Ce simţi în acest moment?


emotii romanaUneori e greu de identificat, alteori, când trăirile sunt mai intense sau nu-s prea reprimate putem să verbalizăm mai uşor ceea ce simţim.

La începuturile formării mele în terapie auzeam frecvent întrebarea ”ce simţi acum?” adresată de multe ori ca modalitate de a umple timpii morţi care sunt consideraţi ”de speriat” pe la începuturi. Văzând folosirea ei excesivă şi se multe ori neintegrată organic în procesul în desfăşurare, am decis (atunci) să fiu mai reticentă cu această formulare. În timp mi-am reevaluat această atitudine, iar în ultima vreme am ajuns să meditez cu un profund respect la latura noastră emoţională! Dintre toate produsele psihicului nostru, trăirile emoţionale sunt cele mai apropiate de ceea ce suntem noi cu adevărat, de identitatea noastră, de nevoile, de dorinţele noastre personale.

A simţi ceva înseamnă a te poziţiona într-un anume fel faţă de o anumită nevoie personală (sau faţă de mai multe!). Dacă te surprinzi trist că mica vacanţă de sărbători se apropie de sfârşit, asta poate să însemne fie că nevoia ta de odihnă nu a fost suficient satisfăcută, fie că te aşteaptă un job care nu te mulţumeşte pe deplin pe tine şi nevoile tale profesionale, fie că trebuie să renunţi la a face lucrurile în ritmul tău pentru a te încadra într-un program impus, fie … multe altele. O emoţie conştientizată este o busolă care poate fi folosită pentru identificarea gradului în care viaţa pe care o trăieşti se apropie sau se îndepărtează de nevoile personale.

Un contact bun cu propriile emoţii, deci, implicit, cu nevoile proprii poate începe în copilărie. Sau nu. Un copil poate să-şi trăiască sentimentele numai dacă există cineva care să-l înţeleagă, să-l sprijine, să-l confirme. Altfel, el le va refula şi nu va mai şti ceea ce va simţi. Şi aşa se nasc unele blocaje emoţionale!

Educaţia se bazează mult pe aspecte cognitive. Explicaţiile pot fi multiple. Cel mai probabil însă numai o persoană în contact cu sine, care este atentă la ceea ce simte, care îşi respectă emoţionalul va putea să-l ajute veritabil pe copil să-şi acceseze, să-şi cunoască şi să-şi dezvolte componenta afectivă.

Cum îţi dai seama de ceea ce simţi? Gândurile ni le putem auzi, fac parte din limbajul nostru intern, imaginile psihice ne apar pe ecranul conştiinţei. Dar trăirile afective? Cum să le accesăm ? Un răspuns simplu ar fi: simţind. Simplu, dar uneori complicat. Atunci când ne-am obişnuit să punem sub preş pe cele care pot deranja, când am învăţat că viaţa poate fi mai ”în control” dacă le ascundem, când le-am ignorat astfel încât e posibil ca nici cuvinte potrivite pentru ele să nu găsim! Ce facem atunci?!

Spuneam într-un articol precedent că adevărul înfloreşte în linişte. Şi adevărul despre emoţiile, sentimentele, afectele, dispoziţiile noastre afective! Despre ceea ce simţim!

Cred că, dacă vrem să ştim cine suntem noi cu adevărat e necesar să acordăm importanţă emoţiilor noastre. Să le cunoaştem şi să ne lăsăm ghidaţi de ele către constelaţia proprie de nevoi. Dacă ne vom întreba mai des ”Ce simt eu acum?” şi ne vom apleca în linişte către interiorul nostru pentru a surprinde murmurul emoţiilor, vom avea multe surprize. Plăcute! Vom fi mai siguri de ceea ce vrem, vom şti mai multe despre ceea ce ne defineşte, vom putea să luăm decizii mai rapid şi mai adecvat, vom fi mai vii si mai mulţumiţi de viaţa noastră.

Deci, ”Ce simţi tu acum?” Nu te grăbi cu răspunsul, ia-ţi un moment (sau mai multe) de linişte ajutătoare!

