Cuvinte vindecătoare


cuvinte vindecatoareCuvintele pot fi atât arme de temut în interacţiunea umană, cât şi balsam pentru suflet, cu potenţial major de vindecare. Cuvintele vindecătoare nu rănesc, nu jignesc, nu confuzează ci, dimpotrivă, separă ceea ce este amestecat, susţin şi alină.

În Constelaţiile familiale (ca şi curent psihoterapeutic), cuvintele vindecătoare afirmă ceea ce există (pentru că o bună raportare la realitate presupune cunoaşterea şi afirmarea realităţii) şi întăresc ceea ce este benefic. B. Hellinger vorbea de forţa şi capacitatea vindecătoare a următoarelor cuvinte: ”da”, ”te rog”, ”mulţumesc”, mai ales în cadrul relaţiilor de cuplu. Cuvântul ”da” reprezintă acceptarea a ceea ce există, a partenerului, a vieţii, a fericirii. Acest autor explica că ne-am obişnuit să aplicăm legile societăţii omeneşti şi în interacţiunea cu aspecte mai profunde ale vieţii, aşa că ni se pare firesc să plătim pentru orice: pentru sănătate, pentru noroc, pentru fericire. Prin acceptarea a tot ceea ce există, renunţăm la încercarea de a plăti într-o formă sau alta pentru ce avem, ne bucurăm de ceea ce există, spunem ”da” vieţii, în fond. Un sinonim la fel de vindecător ca şi ”da” este cuvântul ”accept”.

Cuvintele ”te rog” deschid sufletele, ele – dacă sunt spuse cu sinceritate – ne poziţionează într-o atitudine de smerenie şi disponibilitate pentru celălalt.

”Mulţumesc” este un alt cuvânt care leagă relaţiile, pentru că ne ajută să ne exprimăm recunoştinţa şi aprecierea, care sunt o adevărată hrană emoţională pentru interacţiunile umane.

În afara acestora, putem enumera şi alte cuvinte, fraze vindecătoare, care ne pot susţine în relaţiile noastre şi – pentru cei care sunt psihoterapeuţi – în chiar desfăşurarea procesului terapeutic, mai ales în momentele în care e nevoie de poziţionare, separare şi afirmare a clientului faţă de persoane semnificative din viaţa sa.

Cuvântul ”aleg” întăreşte asumarea responsabilităţii, ne scoate din sfera rolului de victimă căreia i se întâmplă sau i se fac lucruri fără să aibă capacitatea de-a interveni, ne obligă să ne conştientizăm faptele din perspectiva consecinţelor atât pozitive, cât şi negative. Multe mame consideră că se sacrifică pentru copiii lor. De fapt fac alegeri, de care evită să fie conştiente, pentru a beneficia de avantajele emoţionale ale rolului de victimă (autocompătimirea, compătimirea celorlalţi, posibilitatea de-a pretinde ceva în schimbul aşa-zisului sacrificiu). O mamă poate spune: ”Aleg să satisfac nevoile copilului meu şi să-mi frustrez X dorinţă, pentru că aşa consider că este bine în acest moment” şi va fi o mamă responsabilă şi conştientă de deciziile sale, o mamă care nu-şi va împovăra copiii cu responsabilitatea deciziilor sale.

”Sunt”, spre deosebire de ”îmi doresc”şi ”vreau” (care arată o lipsă), ne centrează pe fiinţare, plinătate, afirmare. Când cineva spune: ”Sunt independent, sunt separat, sunt bogat”, simţim forţa, existenţa şi determinarea inerente acestor fraze. Dar nu numai cuvântul ”sunt” are această energie, ci toate cuvintele prin care declinăm verbul ”a fi”. Ele ne ajută să afirmăm realitatea, mai ales atunci când se voalează, devine neclară. De exemplu, pentru un copil care a trăit constant cu devalorizarea făcută de părinţi fratelui său, fraza ”Tu eşti fratele meu. Te accept şi te respect”, are potenţial vindecător, restabilind ordinea încălcată de părinţi. De asemenea, în procesul de doliu după un avort, o mamă poate spune: ”Tu eşti copilul meu. Te recunosc şi te accept!”.

”Îţi las ţie” este o expresie care contribuie la afirmarea separării de ceea ce este negativ, de ceea ce nu ne aparţine, de ceea ce ne încurcă. Ea ne ajută să ne debarasăm de emoţiile, gândurile, atitudinile, imaginile introectate, preluate de la ceilalţi şi să ne construim propriul nostru univers, în acord cu ceea ce suntem cu adevărat. Aceeaşi conotaţie o are şi expresia: ”mă separ de”.

