Despre eu, tu, noi


”Mi-e dor de tine” înseamnă de fapt ”mi-e dor de noi”. Căci nu mi-e dor de tine, ci de ceea ce simt în relaţie cu tine, de ceea ce se naşte din ceea ce punem noi în relaţia noastră, de rezultatul aspectelor conştiente şi inconştiente care se întâlnesc atunci când eu şi cu tine suntem în contact.

Dacă nu mi-e dor de tine, ci  mai degrabă mi-e dor de mine în relaţie cu tine, adică mi-e dor de noi, atunci şi reversul medaliei, anume ”nu te mai suport”/”nu te mai vreau” înseamnă de fapt nu mă mai suport/nu mă mai vreau în raport cu tine sau nu ne mai suport/nu ne mai vreau, pe noi doi, atunci când ne întâlnim.

Când mi-e dor de tine anticipez plăcerea întâlnirii cu tine şi, dacă acel tine este disponibil, atunci nu există nici un rost psihic pentru care să doresc să modific această realitate.

”Nu te mai suport”/”nu te mai vreau” anticipează o neplăcere şi ne conduc spre a dori sau chiar a face ceva în direcţia reducerii acestei neplăceri, atunci când nu alegem să părăsim relaţia. Ce putem modifica pentru a reduce neplăcerea întâlnirii cu un celălalt? Cred că putem modifica doar ceea ce aşezăm noi în relaţie, anume să punem mai puţin din ceea ce face rău relaţiei şi mai mult din ceea ce-i face bine. Aspecte psihice, conţinuturi proprii, ale noastre, pe care suntem conştienţi că le avem şi de a căror funcţionare în cadrul relaţiei am luat cunoştinţă. Dar nu putem să controlăm contribuţia celuilalt, putem doar s-o influenţăm. Schimbând ceva la felul nostru de-a fi în relaţie cu celălalt şi acesta va accesa alte aspecte proprii cu care să contribuie la mersul relaţiei. Însă e bine să fim conştienţi că vor exista aspecte ale celuilalt, pe care le aşează în relaţie, care nu se vor lăsa controlate, ajustate, influenţate. Numai celălalt poate ”umbla” la ele, dacă poate şi doreşte acest lucru.

Ca să poţi să iubeşti conştient…


Ca să poţi să iubeşti conştient (adică să şi simţi asta), e nevoie să te poţi aşeza într-o postură vulnerabilă. Însă nu te poţi poziţiona astfel, dacă nu-ţi poţi accesa agresivitatea şi din acel punct, adică dacă nu-ţi este teribil de teamă de respingere încât să te poţi apăra în momentul în care ai fi rănit de persoana pe care o iubeşti.  Căci numai cineva care ştie că se poate apăra la nevoie poate să se expună emoţional şi să simtă iubirea.

Dacă agresivitatea e reprimată, disociată de iubire, riscul vulnerabilităţii emoţionale rezultată din asumarea iubirii este prea mare şi astfel iubirea conştientă devine obligată să se rătăcească prin cotloanele inconştientului. Şi astfel se pun bazele dependenţei emoţionale: am nevoie de tine şi nu ştiu de ce, nu simt că te iubesc decât în momentul în care nu te mai am şi atunci intru în sevraj. Dependentul are o relaţie ambivalentă cu obiectul (fie el substanţă sau persoană) dependenţei: de indiferenţă sau ură conştiente şi de iubire inconştientă. Când obiectul dependenţei este o persoană, acesta simte ambivalenţa şi reacţionează în divese forme pentru a curăţa relaţia: ori mă iubeşti, ori mă urăşti, dar fă-o cât mai conştient şi asumat. Situaţia este însă şi mai complicată în realitate pentru că întotdeauna cineva care nu poate suporta iubirea conştient se întâlneşte cu un altul la fel, adică întotdeauna vom avea doi potenţiali dependenţi emoţional care vor construi o relaţie de dependenţă (adică una în care nici nu se simt bine, dar din care nici nu pot pleca).

