilitate: persoana are sentimentul că cei apropiaţi vor sfârşi prin a o abandona.
  3. Neîncredere / Abuz: persoana are convingerea că, într-un final, ceilalţi vor profita de ea, îi vor face rău intenţionat, o vor răni, minţi, abuza.
  4. Izolare socială / Înstrăinare: persoana are convingerea că este diferită de ceilalţi şi că nu poate face parte dintr-un grup.
  5. Imperfecţiune / Ruşine: persoana are sentimentul că este fără valoare şi, prin urmare, de neiubit. În prezenţa celorlalţi, sentimentul de ruşine este foarte puternic.

În concluzie, persoanele care au experimentat sentimente de respingere, neacceptare, lipsă de respect pentru ceea ce sunt ele în esenţa fiinţei lor vor dezvolta una sau mai multe dintre convingerile enumerate anterior, cu efecte dezadaptative mai ales pe latura relaţională a vieţilor proprii.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar, Schema Therapy: A Practitioner’s Guide, Editor Guilford Press, 2003

Autoritatea profesorului. O perspectivă psihologică


autoritatea profesorProfesorii, ca şi părinţii, sunt figuri autoritare, adică au putere de conducere şi îndrumare a celor pe care îi educă. Felul în care un profesor îşi asumă şi exercită autoritatea este corelat şi cu modalitatea în care acesta şi-a integrat primele modele de autoritate, adică modelele parentale.

Autoritatea poate fi definită, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, fie ca un drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare, fie ca prestigiu de care se bucură cineva sau ceva, reuşind să se impună datorită acestuia. În ştiinţele sociale, autoritatea este definită ca o capacitate de a produce efecte dinainte ştiute în comportamentul celorlalţi. Orice profesor dispune de autoritate asupra elevilor (studenţilor) căci el este acela care organizează, realizează şi controlează desfăşurarea procesului didactic. Autoritatea profesorului este, în primul rând, o autoritate ce derivă din rolul său, adică o autoritate legitimă. Această autoritate formală nu este însă suficientă pentru profesor pentru a reuşi să se impună în faţa elevilor (studenţilor) săi, astfel că fiecare profesor utilizeză o serie de modalităţi pentru a avea autoritate în faţa celor pe care îi educă, fiecare modalitate constituindu-se într-un tip specific de putere (autoritate) (cfm. John Frech şi Bertram Raven, 1959). Astfel, vom avea autoritate: 1. de recompensare (prin intermediul recompenselor – verbale, nonverbale, materiale – profesorul controlează comportamentul persoanelor educate), 2. de coerciţie (sunt folosite metode coercitive pentru a produce anumite modificări comportamentale), 3. de referinţă (elevul identifică profesorul cu cel care deţine puterea, datorită unor caracteristici psihice şi comportamentale pe care le sesizează la acesta) şi 5. de competenţă (autoritate ce derivă din competenţa profesională a profesorului).

Autoritatea profesorului mai poate fi caracterizată, tot în funcţie de modalităţile utilizate de acesta pentru a se impune, drept maternă, (recompensatorie, gratificantă, tolerantă) şi paternă (mai puţin tolerantă şi gratificantă, cu reguli fixe, clare, chiar un pic rigide). De asemenea, noi putem vorbi de autoritate asumată (profesorul este conştient de rolul său şi de responsabilităţile inerente acestuia, inclusiv în ceea ce priveşte influenţarea comportamentului celor educaţi) şi neasumată (profesorul refuză să îşi asume direcţionarea conduitei elevilor/studenţilor).

Nu toate tipurile de autoritate enumerate anterior au un efect pozitiv asupra conduitei elevilor/studenţilor, dimpotrivă, unele conduc chiar la efecte contrarii. Autoritatea de recompensare are predominant efect pozitiv, dar efectul se modifică dacă se recompensează tot ceea ce face elevul/studentul, fie bine, fie mai puţin bine.