Sunt mult mai multe fraze vindecătoare decât cele pe care le-am enumerat aici. Vă invit să le descoperiţi şi să utilizaţi potenţialul lor benefic. Iar eu o să închei acest articol cu o fraza pe care, deşi o considerăm vindecătoare, nu este în esenţa ei decât deresponsabilizantă. Este vorba de expresia ”Iartă-mă”. Pentru ce? Ca să trăiesc cu conştiinţa împăcată, ca să împart responsabilitatea cu tine, ca să spun că sunt bun că mi-am cerut iertare şi că tu eşti rău că nu mi-ai acordat-o. În loc de aceasta, putem spune cu responsabilitate: ”Accept că ţi-am făcut rău şi o să trăiesc cu asta.”

 Bibliografie:
  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010.

Advertisements

Secretele de familie


secretSecretele de familie cumulează toate lucrurile nespuse și ascunse față de anumiți membri ai familiei, de obicei cei mai tineri. Aceștia sunt ținuți deoparte, ca modalitate protectivă, de informațiile secretului.

Unele secrete sunt sănătoase și legitime, de exemplu viața sexuală a părinților este ținută secretă față de copil. El simte că există un secret dar, pentru că acesta îi face pe părinții săi fericiți, nu va fi influențat negativ (în virtutea faptului că nu este preocupat de acesta).

Alte secrete, cele care se referă la lucruri considerate rușinoase, imorale sau foarte dureroase – adopția, fecundarea in vitro, copilul rezultat dintr-o aventură extraconjugală, boala psihică, alcoolismul, dependențele, suicidul, morțile copiilor sau ale tinerilor, morțile bruște – au efecte negative asupra unor membri din familie, atât în prezent, cât și în generațiile ulterioare.

Secretul are un impact cu atât mai mare, cu cât investiția emoțională legată de aspectele ascunse este mai mare.

Copiii intră sub sfera de influență a unui secret când observă la părinții lor comportamente stranii, inadecvate, fraze ciudate legate de anumite evenimente sau subiecte. Atunci aceștia încep să se întrebe, să găsească explicații pentru ceea ce nu este comunicat, pentru ceva despre care nu se vorbește, dar se transmit totuși informații, nonverbal, paraverbal și chiar și verbal, indirect și deformat. Informațiile ”scăpate” despre secret nu eludează conținutul acestuia, dar transmit că ceva nu este în regulă, că este dureros, de neexprimat, tabu. Confruntați cu golul informațional, copiii încep să fantazeze asupra acestor aspecte, spunându-și, în virtutea viziunii lor egocentrice: ”E posibil să fie vina mea. Am făcut o prostie” sau ”E ceva în neregulă cu mine”. Copilul începe apoi, încet, încet, să aibă din ce în ce mai multe îndoieli și din ce în ce mai generalizate: se va îndoi de sine, de ceea ce aude, de ceea ce vede, de ceea ce gândește și de ceea ce înțelege. Aceste îndoieli creează o tensiune psihică foarte mare conducând la diverse tulburări.

Secretele de familie nu declanșează anumite simptome, ele agravează toate simptomele. Dacă un copil nu are încredere în sine, atunci când se confruntă cu un secret, își va amplifica neîncrederea, dobândind un comportament dominat de eșec. Când un tânăr are deja o structură dependentă, el poate, de asemenea, să devină toxicodependent.

Cum ieșim de sub influența secretului? Dacă bănuim că problemele nostre ar putea să aibă legătură cu un secret, al părinților noștri sau transgenerațional, primul pas ar fi să punem întrebări: cu precauție, căci zona secretului poate fi una foarte sensibilă. Nu este atât de important să aflăm adevărul, de dragul de a-l cunoaște, ci pentru a înțelege realitatea și atitudinile noastre față de aspecte diverse ale vieții pornind de la un fundament corect.