Când iubirea este însă conştientă, adică atunci când pot să mă vulnerabilizez emoţional (pentru că sunt suficient de puternic emoţional încât să o fac, adică agresivitatea şi iubirea nu se exclud una pe cealaltă), pot să iubesc şi să-mi apăr drepturile în acelaşi timp, ştiu când îmi e bine şi ştiu şi de ce, ştiu când îmi e rău şi ştiu şi de ce, rămân sau plec într-o manieră asumată, adică conştient de iubire sau de lipsa acesteia.

Ca iubirea şi agresivitatea să poată să convieţuiască împreună e nevoie însă să te poţi iubi pe tine suficient de mult, încât să te poţi apăra şi în iubire. Deci, ca să poţi să iubeşti conştient pe un altul, e nevoie să poţi să simţi că te iubeşti pe tine însuţi.


Cum poate fi conceput un copil într-un cuplu care se opune inconştient concepţiei


Într-un cuplu care se opune inconştient concepţiei, cele două inconştiente ale celor doi pot comunica astfel: ”De-abia ne ţinem în viaţă unul pe celălalt, nu avem resurse pentru o altă viaţă!” În această situaţie concepţia poate fi realizată doar dacă unul dintre inconştientele celor doi îl invită pe celălalt la un alt-fel de dialog:

– Îţi propun să ne gândim împreună ce ar fi totuşi dacă… Oare s-ar putea? Oare n-am putea găsi noi resurse psihice şi pentru un altul?

Doar într-un astfel de moment, doar într-o astfel de comunicare există posibilitatea de a crea spaţiul psihic inconştient şi apoi conştient ca o altă viaţă să poată apărea.

De ce unii oameni au blocaje în învăţarea limbilor străine


O limbă străină este un limbaj. Diferit de cel iniţial: limba maternă. A putea să vorbeşti o limbă străină înseamnă să poţi să-ţi permiţi traduceri, dintr-un limbaj în altul.

Dacă în inconştient există multe zone conflictuale, înseamnă că există părţi care nu-şi permit să vorbescă una în limbajul celeilalte, adică părţi care nu se pot lăsa vazute, înţelese de către alte sisteme, ca un prim pas către găsirea unui limbaj comun.

În limbajul inconştientului, blocajul învăţării unei limbi străine poate însemna existenţa a atâtor zone conflictuale încât a introduce o nouă zonă de opoziţie (limba străină) faţă de cea care ţine împreună toate zonele conflictuale ar fi extrem de insecurizat.

De ce au nevoie terapeuţii de analiză personală. Un punct de vedere


Dacă terapeutul nu este consistent analizat, adică nu şi-a realizat o analiză personală profundă, atunci relaţia care se creează între el şi clienţii lui este una ca oricare alta din realitate, una în care sunt potriviri şi nepotriviri de scenarii inconştiente, una în care clienţilor le e mai bine sau mai puţin bine, una în care se derulează o dinamică rezultată din interacţiunea aspectelor conştiente sau inconştiente ale celor doi participanţi la relaţie. Din această relaţie, clientul poate să-şi extragă sensuri pentru sine, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de jocul dintre aspectele conştiente şi cele inconştiente activate în câmpul relaţional. Dar această relaţie, având un mare grad de inconştient, nu are cum să fie vindecătoare pentru client decât până la un punct. Cât de aproape este acest punct de ceea ce-şi doreşte clientul de la procesul terapeutic depinde, în această situaţie, de cât de intuitiv este terapeutul.  Pentru că numai intuiţia poate ajuta acolo unde conştientul este confuz.

Efectele traumei părinţilor asupra copiilor lor


Traumele părinţilor afectează (traumatizează) copiii acestora. E ca un fel de transfer al suferinţei psihice, al doliului, al agresivităţii, culpabilităţii şi fricii traumatice dinspre părinţi înspre copiii lor prin intermediul graniţelor psihice afectate de traumă ale primilor.