Autoritatea de coerciţie (folosindu-se ameninţări, pedepse, critici, ironii, etc.) dă de obicei naştere la frică, submisivitate, pasivitate, agresivitate, tendinţe manipulative. Prin coerciţie se obţin doar modificări de comportament de scurtă durată, aparente, acestea nefiind rezultatul înţelegerii rostului acestora, ci doar a fricii de pedeapsă. “Exercitarea puterii corcitive de către profesor, oferind un model de agresivitate, conduce numai la corectarea temporară a conduitei elevului pedepsit şi la deteriorarea atmosferei din clasă. Comportamentul profesorului punitiv se constituie într-un blocaj extern foarte serios al învăţării. Neajunsul principal nu este numai eşecul recuperării deviantului, ci inducerea unor atitudini de indiferenţă faţă de conţinutul lecţiei la ceilalţi elevi care asistă la un astfel de exerciţiu de putere. Dacă pedeapsa se abate asupra unui elev ce se bucură de multă consideraţie în ochii celorlalţi, apare în plus solidaritatea şi suspiciunea faţă de autoritatea profesorului. Apelul la pedeapsă şi la ameninţări reprezintă una dintre cele mai neinspirate decizii pe care le poate lua un dascăl” (Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, 1999, p. 264)”. Coerciţia se naşte de obicei dintr-un sentiment de frică, uneori neconştient, frică că situaţia s-ar putea să nu mai poată fi controlată şi propria imagine şi autoritatea să fie puse sub semnul întrebării. Deşi cauza conduitei coercitive este apărarea propriei imagini în ochii altora, ea conduce însă la efectul contrar. Unii profesori utilizează modalităţile coercitive în anumite situaţii în care le este frică de proprii elevi sau studenţi, în sensul unei nesiguranţe personale, căci agresivitatea ia de multe ori naştere din stări de teamă, de intensitate crescută. Însă, apelul constant la autoritatea de coerciţie ar mai putea să însemne şi un nivel crescut al propriei agresivităţi, contextul şcolar fiind, în acest caz nefericit, o supapă de descărcare a acesteia. De asemenea, coeciţia ar mai putea să fie corelată şi cu asocierea educaţiei cu pedeapsa şi constrângerea, model educativ primitiv, dar prezent uneori în minţile unor profesori, chiar dacă dispun de nişte cunoştinţe teoretice în domeniile psihologiei şi pedagogiei.

În cazul autorităţii de referinţă şi a celei de competenţă, studiile au demonstrat că ele sunt cele mai eficiente modalităţi de influenţare a comportamentului celorlalţi, ultima mai ales în cazul vârstelor mai mari.

Autoritatea maternă este mai eficientă pentru cei introvertiţi, iar cea paternă pentru cei extravertiţi.

Fiecare profesor poate utiliza oricare dintre tipurile de autoritate descrise anterior, în contexte diferite sau în momente diferite ale carierei didactice. Totuşi, de obicei profesorii aleg – conştient sau mai puţin conştient – un anumit tip de autoritate pe care îl folosesc predominant în activitatea educativă. Felul în care profesorii îşi asumă şi exercită autoritatea depinde de mai multe aspecte (unele amintite şi anterior): nivelul cunoştinţelor psihopedagogice şi de specialitate, experienţa didactică, felul în care au fost interiorizate modelele de autoritate parentale, vârsta persoanelor educate, motivaţia ce stă la baza exercitării profesiei didactice, felul în care este înţeles rolul de profesor, caracteristici psihice (temperamentale, aptitudinale şi caracteriale), starea afectivă de moment, etc.

În această lucrare mi-am propus să sesizez legătura existentă între asumarea şi exercitarea autorităţii de către profesori şi felul în care aceştia au interiorizat, integrat modelele de autoritate parentală la nivelul psihicului conştient. Această legătură este mai evidentă pentru profesorii cu mai puţină experienţă didactică, ulterior, pe măsură căpătării acesteia, stilul autoritar putând fi modificat.

În psihologie, integrarea are semnificaţia de armonizare a unor experienţe de viaţă şi a conţinuturilor psihice aferente acestora cu ceea ce există deja la nivelul psihicului conştient şi al imaginii de sine. Fiecare persoană traversează anumite experienţe din care extrage semnificaţii despre sine, despre alţii, despre viaţă. Dacă experienţele sunt pozitive, dacă mediul nu este traumatic, persoana nu foloseşte mecanisme de apărare, aceste semnificaţii putând fi integrate în contextul conştientului său şi a imaginii de sine, rezultând o imagine de sine realistă care să permită o adaptare flexibilă la realitate. Dacă experienţele sunt negative şi mediul traumatic, persoana foloseşte multiple mecanisme de apărare (reprimarea, negarea, raţionalizarea, proiecţia, regresia psihică, sublimarea, compensarea) care împiedică anumite conţinuturi psihice să atingă pragul conştientului şi să fie integrate la nivelul eului. Spunem că acestea au fost negate, reprimate, neintegrate conştient şi că astfel s-a produs o stare de fragmentare a psihicului persoanei. Fiecare om are un anumit grad de diviziune, de fragmentare interioară. Părţile neintegrate ne influenţează totuşi conştientul, dar într-o manieră inconştientă, am putea spune că ne controlează comportamentul, fără a le putea controla conştient.

Noi învăţăm modalitatea de asumare şi exercitare a autorităţii din contactul cu modelele de autoritate din viaţa noastră, cu părinţii noştri, mai ales cu tata. În funcţie de tipul relaţiei pe care fiecare persoană a avut-o cu tatăl său, în perioada de dezvoltare a personalităţii sale, se va produce o acceptare sau nonacceptare a ceea ce înseamnă autoritate, o integrare a modelului de autoritate la nivel conştient sau o respingere a acestuia. Felul în care interiorizăm modelul de autoritate oferit de părinţi va influenţa considerabil relaţia noastră ulterioară cu autoritatea, adică atât modalitatea de exercitare a autorităţii, dar şi aceea de a ne raporta la persoanele cu autoritate.