 Bibliografie:

Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011

Legile iubirii (ordinele iubirii)


legile iubiriiCa și obiectele din lumea fizică și sistemele umane sunt guvernate de legi: sunt legi care funcționează în toate sistemele (familii, organizații) din care facem parte și reglează interacțiunea tuturor celor care aparțin acestora având ca scop prezervarea lor și a vieții, în ultimă instanță. Au fost descoperite în cadrul Constelațiilor familiale de către Bert Hellinger, inițiatorul acestui curent terapeutic pornind de la observațiile realizate lucrând cu metoda constelațiilor. Numele lor de ”legi ale iubirii” este sugestiv pentru funcția lor, aceea de a susține viața, într-o formă echilibrată și armonioasă, în toate sistemele umane. Ele sunt în număr de patru și descrierea lor, sintetică, este următoarea:

1. Legea apartenenței: fiecare membru are dreptul egal de a aparține sistemului său familial. Din familii fac parte și copiii morți sau avortați, persoanele alungate din familie sau dispărute, copiii dați spre adopție, persoanele ținute secrete.

Această lege nu este respectată când sunt excluși membri din sistem, ce au încălcat prin diverse modalități – suicid, crimă, adulter etc.- regulile de conduită morală. Când acest lucru se întâmplă, alți membri ai aceluiași sistem, dar de obicei din alte generații, se vor identifica cu ei, comportându-se la fel sau trăind evenimente asemănătoare. Această identificare este una inconștientă și are rol reglator, aducând în câmpul conștiinței individuale ai membrilor sistemului, persoanele excluse. Când persoanele respinse sunt recunoscute și respectate ca membri cu drepturi depline ai sistemului, atunci urmații sunt liberi să-și trăiască viețile proprii.

Această primă lege mai este încălcată și în alte circumstanțe: atunci când avem copii avortați sau copii născuți morți, cărora nu li se poartă doliu; când mor copii sau tineri adulți și nu li se poartă doliu; când copiii sunt oferiți spre adopție și nu se mai vorbește de ei; când experiențele de război sau alte experiențe traumatice sunt trecute sub tăcere și morții nu sunt onorați.

2. Legea ordinii temporale: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie, ordine corelată cu momentul apariției acestora în sistem.

Această lege este încălcată când persoanele mai tinere preiau sarcini, obligații, reponsabilități, misiuni și socoteli neîncheiate ale persoanelor mai în vârstă sau antecesorilor.

Legea nu este respectată când copiii se substituie părinților (parentificarea copiilor), inversându-se rolurile în familie: părinții devin un fel de copii, iar copiii au grija lor ca niște părinți. De asemenea, se încalcă această lege când cineva preia rolul unei persoane respinse în trecut, când părinții adoptivi nu recunosc părinții naturali ai copiilor lor, când partenerii anteriori sau relațiile importante din trecut nu sunt onorate de membrii cuplului.

Ordinea se restabilește când fiecare membru al sistemului este recunoscut și respectat cu toate atribuțiile ce derivă din locul său în sistem și când fiecare persoană se limitează la a-și realiza responsabilitățile sale, nu ale altora. Această lege interzice amestecul și preluarea de roluri și responsabilități chiar dacă au fost realizate din iubire.

3. Legea ordinii ierarhice: există o anumită ierarhie a persoanelor existente într-o familie în funcție de importanța fiecărui individ pentru supraviețuirea sistemului. Se încalcă această lege când persoanele importante din sistem nu sunt recunoscute.

4. Legea echilibrului: între membrii sistemului trebuie să existe un echilibru între a da și a primi și, de asemenea, acest echilibru trebuie să caracterizeze schimburile dintre indivizi și sistem, ca întreg. Încălcăm această lege atunci când primim fără a echilira balanța dăruind la rândul nostru, fie rău, fie bine, în funcție de ceea ce am primit.

Aceste legi veghează la funcționarea sistemelor umane, menținând și perpetuând viața sub toate formele ei de manifestare. Fiecare persoană are dreptul să existe în sistem în virtutea faptului că s-a născut acolo și are și o serie de responsabilități derivate din locul pe care îl ocupă în acel sistem.

Când se încalcă legile iubirii, se creează dezordine sistemică, cu efecte negative asupra tuturor membrilor sistemului: depresie, suicid, lipsa copiilor, dependențe, tulburări psihice sau boli somatice. Restabilirea ordinii creează premisele funcționării armonioase a sistemului și a membrilor acestuia.

Bibliografie:

  • Bert Hellinger, Fericirea care durează. Cum se împlinesc relaţiile, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Bert Hellinger, Un val, un ocean, Editura Cartea Daath, Bucureşti, 2010;
  • Patrice Van Eersel, Catherine Maillard, Mă dor stramoşii. Psihogenealogia sau cum să ne schimbăm viitorul, cunoscându-ne trecutul, Editura Philobia, Bucureşti, 2011;