Advertisements

Rolurile de agresor, victima, salvator


agresor victima salvaÎn celelalte articole despre roluri am adus în discuţie complementaritatea acestora: masculinul cu femininul, maternul cu paternul, părintele cu copilul. Ca şi acestea, rolurile de agresor, victimă, salvator sunt interconectate şi se susţin reciproc.

Toţi conţinem aceste 3 roluri şi le avem dezvoltate într-o măsură mai mare sau mai mică. La un anumit moment de timp noi manifestăm doar unul dintre ele. Totuşi, stabilitatea interioară a fiecăruia dintre rolurile de agresor, victimă, salvator fiind relativ scăzută, trecerea de la unul la celălalt se face uşor, în cadrul aceleiaşi relaţii şi chiar a aceleiaşi interacţiuni interpersonale. Orice persoană care este agresor la un moment dat într-o relaţie va fi şi victimă, dar şi salvator. Trecerea de la polul de agresor la cel de victimă sau de salvator este valabilă nu numai pentru o singură persoană implicată în diada relaţională, ci pentru ambele, agresorul dintr-un partener trezind victima din celălalt, victima aducând la suprafaţă agresorul sau salvatorul, salvatorul întreţinând victima sau stimulând agresorul.

Rolul de agresor este asociat cu comportamente agresive (critică, injurii, violenţă emoţională şi/sau fizică), cu nevoia de-a răni fizic sau emoţional, de-a controla, pedepsi sau hărţui pe cineva în mod voit şi sistematic. Dezvoltarea rolului interior de agresor se face pe terenul fertil al situaţiilor experimentate din postura de victimă, căci a fi obiectul agresiunii conduce la cumularea furiei şi la structurarea unui rol care să permită, la un moment dat, exprimarea acesteia.

Ieşirea din rolul de agresor presupune vindecarea rănilor formate în diverse contexte traumatice, iar comportamental, asumarea grijii şi responsabilităţii pentru sine.

Victima este persoana care se deresponsabilizează de ceea ce gândeşte, simte sau de modalitatea proprie de acţiune, ea nu este capabilă să pune limite ferme agresorului, să stopeze agresiunea sau să iasă din sfera ei. Comportamentul în rolul de victimă se caracterizează prin neputinţă şi umilinţă. Victima are o imagine scăzută despre sine şi nevoia inconştientă de a-şi face rău pe care o proiectează asupra agresorului.

A ieşi din rolul de victimă presupune vindecarea tiparelor de autoagresiune interne care conduc la permisiunea inconştientă de-a fi agresat iar, comportamental, asumarea responsabilităţii pentru sine şi trasarea unor limite clare şi ferme în interacţiunea cu ceilalţi.

Salvatorul, ca rol psihic, este cel care vine în întâmpinarea nevoilor celorlalţi fără a i se fi cerut neapărat, cel care vrea cu orice preţ să fie de ajutor, care uită că cea mai sănătoasă salvare este cea pe care o realizezi singur. Uneori salvatorul face mai multe pentru o persoană decât face aceea pentru sine, cu toate că este capabilă. Persoana în rolul de salvator poate face atât de multe pentru alţii încât ajunge să acţioneze în detrimentul său.

Depăşim rolul de salvator când îi lăsăm pe ceilalţi să-şi poarte singuri de grijă, să ia propriile decizii şi să-şi asume responsabilitatea personală.

Rolurile de victimă, agresor, salvator sunt specifice jocurilor psihologice, adică interacţiunilor caracterizate de lupta de putere, în care se pun în scenă rănile personale ale tuturor protagoniştilor, din care nimeni nu câştigă, nimeni nu iese mulţumit sau împăcat. Jocurile psihologice permit o exprimare a frustrărilor, nemulţumirilor, vulnerabilităţilor psihice prin intermediul acestor roluri, dar împiedică contactul autentic dintre oameni. Prin urmare, aceste roluri sunt doar nişte ”faţade” psihice ale problemelor noastre interne, prin intermediul lor exprimându-le, dar niciodată vindecându-le.