În relaţia educativă cu proprii copii, tatăl se poate manifesta predominant agresiv, predominant pasiv (neimplicat) sau ferm, decis, dar nu agresiv.

Părinţii agresivi îşi impun dorinţele şi nevoile lor copiilor, neţinând cont de nevoile acestora. Ei ameninţă, pedepsesc, jignesc, încercând să-şi domine total copiii. Un părinte agresiv ţipă sau jigneşte când copilul se comportă inadecvat, respinge cererile copilului înainte de-a le auzi în întregime, consideră că nevoile şi dorinţele proprii sunt mai importante decât ale copilului şi foloseşte ca principal mijloc educativ bătaia.

Dacă tatăl este predominant hiperautoritar şi agresiv în relaţia cu copilul său, atunci copilul poate respinge conştient modelul de autoritate (căci îi provoacă stare de disconfort psihic), dar inconştient acesta este preluat, căci este primul şi cel mai important model de autoritate. Aceasta respingere conştientă a autorităţii şi identificare inconştientă cu aceasta poate să-l conducă pe individ la dificultăţi în exercitarea ulterioară a autorităţii. El ar putea, profesor fiind, să refuze asumarea autorităţii, preferând să evite să se impună în faţa elevilor, studenţilor sau să aibă un comportament oscilant între neimplicare din punct de vedere al autorităţii şi coerciţie, ca modalitate de a restabili controlul pierdut. “În cazul unui tată hiperautoritar se produce o fuziune nefirească, toxică, între mamă şi fiu, fiul se identifică cu o parte a eului matern, cea negativă – victimă şi se dezidentifică parţial cu tatăl (partea negativă – agresorul). Fiul adoptă un comportament slab, anxios, evitant sau rebel” (Iolanda Mitrofan, 2004, p. 145).

O aceeaşi situaţie de autoritate şi control excesiv din partea părinţilor şi mai ales a tatălui ar putea să mai conducă, pe de o parte, la o respingere a modelului, dar, pe de altă parte şi la o acceptare parţială a acestuia, copilul asociind exercitarea autorităţii cu o serie de avantaje. Această ambivalenţă faţă de autoritate conduce de obicei la exercitarea unui tip de autoritate corcitivă (modelul patern, preluat prin acceptare), în acelaşi timp individul nefiind conştient de stilul său autoritar (şi în acest fel este în consonanţă cu respingerea modelului: “dacă mă fac nu văd, atunci nu există”). O astfel de persoană, în situaţii de autoritate (de exemplu, educator fiind), este predominant coercitivă şi agresivă şi îşi rezolvă potenţialul conflict interior prin diverse mecanisme de apărare (de obicei elevii sunt văzuţi ca agresivi şi inadecvaţi).

Persoana care respinge autoritatea poate juca una din două roluri, în relaţia cu autoritatea: fie este agresor (de obicei când deţine autoritatea), fie este victimă, adică submisivă, fără păreri şi dorinţe proprii (de obicei când este într-o poziţie de subordonare faţă de o autoritate).

Uneori controlul şi responsabilitatea educaţiei copiilor sunt asumate predominant de către mamă, tatăl fiind absent psihic, neimplicat. Este genul de tată care nu vrea complicaţii acasă, după stresul de la serviciu şi una dintre modalităţile de-a le evita este să nu se implice în educaţia copiilor. Un astfel de tată poate fi uşor manipulat de către copil, el neputând să se impună în faţa acestuia.

Tatăl poate fi absent fizic (cazul familiilor constituite din mamă şi copil/copii) sau psihic. În ambele situaţii responsabilitatea şi autoritatea revin mamei şi modelul autoritar va fi preluat de la ea, aici fiind diferenţe în funcţie de sexul copilului. În această situaţie, mama va juca un rol dublu, va fi mamă şi tată, cea care gratifică şi cea care impune reguli. Modelul autoritar va fi, de multe ori, confuz, ceea ce conduce la deficite în asumarea autorităţii mai ales în cazul băieţilor (care sunt lipsiţi de modelul masculin) şi la o exacerbare a acestuia în cazul fetelor, devenind femei predominant autoritare.

În cazul tatălui neimplicat, dar prezent fizic, se poate produce chiar o devalorizare a acestuia, el fiind perceput ca fiind cel slab, fără putere şi valoare. La nivel conştient avem o respingere a modelului propus de tată, în acelaşi timp modelul respins fiind preluat prin reprimare de către inconştient. Lipsa unui model clar de autoritate dă naştere unui sentiment de nesiguranţă interioară care se poate traduce prin nehotărâre şi timiditate comportamentală sau, compensatoriu, printr-un comportament excesiv de rigid, controlat, autoritar, care să mascheze nesiguranţa interioară.

Putem întâlni şi situaţia în care ambii părinţi sunt pasivi şi excesiv de toleranţi, în această situaţie controlul interacţiunilor din familie revenind copiilor. În această situaţie modelul de autoritate nu există, iar aceşti copii vor avea dificultăţi de-a se comporta în situaţii care presupun legătura cu autoritatea. Ei vor fi nişte rebeli care vor refuza situaţiile în care e nevoie de asumarea autorităţii, dar şi supunerea la reguli şi norme.