Psihicul nostru este o structură, e adevărat nu perceptibilă prin organele de simţ aşa cum este corpul fizic, dar totuşi o structură. Ca orice structură are graniţe (”pereţi”), limite externe care ne separă de alte structuri psihice (alte persoane cu corp şi psihic), dar şi graniţe interne poziţionate între diverse elemente. Graniţele psihice sunt ca nişte fire invizibile care ne separă de alţii, care ne permit să spunem ce este al nostru şi ce nu ne aparţine. Graniţele psihice suficient de puternice ne permit să facem o delimitare clară între noi şi ceilalţi, între produsele imaginaţiei şi datele realităţii, între trecut şi prezent.

O persoană traumatizată este ca o structură cu graniţe externe şi interne extraordinar de fragile, deci permeabile, care nu permit o bună conţinere şi separare a sinelui de realitate astfel încât se produce un amestec între interior şi exterior, între trecut şi prezent, între fantasmă şi realitate.

Felurile în care copiii sunt afectaţi de traumele părinţilor lor, conform Kogan Ilany (2008) sunt următoarele:

  • copiii receptează o parte din agresivitatea, suferinţa, durerea, vinovăţia, teama părinţilor, devenind purtătorii unei suferinţe care nu le aparţine, de care de cele mai multe ori nu sunt conştienţi dar care le afectează funcţionarea;
  • simţind suferinţa părinţilor, copiii încearcă să-i aline, parentalizându-se, în efortul de căutare a unui părinte hrănitor (copiii îşi hrănesc emoţional părinţii dorind ca la rândul lor aceştia să devină capabili să-i hrănească emoţional ceea ce nu se întâmplă pentru că traumele părinţilor nu pot fi vindecate de empatia copiilor );
  • dorind să stopeze suferinţa părinţilor, copiii vin în întâmpinarea dorinţelor simbiotice ale părinţilor lor, renunţând la o parte din ceea ce sunt, la individualitatea lor;
  • simţind suferinţa părinţilor şi dorind să-i înţeleagă, copiii retrăiesc în fantaziile lor sau în realitate trauma părinţilor sau părţi ale ei.

Traumele părinţilor nu sunt fără ecou asupra copiilor, aceştia fiind chiar traumatizaţi la rândul lor de ceea ce vine din rana părinţilor. Pentru ca această rănire să fie limitată e nevoie ca părinţii traumatizaţi să se ocupe de sufletul lor rănit aşa cum s-ar ocupa de corpul lor dacă ar fi grav bolnavi.

Bibliografie:

Kogan, Ilany, Evadarea din sine. Încălcarea graniţelor şi dorinţa de comuniune, Ed. Fundaţia Generaţia, Bucureşti, 2008

Structura de personalitate nevrotică


Personalitatea noastră este o construcţie psihică şi, ca şi corespondentul ei din planul fizic, are o structură. Aceasta poate fi mai solidă sau mai puţin solidă, mai rezistentă sau mai puţin rezistentă. În mod obişnuit, structurile de personalitate sunt clasificate în : normale (normalitatea psihică nu este o stare fixă, ci se situează pe un continuum, unde la un pol sunt persoanele înalt funcţionale, mature şi, la celălalt, persoanele normale cu deficienţe de adaptare, mai apropiate de funcţionarea nevrotică), nevrotice, borderline şi psihotice.

Structura de personalitate de tip nevrotic descrie indivizii umani foarte apropiaţi de spectrul nomal, indivizi destul de sănătoşi emoţional, dar sabotaţi în funcţionarea lor de anumite conflicte psihice (inconştiente). Când anumite conflicte psihice se actualizează, persoana trăieşte blocaje sau dificultăţi persistente în diverse arii ale existenţei: ar putea de exemplu să nu poată menţine un job stabil, să nu reuşească să iniţieze sau să construiască o relaţie de cuplu stabilă, să nu poată gestiona constant anumite probleme profesionale etc.