Ce comportament este aşteptat de la membrii unui grup de terapie


comportament terapie de grupÎn afara grupului:

  • confidenţialitate: nu se furnizează date despre persoanele din grup, nici despre problemele lor, nici alte informaţii care ar putea să conducă la identificarea acestora; membrii grupului pot vorbi cu prietenii şi familia, dacă îşi doresc, despre experienţa proprie;
  • în cazul grupului de terapie (spre deosebire de grupurile de suport), nu se încurajează contactul social cu ceilalţi membri, în afara grupului (e adevărat, acesta nici nu este interzis), pentru că relaţiile constituite pot împiedica sinceritatea în grup.

În grup:

  • se încurajează activismul: autodezvăluirea, adresarea întrebărilor, feed-backul, oferirea susţinerii şi suportului emoţional;
  • autodezvăluirea nu este forţată, fiecare o realizează în ritmul propriu;
  • în grupurile unde se lucrează predominant ”aici şi acum” este stimulată interacţiunea în prezent: împărtăşirea gândurilor, emoţiilor şi impresiilor despre fiecare participant;
  • se stimulează oferirea unui feed-back constructiv: oferit în prezent, fără a jigni, blama, critica, centrat pe ideile şi trăirile afective trezite de comportamentul celorlalţi;
  • nu se încurajează oferirea de sfaturi (deşi nu sunt interzise), pentru că s-a constatat că nu au nici o utilitate, nici pentru sfătuitor, nici pentru destinatarul lor;
  • se încurajează participarea la activităţile de grup minimum 12 şedinţe (o şedinţă de grup are, în medie, 1,5 – 2 ore ) pentru sesizarea beneficiilor şi minimum 6 luni (frecvenţa şedinţelor este săptămânală) pentru realizarea unor schimbări de durată;
  • experienţa de grup poate fi trăită ca fiind neplăcută emoţional, în anumite momente; persoanele din grup este bine să continue să vină la grup în pofida acestor sentimente neplăcute, pentru că e posibil ca tocmai atunci să aibă cele mai mari beneficii.
Bibliografie:
I., Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Repere ale lucrului terapeutic în grup


repere psihoterapia de grupLucrul terapeutic cuprinde în structura sa toate momentele temporale: trecut, prezent şi viitor (într-o măsură mai mică, e adevărat). Trecutul personal este analizat, clarificat, exprimat şi, în final, resemnificat. În terapia individuală, abordarea evenimentelor trecute şi a aspectelor psihice corelate cu acestea ocupă un spaţiu generos. Aici ne spunem poveştile despre viaţa noastră şi despre noi. Acestea se fundamentează în experienţele trăite, precum şi în interpretările asociate lor. Pentru a se accesa interpretări mai realiste, în terapie se analizează în detaliu fapte concrete şi mai puţin generalizări sau imagini sintetice de ansamblu. Procedându-se astfel, se ajunge evident la o imagine de sine mai realistă.

Identitatea şi imaginea de sine sunt structurate masiv pe baza a ceea ce ne-am spus pornind de la ceea ce am trăit, iar multe interpretări sunt de obicei influenţate de către ceilalţi, de imaginea pe care aceştia o aveau despre noi. Este motivul pentru care în terapie se încearcă să se ajungă la semnificaţii cât mai apropiate de prezentul persoanei, de capacitatea ei de reflexie, de felul ei de-a gândi şi de-a simţi, prin această analiză şi reinterpretare a experienţelor generatoare din trecutul personal.

În terapia de grup vom întâlni evident această secvenţă de travaliu psihic, însă aici, spre deosebire de terapia individuală, avem un cadru mai permisiv pentru a introduce secvenţa temporală a prezentului.

Ce înseamnă a lucra ”aici şi acum”, în prezent? Înseamnă a dirija comunicarea membrilor grupului nu pe aspecte faptice din trecut, ci pe ce se întâmplă în prezent, pe exprimarea a ceea ce simt şi gândesc aceştia în chiar momentul interacţiunii lor.

În grup, experienţa lui ”aici şi acum” este dublată, pentru a nu fi doar una de catharsis emoţional, de o secvenţă de reflexivitate asupra motivelor, nevoilor, credinţelor care i-au determinat pe participanţi să fie şi să se comporte într-un anume fel.