Părinţii asertivi sunt fermi, decişi, dar nonagresivi. Îşi exprimă ideile şi cerinţele faţă de copil în mod rezonabil, fără a ţipa sau jigni, clar şi direct. Ei ţin cont de nevoile şi dorinţele copilului şi îi explică acestuia de ce trebuie respectate regulile. Copilul este încurajat să se exprime şi să se manifeste independent.

Un tată asertiv, ferm, decis, dar nonagresiv este modelul ideal de autoritate. Acest model, fiind nonagresiv şi securizant la nivel psihic este acceptat de către copil, acesta devenind ulterior sigur pe sine şi competent în situaţii de deţinere a autorităţii. În confruntarea cu o persoană care deţine autoritatea nu se va comporta submisiv, ci va fi, asemenea tatălui său, asertiv. Putem spune că este profesorul ideal. Suficient de încrezător încât să nu fie agresiv, profesorul care are disponibilitatea să recompenseze, calm, echilibrat, care transmite forţă şi putere psihică.

După descrierea diverselor tipuri de interiorizare a autorităţii parentale, se impune întrebarea : “Care este probabilitatea ca o persoană cu dificultăţi în acceptarea şi asumarea autorităţii să ajungă cadru didactic?” Destul de mare, este răspunsul, pentru că noi căutăm contactul cu situaţii de viaţă care să ne pună în legătură cu aspecte vulnerabile ale structurii noastre psihice, în scopul cunoaşterii şi integrării acestora. Prin urmare, se impune ca, în timpul pregătirii pentru profesia didactică, să se acorde o atenţie mare şi aspectelor care ţin de relaţia cu autoritatea, cu scopul remedierii dificultăţilor personale legate de aceasta. Ideal ar fi ca analiza personală să facă parte din pregătirea obligatorie pentru profesia de cadru didactic.

 Material prezentat în 2005 în cadrul unui Simpozion  National – DPPD, Universitatea Politehnica Bucureşti

Bibliografie:

Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, Psihologie Şcolară, Ed. Polirom, 1999
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, 1996
Iolanda Mitrofan, Terapia Unificării, Ed. Sper, 2004
Iolanda Mitrofan (coord.), Psihopatologia, Psihoterapia şi Consilierea Copilului, Ed. Sper, 2001

Cicluri distructive în cuplu. Ciclul urmărire-distanţare


soarecele si pisicaInteracţiunile dintre membrii unui cuplu pot fi fluide, spontane, adecvate nevoilor celor doi parteneri sau rigide, blocante, distructive, repetitive. Cele distructive emoţional rezultă din neexprimarea nevoilor şi emoţiilor primare ale partenerilor de cuplu. În locul exprimării adecvate, nonagresive a nevoilor de relaţie şi a emoţiilor asociate acestora se exprimă alte emoţii care le maschează pe primele (de exemplu învinovăţire sau resentimente) sau emoţii manipulative (îmbufnare, furie manipulativă etc.). Această acoperire a unor emoţii cu altele, a unor manifestări adecvate cu unele agresive şi manipulative are loc datorită sensibilităţii noastre. De obicei ne acoperim zonele vulnerabile şi permitem mai greu accesul celorlalţi la zonele mai sensibile ale sufletelor noastre. Pentru că ne e teamă că am putea fi răniţi, abandonaţi, dispreţuiţi etc. Facem acest lucru şi în relaţiile de cuplu. Ne lăsăm cu greu partenerii de cuplu să descopere ce avem nevoie cu adevărat, ce ne dorim, ce ne îmbogăţeşte, ce ne bucură sau întristează profund.

Momentele de sinceritate autentică, în care dezvăluim – fără a cere cu presiune, fără a dori ceva în schimb – aspecte profunde ale interiorităţii noastre sunt de multe ori insuliţe într-un ocean de presiuni, cereri, manipulări, agresivitate, prin care ne spunem deformat nevoile.

Un ciclu distructiv specific dinamicii de cuplu este ciclul urmărire-distanţare. Se întâmplă ca un partener să aibă o nevoie mai mare de apropiere, de intimitate, de contact, de timp petrecut împreună decât celălalt. Într-o astfel de situaţie, dacă ambii parteneri nu reuşesc să-şi comunice nevoile asertiv, necondiţionant, cu centrare pe sine, va apărea o interacţiune de tipul şoarecele şi pisica, urmărire-distanţare, în care cel cu nevoia mai crescută de intimitate îl va presa, învinovăţi, acuza pe celălalt pentru a-şi satisface nevoia, iar ultimul se va retrage, se va izola comportamental şi emoţional. Ca reacţie la acest comportament, partenerul cu nevoia mai scăzută de contact va ajunge în final să se retragă mult mai mult decât îi cerea nevoia sa iniţială. Interacţiunea urmărire-distanţare este aşadar extrem de frustrantă pentru ambii parteneri pentru că nici unul dintre ei nu primeşte atât cât îşi doreşte.