Psihanaliza leagă tipul de stucturare a unei personalităţi de modalităţile de apărare utilizate. Conceptul de apărare este un concept important şi defineşte modalităţile psihice utilizate, în scop adaptativ, pentru gestionarea şi/sau reducerea trăirilor afective experimentate ca dificile în interior (anxietatea, ruşinea, durerea, umilinţa etc.) şi pentru menţinerea stimei de sine.

Fiecare persoană utilizează o gamă largă de mecanisme de apărare iar dezvoltarea acestora şi gradul în care se foloseşte una sau alta depinde de:

  • temperamentul constituţional al persoanei;
  • tipul experienţelor şi presiunilor la care persoana a fost supusă în copilărie;
  • ce tip de apărari au folosit persoanele care au îngrijit şi educat persoana în copilăria mică;
  • consecinţele pozitive sau negative ale folosirii unei anumite apărari.

În mod obişnuit noi nu suntem conştienţi de funcţionarea acestor mecanisme, ele se actualizează şi funcţionează automat. Toţi oamenii utilizează mecanisme de apărare, iar frecvenţa accesării acestora creşte în perioadele stresante. Unele apărări sunt considerate mai simple sau primare, iar altele mai mature, mai elaborate, secundare. În literatura de specialitate sunt descrise o multitudine de mecanisme de apărare: negarea (evitarea percepţiei unor aspecte neplăcute ale realităţii), idealizarea (atribuirea unor atribute perfecte altor persoane), izolarea afectului (separarea unor idei de aspectele emoţionale corelate), umorul, sublimarea (transformarea impulsurilor inacceptabile social în activităţi benefice) etc.

În funcţionarea lor psihică persoanele nevrotice se bazează predominant pe apărări mai mature. Deşi pot folosi şi apărări primare (mai ales în perioadele de stres), apărările lor psihice fundamentale sunt din categoria celor secundare. Literatura de specialitate stipulează că principala apărare a nevroticilor este refularea: împiedicarea ideilor şi impulsurilor neplăcute să devină conştiente.

Persoanele nevrotice au un simţ al identităţii bine integrat. Ele au o imagine consistentă despre personalitatea lor: pot să identifice calităţi şi defecte, convingeri personale, valori, interese, motivaţii.

Nevroticii au un contact bun cu realitatea şi nu au nevoie să-şi modifice substanţial percepţiile pentru a se adapta în diverse crcumstanţe, iar dificultăţile resimţite de o persoană nevrotică sunt percepute ca fiind în dezacord cu sine (egodistonice). De exemplu, un client nevrotic obsesiv va fi deranjat de gândurile sale automate şi le  va considera stranii.

Persoanele cu structură nevrotică sunt capabile să se observe: să-şi surprindă gândurile, emoţiile şi comportamentul, ele pot să trăiască ceva şi să se observe pe sine în situaţiile de viaţă respective.

Nevroticii au un nivel al încrederii în sine suficient pentru a-şi asigura o autonomie de bază (se pot întreţine singuri).

De obicei nevroticii solicită terapia pentru că se lovesc constant de obstacole în calea a ceea ce-şi doresc şi pentru că bănuiesc sau sunt destul de siguri că obstacolele survenite au legătură cu ei înşişi.

Psihoterapia poate ajuta clienţii cu organizare nevrotică să-şi exploreze blocajele psihice, să integreze aspectele implicate în blocajele psihice, să se cunoască mai bine, să se adapteze mai bine, să se maturizeze pe anumite dimensiuni devenind persoane cu funcţionare normală, mai adaptată, mai matură, mai flexibilă.