Spuneam într-un articol precedent că în grup se developează conflictele emoţionale timpurii, tiparele psihocomportamentale care ne sunt specifice. Aceasta presupune că fiecare persoană va scoate la iveală felul ei de-a fi, de-a comunica şi relaţiona, nevoile şi vulnerabilităţile interpersonale. Comunicarea în prezent a gândurilor şi trăirilor afective, dublată de analiza aspectelor psihice ce stau la baza acestora vor constitui resursele de identificare, dar şi de corecţie a acestor tipare.

De exemplu, o persoană poate susţine despre sine că este tolerantă şi blândă, dar, în grup să se exprime agresiv şi critic. Prin comunicarea a ceea ce se întâmplă în prezent, această persoană poate deveni conştientă de tiparele sale comportamentale. Feedback-urile celorlalţi, realizate aici şi acum, o pot ajuta să se perceapă mai realist şi chiar să se schimbe, dacă decide aceasta.

În terapia de grup se realizează nu numai o corecţie a imaginii de sine, dar devine şi evident cât suntem de responsabili pentru construirea relaţiilor şi a calităţii vieţii noastre. O persoană singură, de exemplu, va deveni conştientă că este aşa pentru că participă la acest lucru, comportându-se astfel încât ceilalţi să o respingă. De asemenea, ea poate să-şi clarifice că stă în puterea ei să schimbe modalitatea de raportare la ceilalţi, dacă îşi doreşte relaţii interpersonale de calitate.

Dacă lucrul terapeutic în prezent (ce presupune exprimarea foarte sinceră a gândurilor şi emoţiilor şi analiza francă a conduitei celorlalţi dar şi a propriului comportament) are atâtea beneficii, oare de ce nu-l utilizăm noi în viaţa de zi cu zi? Trebuie neapărat să mergem la terapie pentru asta? Răspunsul este afirmativ. Pentru că o astfel de interacţiune nu este deloc dorită în spaţiul social, datorită inconfortului pe care îl generează. De unde vine acest inconfort? Imaginaţi-vă că v-aţi duce la job şi aţi începe să spuneţi fiecărui coleg şi chiar şefului într-un mod foarte sincer ceea ce gândiţi şi simţiţi legat de comportamentul lor. Nu e aşa că nu pare un tablou uşor de realizat?!

Miles (conform Yalom, 2008) identifică motivele care îi împiedică pe oameni să evite comentariile aici şi acum în interacţiunile sociale: anxietatea de socializare, normele sociale, teama de revanşă şi menţinerea puterii.

Dacă ne-am permite să ne comentăm comportamentele unii altora, am deveni foarte anxioşi, pentru că nu este deloc facil să ne confruntăm cu ceea ce trezim în ceilalţi. Vechile noastre răni legate de teama de respingere şi leziunile narcisice, s-ar reactiva. Pe de altă parte, acest proces nici nu este deloc productiv. Dacă ne-am exprima astfel în toate momentele sociale, tumultul emoţional generat ne-ar împiedica să fim eficienţi în sarcinile de zi cu zi. Este şi motivul pentru care nici o normă socială nu favorizează observaţia atentă şi comentariile la adresa celorlalţi. Sunt evitate astfel tensiunea şi conflictele interpersonale.

Fiind prea atenţi la ceilalţi şi exprimându-ne în această direcţie, ar exista şi riscul răzbunării din partea celor care s-ar putea simţi intruzaţi şi lezaţi. Aceasta este o altă raţiune ce nu favorizează comunicarea aici şi acum în spaţiul social.

Comentariile de proces, adică aici şi acum, conduc şi la scăderea ierarhiei şi aplatizarea autorităţii. Dacă am fi astfel în societate, spaţiul social s-ar transforma într-unul în care ierarhiile ar fi puse constant sub semnul întrebării. Iar societatea are nevoie de ordine şi ierarhii clare pentru a fi funcţională. Astfel că interacţiunile autentice în prezent sunt doar nişte scăpări şi nu o regulă.