Funcţionarea într-un cuplu cu dinamică urmărire-distanţare se complică şi pentru că, dincolo de nevoia afirmată (într-o manieră inadecvată, ce e drept), există şi reversul acesteia, nevoia contrară, dar reprimată. Astfel, partenerul cu o nevoie de intimitate mai crescută are o nevoie de independenţă reprimată şi partenerul cu o nevoie de independenţă mai crescută are o nevoie de intimitate reprimată. Nevoile reprimate sunt de obicei proiectate asupra partenerului. În interacţiune, fiecare partener îşi exprimă atât propria nevoie afirmată, dar ia asupra sa şi nevoia reprimată a partenerului. Astfel, cel care doreşte mai multă intimitate se va exprima cât pentru două persoane, iar cel care doreşte mai multă libertate o exprimă, de asemenea, atât pentru sine, cât şi pentru partenerul de cuplu. Virulenţa exprimării şi distructivitatea emoţională cresc, prin urmare.

Ciclul urmărire-distanţare poate continua astfel multă vreme, devenind definitoriu pentru dinamica de cuplu şi conducând la ambii parteneri la dezamăgire crescândă şi eroziune emoţională.

Ieşirea din ciclul urmărire-distanţare se poate face prin conştientizarea nevoilor de relaţie şi identificarea unor modalităţi conciliante asertive de împărtăşire a nevoilor şi emoţiilor fundamentale. Exprimarea adecvată a nevoilor creează spaţiu atât pentru exprimarea nevoilor afirmate, dar şi pentru conştientizarea nevoilor reprimate. De asemenea, exprimarea de sine autentică conduce şi la o altă dinamică de cuplu în care fiecare partener, conştientizându-şi atât nevoie de intimitate, dar şi pe cea de independenţă, le va exprima la intensităţi diferite, în momente variate. Aceasta face ca ”dansul” celor doi să nu mai fie o urmărire şi distanţare, ci unul variat, cu momente de apropiere, distanţare, constanţă în distanţa emoţională, schimbare de sens şi intensitate a nevoilor. Unul mult mai satisfăcător pentru ambii parteneri de cuplu.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

Tehnici specifice activităţilor de consiliere, psihoterapie şi coaching. Tehnica scaunului gol şi a metapoziţiilor


scaunul golTehnica scaunului gol – este o tehnica gestaltistă (gestaltismu: şcoală ce aparţine psihoterapiei umaniste) de conştientizare afectivă şi relaţională şi reprezintă un suport fie pentru a experimenta dialogul cu diverse persoane din viaţă, fie pentru a pune în legătură părţile eului aflate în conflict. A fost creată de Perls şi o variantă a ei (top dog-under dog) constituie modalitatea prin care sunt puse “faţă în faţă” imaginea de sine reală cu imaginea de sine ideală.

Presupune, într-o primă instanţă, imaginarea celuilalt sau a părţii personale cu care se discută, stând pe un scaun gol. Se începe apoi dialogul cu interlocutorul imaginat. Când persoana simte că vrea un răspuns de la celălalt sau că doreşte să audă şi punctul de vedere al acestuia ea se mută pe scaunul gol jucând rolul celeilalte persoane sau părţii eului imaginate iniţial. În tot timpul acestei tehnici se face o trecere între cele două scaune (cu corespondentul lor de rol) dintre care unul întotdeauna va fi gol şi ”umplut” cu ajutorul imaginaţiei. Exerciţiul se finalizează când cele două părţi sau cele două persoane experimentate ajung la un acord, la un punct de vedere pe care îl acceptă ambele.

Deşi poate părea ridicol, ciudat sau un joc pentru cei care nu au avut contact anterior cu astfel de tehnici, ea surprinde ceea ce purtăm în noi legat de toate persoanele cu care interacţionăm şi de toate părţile pe care le conţinem. Este o tehnică care ne ajută să ne clarificăm poziţia noastră, dar şi a celorlalţi importanţi pentru noi pentru că ne ”obligă”, prin accesarea succesivă a diverse roluri, să empatizăm, să ne punem mai clar şi circumscris atât în pielea noastră, cât şi a altor persoane.

Această tehnică este folosită frecvent în diversele forme de consiliere, psihoterapie sau în coaching pentru că permite accesarea imaginativă a celuilalt: eşti pus practic în locul altuia pentru a privi viaţa prin ochii acestuia. Este o tehnică care permite decentrarea, înţelegerea celuilalt, creşterea empatiei şi toleranţei interpersonale.

Pentru a vedea cum funcţionează această tehnică ne putem imagina o situaţie problematică şi, ”luând locul” fiecărei persoane implicate în această situaţie o putem prezenta din perspectiva fiecăreia.