Bibliografie:

McWilliams, Nancy, Diagnosticul psihanalitic, Editura Fundaţiei Generaţia, Bucureşti, 2014

Gabbard, G., Tratat de psihiatrie psihodinamică, Ed. Trei, Bucureşti, 2014

 

Poveştile pe care ni le spunem


povesti-despre-realitatePentru fiecare dintre noi, evenimentele de viaţă, experienţele, faptele sunt însoţite de semnificaţiile pe care le acordăm acestora. Interpretările au legătură cu faptele obiective dar şi cu ceea ce credem despre noi şi viaţa noastră, adică cu convingerile noastre personale.

Adepţii analizei tranzacţionale vorbesc despre prescripţiile scenariilor personale de viaţă, iar în teoria schemelor cognitive (J. Young)  sunt abordate schemele psihice şi convingerile aferente acestora. Atât prescripţiile scenariilor, cât şi convingerile constituie iţele poveştilor pe care ni le spunem despre noi înşine. Iar cum acestea iau naştere pornind de la evenimentele trăite în copilărie şi de la atmosfera emoţională familială, mai ales din aspectele problematice timpurii, deducem că poveştile ai căror protagonişti suntem derivă din rănile noastre de demult şi reflectă cu precădere felul în care interpretam viaţa cu resursele de atunci. Nu întâmplător, ascultând modalitatea în care oamenii povestesc ceea ce au trăit ne întâlnim frecvent cu rolurile de agresor, victimă şi salvator, căci acestea îşi extrag seva din aspectele psihice problematice, din traume şi din răni personale.

În circuitul agresor, victimă, salvator nimeni nu câştigă şi toată lumea pierde. Se consumă energie, resurse, iar, în final, stările emoţionale ajung să fie de frustrare şi nemulţumire. Acest circuit este unul în care ne poziţionăm în lipsă de putere şi ajungem să sfârşim în şi mai puţină putere.

Mulţi dintre noi rămânem prinşi în rănile noastre emoţionale şi ajungem să cartografiem realitatea prin prisma celor trei personaje ale jocurilor psihologice – agresor, victimă şi salvator. Pentru a vedea dacă percepem lumea în aceşti termeni putem să facem un exerciţiu simplu de atenţie: atenţie la felul în care povestim faptele de zi cu zi şi la frecvenţa cu care cele trei roluri se infiltrează în descrierile noastre.

Dacă constant ne raportăm la realitate într-o manieră rănită, vieţile noastre vor începe să se coloreze în culori consonante cu imaginea în care credem. Căci jucând un rol, îi presăm pe ceilalţi să preia rolurile complementare şi, de asemenea, percepând într-un anumit fel lucrurile, ne poziţionăm astfel încât imaginea se concretizează în realitate. Prin urmare, vedem în afară poveştile pe care ni le repetăm constant şi viaţa noastră ajunge să le reflecte, ca o oglindă perfectă. Ce rămâne de făcut? Dacă nu ne place ce ajungem să trăim, putem modifica partea din interior saturată de poveştile personale. Schimbând povestea, schimbăm realitatea. Dar, cum schimbăm povestea? E o poveste şi cu aceasta! Mai întâi, povestea e neconştientizată, căci e structurată pe baza paternurilor formate în copilărie (care sunt sedimentate în psihicul subconştient) şi o trăim automat, în afara conştiinţei. Deci, mai întâi e nevoie să devenim mai conştienţi. Aceasta e o necesitate, dar şi o mare provocare, căci funcţionând predominant inconştient şi având senzaţia că de fapt nu e aşa, suntem de două ori orbi. E nevoie sa conştientizăm că ne comportăm constant conform unor automatisme şi de abia apoi să începem să devenim conştienţi de acestea. A deveni conştient este un aspect fără de care schimbarea nu se poate produce.  Dar, cum devenim mai conştienţi? Acordându-ne timp pentru a fi cu noi înşine, acordând atenţie cât de des putem gândurilor noastre, senzaţiilor corporale, emoţiilor şi acţiunilor noastre. Prin consiliere, psihoterapie, dezvoltare personală, meditaţie, efort constant de autocunoaştere, lecturarea unor cărţi inspirante şi aplicarea informaţiilor în viaţa noastră.