Dacă în spaţiul social aceste interacţiuni sunt aşa inconfortabile şi tensionante, cum se pot realiza ele în grupul de terapie? Răspunsul este următorul: grupul terapeutic reprezintă singurul cadru în care această interacţiune poate fi realizată într-o manieră benefică, pentru că aici avem un spaţiu securizat de nişte reguli, norme, dar şi de prezenţa terapeutului, care are rolul de a dirija desfăşurarea procesului, astfel încât să se extragă din el aspectele benefice. Terapeutul mediază interacţiunile pentru a nu degenera în conflicte, tensiuni inutile şi jocuri psihologice şi încurajează constant autoreflexia, feedback-ul autentic şi constructiv.

În concluzie, grupul terapeutic reprezintă un cadru ideal pentru a lucra cu dimensiunea prezentului şi a extrage din ea tot ceea ce se poate pentru cunoaşterea de sine şi schimbarea comportamentală.

Bibliografie:
I. Yalom, Tratat de Psihoterapie de grup, Editura Trei, Bucureşti, 2008

Beneficiile psihoterapiei de grup – II


psihoterapia de grup 2Grupul reprezintă un spaţiu extraordinar de învăţare socială. Aici persoanele învaţă diverse modalităţi de relaţionare şi-şi dezvoltă o serie de abilităţi: cum să vină în ajutor, cum să gestioneze conflicte, cum să-şi exprime compasiunea şi empatia, cum să fie asertive, cum să intre în relaţii şi cum să pună limite ferme, iar abilităţile de comunicare, de sprijin, de suport, cooperare, de rezolvare de conflicte pot cunoaşte o dezvoltare semnificativă. De asemenea, în grup persoanele deprind bazele unei relaţionări autentice: autodezvăluirea, comunicarea autentică, empatia, toleranţa, stabilirea graniţelor şi asertivitatea (conform Mitrofan, Iolanda, 1997).

Învăţarea abilităţilor sociale se face prin imitaţie, prin feedback-urile primite, prin intermediul modelelor pe care le reprezintă ceilalţi participanţi la grup, precum şi prin experienţa de viaţă a acestora. În grup ai ocazia să înveţi din experienţele de viaţă semnificative ale membrilor grupului, pentru că aici fiecare participă activ la procesarea a ceea ce s-a întâmplat atât în propria viaţă, cât şi în a celorlalţi.

În terapia de grup devii conştient de cine eşti, de cum contribui la relaţiile tale, la însingurarea ta poate, precum şi ce poţi să faci să ieşi din spirala tiparelor comportamentale blocante.

Grupul reprezintă un cadru util corecţiei experienţelor emoţionale negative (vezi şi articolul „Experienţele emoţionale corective”). Fiecare dintre noi avem în trecutul nostru experienţe neplăcute, blocante. De exemplu, frica de autoritate este o temă comună multor oameni, ea fiind generată de experienţele negative avute cu primele figuri de autoritate, adică cu părinţii. În grup, aceste experienţe pot fi retrăite simbolic prin intermediul altor persoane, acestea ajutându-ne să le repunem în scenă, aici şi acum. Odată reconstruite şi developate în grup, adică într-un mediu securizant, persoana poate învăţa cum să le facă faţă acolo, dar şi în realitate.

Fazele unei experienţe emoţionale corective (conform I. Yalom, 2008) sunt următoarele:

  • Exprimarea unei emoţii puternice (de exemplu, exprimarea furiei faţă de o persoană din grup care îi aminteşte celui cu frică de autoritate de unul dintre părinţii săi);
  • Existenţa unui grup suportiv, cu membri nondefensivi, care să permită şi să conţină exprimarea emoţională;
  • După exprimarea emoţiilor, are loc testarea realităţii: ce s-a întâmplat cu cei faţă de care m-am exprimat emoţional (de multe ori, cei care au parcurs experienţe emoţionale blocante, consideră că s-ar întâmpla ceva dramatic dacă ar exprima ceea ce simt); testând realitatea, persoana descoperă că nimănui nu i s-a întâmplat nimic, nu a murit nimeni, nici o dramă nu s-a produs, deci e absolut în ordine să se exprime emoţional;
  • Recunoaşterea aspectele inadecvate (emoţional şi comportamental) urmează catharsisului emoţional şi testării realităţii: persoana poate conştientiza acum (pentru că emoţional este mai puţin tensionată) ce din exprimarea emoţională şi comportamentală este în conformitate cu realitatea prezentă şi ce vine din trecut;
  • În final, persoana descoperă modalităţi mai adecvate de relaţionare cu ceilalţi.