Tehnica metapoziţiilor – este derivată din tehnica scaunului gol şi constă în experimentarea succesivă a rolurilor altor persoane, mai întâi a celei cu care o persoană se află în conflict, apoi a aceleia care e martoră la discuţia celor două şi o evaluează, apoi rolul celei de-a treia care a văzut cum a fost evaluată discuţia de către martor, şi aşa mai departe. Experimentarea din perspective “cât mai distanţate” a conflictului permite creşterea gradului de evaluare obiectivă a acestuia şi implicit, creează premisa unei abordări mai realiste a acestuia în viaţa reală. De exemplu, o persoană poate fi implicată într-un conflict cu o alta. Pentru a o ajuta pe aceasta să evalueze decizia pe care trebuie să o ia în gestionarea acestui conflict, ea poate juca rolul tuturor celorlalţi actori implicaţi în conflict, dar şi a altora care ar fi doar observatori şi ar avea de la foarte puţină tangenţă cu disputa până la nici una.

 Bibliografie
Stancu, Ioana, Mic tratat de consiliere psihologică şi şcolară, Ed. Sper, Bucureşti, 2005

De ce unii oameni ştiu mai bine ce vor decât alţii?


om indecisSunt oameni care afirmă că au ştiut încă de mici ce profesie şi-ar dori să practice când vor fi adulţi. Există oameni care par că au ştiut dintotdeauna ce fel de viaţă vor să aibă, cum să-şi trăiască viaţa, ce-şi doresc şi ce nu. Şi, există oameni care descoperă cu greu ceea ce le place, ceea ce vor să profeseze, ce stil de viaţă li se potriveşte … . Care este diferenţa dintre cele două categorii? Diferenţa constă în felul cum s-au format oamenii acestor categorii.

Oamenii din prima categorie au fost validaţi şi confirmaţi de persoanele care i-au crescut şi educat, ei au avut libertatea de-a spune ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce-şi doresc şi adulţii din prejma lor le-au reflecat aceste aspecte interioare întărindu-le şi confirmându-le. În copilărie, ei au avut libertatea să greşească, să fie aşa cum simt, să ia şi note mai mici de 10, să se manifeste cu spontaneitatea specifică vârstei, să fie veseli, zgomotoşi, trişti, să facă crize de furie din când în când, fără ca nimeni să ameninţe că moare, că se îmbolnăveşte, că le retrage dragostea, fără ca nimeni să le spună că nu sunt în ordine dacă se manifestă aşa. Aceşti oameni au avut norocul ca personalitatea lor să se structureze în jurul unui sine autentic, adică în construcţia convingerilor, atitudinilor şi valorilor proprii au fost integrate într-un procent crescut nevoile lor personale, emoţiile lor, felul lor autentic de-a fi.

Oamenii din a doua categorie s-au format astfel încât să nu sufere persoanele cele mai importante, să fie fericite, mulţumite sau măcar să nu se mai supere. Ei au venit în întâmpinare, au satisfăcut nevoi care nu erau ale lor, şi-au sacrificat o parte din ceea ce sunt pentru un dram de aprobare şi acceptare pe care, de multe ori nu le-au primit, în pofida străduinţelor. Când însă erau aşa cum ceilalţi semnificativi se aşteptau să fie, se confruntau cu mai puţină respingere.  Prin urmare, aceştia au fost nevoiţi să-şi inhibe multe emoţii veritabile, să treacă sub covor nevoi importante, să joace după cum vor şi după cum se simt bine adulţii care i-au crescut şi educat. Ei au avut ghinionul să se formeze pentru alţii, renunţând la părţi importante din ei înşişi, care nu primeau confirmarea din exterior.

Dacă faci cumva parte din a doua categorie, renunţă la ideea de a şti clar unde vrei să ajungi, în diversele tale aspecte de viaţă. Ia-o încet, pas cu pas! E nevoie de paşi mici prin care să te descoperi pe tine, pentru că sinele tău autentic nu a avut şansa să înflorească într-o structură coerentă care să-ţi fie ghid veritabil acum. Dă-ţi timp pentru a te descoperi, urmând încetul cu încetul nevoile pe care le simţi ca fiindu-ţi proprii. Dacă îţi place să scrii, fă-o, vei vedea în ce direcţie te vei îndrepta, făcând-o. Nu te aştepta să ştii încă de la începutul drumului. Dacă îţi place să realizezi lucruri cu mâinile, acţionează. În timpul tău liber, dacă deja eşti prins într-un job care să-ţi asigure supravieţuirea. Cu timpul poate o să-ţi vine o idee pentru o afacere de tipul hand-made. Dacă nu ştii dacă să te căsătoreşti sau nu, să faci copii sau nu, nu te impacienta. Nu-ţi fixa obiective pe termene foarte lungi. Fii atent la ceea ce simţi, dezvoltă-ţi, printr-o atenţie constantă, ochii pentru interiorul tău, stabileşte-ţi un mai bun contact cu senzaţiile corporale, cu emoţiile şi, încetul cu încetul, vei vedea că o să poţi spune mai des: ”Aceasta e ceea ce vreau!” Baftă!