După ce am conştientizat ce ne spunem despre noi, povestea noastră adică, e nevoie să începem travaliul de restructurare a convingerilor care stau la baza scenariului de viaţă pe care îl materializăm constant în viaţa proprie. Pentru aceasta, o bună modalitate o reprezintă întoarcerea la evenimentele nodale timpurii care au constituit fundamentul structurării convingerilor. Cu însoţire de specialitate e mai sigur şi mai eficient, altfel e mai dificil, dar nu în totalitate imposibil.

Abordarea terapeutică a situaţiilor din copilărie ce au fundamentat convingerile disfuncţionale nu este însă suficientă pentru schimbarea poveştii noastre, ci ea trebuie să fie urmată de scrierea unei poveşti noi, mai constructivă, izvorâtă dintr-o zonă mai sănătoasă a psihicului nostru, de acolo unde nu există agresor, victimă şi salvator, ci situaţii de viaţă din care învăţăm.

Noua poveste personală, mai constructivă, poate fi rescrisă ca un exerciţiu terapeutic (vezi exerciţiul de la finalul articolului) şi, şi mai eficient, clipă de clipă, fiind atenţi la cum interpretăm realitatea, dintr-o zonă rănită sau una sănătoasă. Când constatăm că am alunecat în partea rănită a psihicului nostru, e nevoie să ne recalibrăm şi să ne continuăm traseul abordând viaţa dintr-o perspectivă mai puternică şi mai sănătoasă. De exemplu, în loc să ne spunem, după o zi dificilă de serviciu: ”Tâmpitul ăla de şef iar a ţipat la mine şi mi-a stricat toată ziua; oare cât trebuie să-l mai suport pe frustratul ăsta?!”, putem să avem un discurs intern mai productiv şi sănătos pentru psihicul nostru: ”Azi, la job, şeful iar a fost nervos. Nu s-a putut controla şi a ţipat la mine. Evident, m-am înfuriat, dar cred că ar fi interesant să descoper ce parte nervoasă, agresivă şi fără control din interiorul meu îmi oglindeşte acesta. ” De asemenea,  atunci când ne proiectăm visele, speranţele, idealurile, scopurile şi obiectivele e nevoie să o facem conştient, fiind atenţi să fim într-o zonă sănătoasă, de centrare pe nevoile noastre, de asumare a responsabilităţii, de disponibilitate de a învăţa şi a evolua.

Exerciţiu terapeutic: Două poveşti despre voi înşivă (preluat din cartea Cele patru instrospecţii, Alberto Villoldo, Ed. For You, 2008, pag 74-75 )

”În acest exerciţiu veţi scrie două poveşti. Prima este cea pe care v-o spuneţi de mulţi ani, şi care începe cu: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş, dar nu acolo unde trebuia”. Continuaţi şi acceptaţi să scrieţi povestea vieţii voastre – inclusiv despre părinţi, relaţii, căsătorie şi carieră, care nu sunt aşa cum trebuie. Scrieţi asta ca pe un basm, de parcă i s-ar fi întâmplat cuiva de mult de tot, şi notaţi momentele când voi eraţi victima, agresorul şi salvatorul şi pe cine aţi distribuit în celelalte personaje. Când aţi terminat, scrieţi din nou povestea – dar, de data aceasta, începeţi cu cuvintele: ”A fost odată ca niciodată, când barza a adus un bebeluş la casa potrivită.” Amintiţi-vă că poveştile vindecătoare explică de ce s-au întâmplat evenimentele, exact aşa cum trebuiau să se întâmple pentru a vă aduce lecţii valoroase, care vă vor duce mai departe în călătoria voastră.

…..