După o experienţă emoţională corectivă, cel în cauză îşi deblochează schemele rigide de raportare la anumite situaţii. De exemplu, credinţa că ”în faţa autorităţii nu te exprimi”, se poate transforma în ”poţi să te exprimi emoţional faţă de autoritate”. Astfel, schema iniţial rigidă s-a flexibilizat şi persoana a descoperit modalităţi mai eficiente de a fi în contact cu diverse persoane şi situaţii.

În acest articol şi în anteriorul am schiţat doar câteva dintre beneficiile terapiei de grup, beneficii care o fac să fie una dintre formele cele mai eficiente de intervenţie psihologică.

Bibliografie:
  1. Mitrofan, Iolanda, Psihoterapia experienţială, Ed. infomedica, Bucureşti, 1997
  2. I. Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Beneficiile psihoterapiei de grup – I


psihoterapie de grupEste psihoterapia de grup eficientă? Da, cu siguranţă. Irvin Yalom (2008) considera că rezultatele obţinute prin intermediul terapiei de grup sunt cel puţin la fel de satisfăcătoare ca cele din cadrul terapiei individuale.

Noi, oamenii, ne confruntăm în mare cu aceleaşi probleme: boli, accidente, separări, traume, crize, dificultăţi de diverse tipuri. Chiar şi în grupurile foarte eterogene din punct de vedere al situaţiilor care au condus la solicitarea terapiei, există persoane care au trăit sau se confruntă în prezent cu dificultăţi asemănătoare. Când oamenii descoperă că nu sunt singurii care traversează sau se confruntă cu anumite probleme, apare un sentiment extraordinar de uşurare. Universalitatea problemelor umane este un factor terapeutic în sine ce se manifestă atât de direct doar în cadrul intervenţiilor psihologice de grup. Sigur, şi în context individual, terapeutul poate face afirmaţii despre generalitatea şi universalitatea problemelor, dar impactul emoţional este mult crescut când această afirmaţie aparţine unei persoane care s-a confruntat ea însăşi cu problema respectivă.

Grupul este un cadru în care speranţa în mai bine poate renaşte. Interacţionând cu diverse persoane care se află în puncte diferite de raportare la problematici asemănătoare, optimismul şi speranţa încep să se dezvolte. Iar speranţa, ca şi atitudine optimistă faţă de circumstanţe neprielnice din viaţa nostră, contează enorm pentru depăşirea acestora. Ştiaţi că 60% din efectele medicamentelor se datorează efectului placebo? E un procent mare, prin urmare ne însănătoşim destul de mult prin încredere şi speranţă.

În grup, fiecare client învaţă multe despre funcţionarea psihică, sensul simptomelor, dinamica interpersonală şi de grup. Evident, şi cei care parcurg un proces individual ajung să înţeleagă funcţionarea psihică, însă în grup câmpul de observaţie şi diversitatea experienţelor au o amplitudine crescută.

Grupul este ”singura terapie care oferă clienţilor oportunitatea de a aduce beneficii celorlalţi” (I. Yalom, 2008, p.35). Fiecare membru al grupului primeşte şi oferă atenţie, suport, sprijin, sugestii şi înţelegere. Unele persoane nu ştiu să ofere sau să primescă, alţii nu au avut ocazia în viaţa reală să exprime acestea. Grupul oferă multiple situaţii de-a experimenta şi învăţa altruismul şi de a te bucura de beneficiile acestuia.

O viaţă în care ai ocazia să dăruieşti este simţită ca fiind mai plină de sens, pentru că sensul existenţei corelează şi cu gradul în care ne simţim necesari şi folositori. Deci, terapia de grup are ca efect creşterea sensului existenţei pentru membrii grupului respectiv.

Grupul este ca o familie. Pentru că şi aici, ca şi în grupul familial, există figuri ale autorităţii (terapeuţii), persoane care pot semăna cu fraţii, dezvăluiri profunde, emoţii puternice, sentimente de simpatie/antipatie, ostilitate şi competiţie.