Cum interferă memoria emoţională cu adaptarea noastră?


soare tristExperienţele emoţionale puternice se întipăresc foarte bine în memoria noastră. Atât de bine încât cineva care a traversat un eveniment traumatic va tinde să retrăiască într-o formă sau alta experienţa respectivă în contact cu situaţii asemănătoare. De asemenea, va încerca să evite ceea ce ar putea să conducă la evenimente similare.

Această caracteristică, de-a păstra în memorie ceea ce ne-a impactat emoţional a contat destul de mult pentru supravieţuirea speciei noastre. Importanţa ei pentru evoluţia noastră filogenetică este aşadar incontestabilă. Însă, în planul vieţii individuale, o prea bună memorare aduce cu sine trecutul în prezent cu scopul evitării a ceea ce a fost dureros în trecut. Rezultatul este însă o adaptare mai puţin adecvată circumstanţelor, deci mai puţin bună.

Ştim cu toţi că, în copilărie, ne construim tot felul de scheme de raportare la diverse situaţii, scheme ce se nasc în interacţiunile noastre cotidiene. Când situaţiile ne ating profund emoţional şi schemele ce iau naştere au un grad mai mare de rigiditate. Iar tocmai această rigiditate ne va face ca, în anumite situaţii, care ne amintesc de cele originale, să nu putem avea un răspuns corelat mai ales cu circumstanţele prezentului.

Pentru a depăşi rigiditatea mecanismelor învăţate în trecut, în procesul psihoterapeutic este abordată situaţia iniţială astfel încât trăirile, gândurile, amintirea evenimentului în totalitate să se circumscrie acelui eveniment trecut, pentru ca fragmente din acesta să nu se mai reproducă automat în alte situaţii. Prin urmare, pentru ca informaţiile din memoria emoţională să nu interfere cu adaptarea noastră e nevoie ca ceea ce ne-a impactat emoţional să fie astfel prelucrat şi integrat încât efectul asupra prezentului să nu fie unul negativ.

Validarea emoţională


validarea emotionalaA valida presupune a confirma, a spune că ceva există şi că forma sa este bună aşa cum e. Validarea emoţională înseamnă a recunoaşte emoţiile – ale tale şi ale altora – şi legitimitatea lor în diverse situaţii.

În copilărie, validarea emoţională de către persoanele care au în grijă copilul contribuie la structurarea personalităţii sale, prin confirmarea şi întărirea încrederii în sine. În cazul adulţilor, validarea emoţională de către alte persoane ajută la clarificarea sentimentelor, emoţiilor, trăirilor emoţionale confuze şi, în consecinţă, le creşte posibilitatea de a înţelege mai bine experienţele de viaţă pe care le trăiesc şi de a se adapta mai adecvat acestora.

Invalidarea trăirilor emoţionale ale unui semen este una dintre cele mai dăunătoare lucruri din punct de vedere psihologic pe care o persoană o poate face alteia. De fapt, invalidarea emoţională reprezintă una dintre cauzele tulburărilor emoţionale.

Cea mai simplă modalitate de a valida experienţa unei persoane este să-i comunicăm că înţelegem ceea ce simte şi că aceasta are un sens în contextul pe care îl traversează.

Bibliografie:
Greenberg, Leslie, Terapia centrată pe emoţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2014

 Pledoarie pentru emoţii


pledoarie enotii

Emoţiile sau trăirile afective ne sunt folositoare în multiple moduri. Deşi de multe ori suntem educaţi să ne controlăm emoţional şi să ne exprimăm cât mai puţin în această zonă, trăirile afective sunt o adevărată resursă pentru viaţa noastră.

Punctual, iată ce beneficii putem extrage din contactul cu componenta emoţională:

  • evaluarea rapidă a unei situaţii;
  • monitorizarea promptă a stării unei relaţii;
  • semnal pentru ceilalţi despre felul în care trăim diversele situaţii (prin expresiile emoţionale); noi nu ştim ce gânduri au oamenii dacă nu le exprimă, dar putem deduce emoţiile unei persoane fără ca ea să spună nimic, prin interpretarea expresiilor ei emoţionale;
  • emoţiile ne arată dacă nevoile noastre sunt satisfăcute sau nu, dacă lucrurile merg sau nu în direcţia dorită;
  • trăirile emoţionale ne dau informaţii nu numai despre nevoile noastre, dar şi despre alte structuri motivaţionale: convingeri, valori, interese;
  • emoţiile pot sta la baza unor acţiuni;
  • emoţiile susţin activitatea de învăţare, de exemplu suntem mai motivaţi să învăţăm ceva ce ne place;
  • emoţiile pe care le trăim ne ajută în luarea deciziilor, susţinând anumite alternative şi eliminând altele;
  • trăirile emoţionale ne oferă mesaje importante pentru adaptarea noastră la realitate: dacă suntem sau nu în pericol, dacă ne sunt încălcate graniţele etc.
  • schimbarea în terapie presupune adesea accesarea unor emoţii profunde şi dureroase;
  • emoţiile sunt oglinzi interne prin care reflectăm rapid relaţia noastră cu oamenii şi cu mediul, în general.