S-a constat că, în grupurile de terapie, fiecare participant îţi developează conflictele familiale timpurii, adică începe să se simtă, să interacţioneze, să dezvolte tipare comportamentale la fel ca în familia de origine. Dacă lucrurile s-ar opri aici, la a reproduce în grup tiparele psihocomportamentale de acasă, acestea ar fi mai degrabă întărite. Dar în grup ele sunt analizate şi provocate constant, cu scopul descoperirii unor modalităţi mai sănătoase de interacţiune cu ceilalţi şi de raportare la realitate. Aşadar, rezolvarea diferendelor generate de diverse persoane din grup nu reprezintă de fapt decât integrarea problemelor din trecut. Prin intermediul grupului, dificultăţilor născute în trecut li se găsesc soluţii, într-o manieră securizantă, în prezentul terapeutic al grupului.

În concluzie, toate beneficiile descrise nu fac decât să ne demonstreze că terapia de grup este cu certitudine una cu un grad crescut de eficienţă.

Bibliografie:
I., Yalom, Tratat de psihoterapie de grup, Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Experiențele emoționale corective în cadrul psihoterapiei


suport

Părinte către copil: Taci din gură când vorbesc eu, să nu-ți aud glasul, tu nu știi nimic, mă omori cu zile!

Copilul: simte teamă, furie, tristețe, nedreptate, dar nu spune nimic și se închide într-o carapace.

Peste ani: copilul devent tânăr are dificultăți de exprimare în fața persoanelor cu autoritate, nu poate să-și exprime punctul de vedere pentru că îi e teamă și crede că s-ar putea întâmpla ceva groaznic lui sau celuilalt, conform scenariului trăit în trecut. Deja prezentul lui este virusat de ceea ce s-a întâmplat în trecut.

Noi toți avem în trecutul nostru experiențe emoționale dificile, în care ne-am descurcat greu sau nu prea am făcut-o, gustul rămas după acestea fiind, de cele mai multe ori, o mixtură de furie, tristețe, dezamăgire, umilință, durere. Poate am fost respinși de colegii de joacă, poate am fost ridiculizați de colegii adolescenți, poate ne-am confruntat cu agresivitate fizică din partea persoanelor dragi, poate unii au abuzat de noi…și lista poate continua. O experiență de genul acesta lasă urme în sufletul nostru, mai ales dacă nu e singulară și nu am reușit s-o gestionăm adecvat. Ce înseamnă să gestionăm situațiile? Înseamnă a fi în contact cu trăirile noastre și a le exprima adecvat, mai înseamnă să știm ce și cum să comunicăm astfel încât să nu fim copleșiți emoțional și lezați în demnitatea noastră. Înseamnă să ne descurcăm cu tot ceea ce facem pentru ca imaginea despre noi și lume să nu sufere modificări intens negative.

O experiență emoțională negestionată adecvat influențează negativ capacitatea noastră de-a ne descurca în situații similare. Vom fi, cu alte cuvinte, mai puțin apți să reacționăm adecvat în situații care ne amintesc, prin ceva, de trecutul nostru.

Contrapartea acestor experiențe negative sunt experiențele emoționale corective, specifice contextului psihoterapeutic. Ele constau în experimentarea de către client, într-un mediu securizant, a unor situații emoționale pe care nu le-a putut gestiona în trecut.

Caracteristicile experiențelor emoționale corective, în context terapeutic, sunt:

– clientul exprimă un afect negativ puternic (de exemplu furie, durere) într-o situație care îi amintește de cea din trecut

– experiența exprimării este nouă pentru client (în trecut fiind blocată)

– grupul sau terapeutul sunt suportivi

– persoana testează realitatea: înțelege că exprimarea de sine nu este urmată de o catastrofă

– clientul înțelege ce l-a împiedicat în trecut să evite exprimarea afectivă și poate face separarea între ceea ce a fost și situațiile din prezent

– clientul devine mai liber în interacțiunea cu ceilalți și dobândește capacitatea să se exprime și în contexte emoționale asemănătoare celor din trecutul său

– clientul devine mai adecvat interpersonal.

Experiențele emoționale corective contribuie așadar la schimbarea personală pentru că infirmă credințele construite în trecut.