În concluzie, cu cât vom fi mai în contact cu ceea ce simţim, cu atât relaţia noastră cu mediul va fi mai adecvată sinelui noastru autentic, iar viaţa pe care o vom trăi va fi experimentată ca fiind mai satisfăcătoare.

Este oare adevărat?


este adevaratAstăzi se recunoaşte într-un procent mare ideea că multe dintre convingerile noastre – despre noi şi despre lume – sunt preluate de-a gata, netrecute prin filtrul propriu, de la persoanele importante din viaţa noastră.

Multe şcoli de orientare umanistă: analiza tranzacţională, gestaltterapia, psihoterapia centrată pe client sunt de acord că în structura eului există idei, gânduri pe care nu ni le-am format singuri prin procesarea individuală a experienţelor trăite. Aceste convingeri, fiind fundamentale în imaginea pe care o avem despre noi, influenţează şi părerile, judecăţile, interpretările, semnificaţiile ulterioare pe care le acordăm evenimentelor trăite.

Pentru a ne debarasa de gândurile altora în fond, de preconcepţiile despre noi, despre alţii, despre viaţa pe care ar trebui s-o avem şi pentru a putea gândi cu mintea proprie au fost dezvoltate diverse metode ajutătoare, fie în cadrul unor şcoli de terapie, fie de către alte persoane din afara câmpului psihoterapeutic.

Byron Katie a creat o metodă simplă şi eficientă de interogare a gândurilor proprii, cu scopul de-a le testa validitatea. Metoda presupune parcurgerea următorilor paşi:

  1. identificarea convingerii, judecăţii, părerii (de obicei negative) asupra căreia să medităm;
  2. punerea sub semnul întrebării a convingerii respective: ”Este oare adevărat că… ?”;
  3. punerea mai profundă sub semnul întrebării a judecăţii în cauză: ”Pot eu să fiu foarte sigur că am dreptate? Ce argumente pot să aduc?”;
  4. identificarea consecinţelor faptului de a crede convingerea adevărată: ce emoţii, ce comportamente, ce consecinţe rezultă din a considera acea convingere adevărată;
  5. identificarea consecinţelor pentru viaţa proprie derivate din a nu crede acea convingere adevărată (”Ce s-ar întâmpla dacă nu aş crede acest gând?”);
  6. construirea unor reversuri ale gândului respectiv şi identificarea unor argumente care să le susţină.

Urmărind paşii acestei metode se ajunge la a demonta multe convingeri fixe şi rigide, iar uneori, paradoxal, putem constata că şi alte gânduri contrare convingerii iniţiale ar putea să fie adevărate. Metoda aceasta poate fi benefică pentru a scăpa din chingile unor gânduri demoralizante, negative, consumptive energetic şi a ne construi o stare de linişte sufletească.

Pentru a exemplifica această metodă voi trece prin filtrul ei cea mai frecventă convingere negativă a oamenilor, aceea care stipulează că ”Nu sunt bun de nimic!”. Vom discuta ipotetic, la modul general:

  1. Este oare adevărat că nu sunt bun de nimic? Veţi fi de acord cu mine că, indiferent de cine îşi face această analiză, răspunsul nu are cum să fie afirmativ din simplul motiv că fiecare om este bun la ceva.
  2. Pot eu să fiu foarte sigur că nu sunt bun de nimic? Am nişte argumente pentru această asumpţie? Aici fiecare poate să vină cu argumentele proprii: că nu ştiu, că nu pot, că nu mă pricep etc. Dar sunt oare aceste argumente suficiente pentru a considera convingerea respectivă adevărată?! E de meditat!
  3. Care sunt consecinţele faptului de a nu mă crede bun de nimic? Pot fi multe: îmi e teamă să-mi asum diverse responsabilităţi, sunt deprimat, nu mă simt bune, sunt nemulţumit mai tot timpul etc.
  4. Ce s-ar întâmpla dacă nu aş mai crede în acea convingere? De exemplu, aş putea să fiu mai mulţumit, mai eficient, mai plăcut, mai responsabil. Şi multe altele.
  5. Construirea unor judecăţi contrare părerii iniţiale, de exemplu că sunt multe lucruri (sau măcar unul) la care sunt chiar bun.

După ce m-aţi acompaniat cu atenţia în construirea acestui exemplu, ce ziceţi, ce se poate întâmpla în mintea şi sufletul unei persoane care parcurge aceşti paşi ai metodei? Dacă vi s-a părut utilă, o puteţi pune în practică în viaţa proprie când vă veţi confrunta cu un impas existenţial ce va avea sigur asociate unul sau mai multe convingeri negative.

Bibliografie:
Byron Katie, Am nevoie de iubirea ta. Să fie oare adevărat?, Ed. Elena Francisc, Bucureşti, 2011