Dacă, în timp ce vă scrieţi povestea, nu vă simţiţi bine pentru că nu v-aţi învăţat lecţiile e în regulă – scrieţi-o ca şi cum aţi fi făcut-o deja. Poate că vreţi să reveniţi la ea mai târziu, pentru a o remodela. Când începeţi să credeţi această nouă poveste ea va începe să se împlinească. Veţi fi povestitorul vieţii voastre – iar, ca rezultat, universul, admiţând că v-aţi învăţat lecţiile, va înceta să vă mai trimită înapoi la şcoală.”

Bibliografie:

Alberto Villoldo, Cele patru instrospecţii, Bucureşti, Ed. For You, 2008.

 

Identificarea cu victima sau realitatea în alb şi negru


ochi de copilCopiii au nevoie să vadă, să perceapă, să localizeze binele şi răul separat. Pentru că securizarea lor depinde de existenţa unui ”bine” curat, necontaminat de ”rău”. Astfel că ei separă binele de rău atât în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, dar şi pe ei înşişi. Şi oamenii nu vor fi şi buni şi răi, ci unii vor fi bunii, şi alţii vor fi răii, ”Bau-baul”. Iar când bunul este mult în preajma copilului, atunci inevitabil el se va confrunta cu răul din acesta. Ce va face atunci? Pentru a-şi păstra nealterată partea bună, va scinda persoana în o parte bună şi una rea şi, de asemenea, se va scinda pe sine în două, pentru ca o parte să poată interacţiona cu partea buna din ceilalţi şi o altă parte cu partea cea rea. Şi cele două părţi nu vor comunica între ele, ca şi cum ar fi din două universuri complet separate. Astfel mama nu va fi o entitate şi bună şi rea, ci va fi ca un fel de două entităţi, două mame: mama bună (când este caldă, suportivă, conţinătoare, atentă la nevoile copilului) şi mama rea (când este frustrantă, rece, critică, indiferentă sau neatentă). Mama rea naşte în copil un sine rănit, ce este imediat reprimat când acţiunile frustrante ale mamei încetează, făcând loc mamei bune care se corelează cu un sine optimist în interiorul copilului, sine ce vede realitatea şi pe mama deopotrivă în culori mai fericite. Acest mecanism de separare, de clivaj între bine şi rău îl ajută pe copil să supravieţuiască într-un mediu imperfect din punct de vedere al ofertei emoţionale, dar rămânerea în perspectiva de copil alterează perceperea realistă a lumii la vârsta adultă.

Acelaşi mecanism de separare, pe dimensiunea unii buni şi alţii răi poate fi sesizat cu uşurinţă în situaţia copiilor care provin din familii în care părinţii se ceartă şi se agresează constant şi, în acelaşi timp, îşi introduc copiii în rolul de mediatori în această problematică adultă. Adus într-un univers traumatizant care nu e pe măsura lui, copilul are nevoie să separe binele de rău, pentru a reduce răul pe care îl simte. Şi cum nu poate să-i considere pe amândoi buni (pentru că nu ar mai exista cearta, agresiunea), nici pe amândoi răi (căci sentimentul lui de siguranţă s-ar prăbuşi), nici pe amândoi şi buni şi răi (realitatea amestecată este la fel de insecurizantă ca şi una în totalitate rea ), atunci împarte cele două roluri, de bun şi rău, între cei doi părinţi. De obicei mama va fi cea bună, victima, iar tatăl va fi răul, agresorul. Mai departe, în această realitate scindată, copilul se va alia cu partea bună, adică se va identifica cu victima şi va respinge, se va contraidentifica cu agresorul. În copilărie, acest mecanism are avantajul să-i ofere copilului ceva securitate într-un mediu privativ şi neofertant. Dacă însă acest mecanism persistă în timp (şi de obicei aşa se întâmplă când nu este abordat prin diverse modalităţi de intervenţie psihologică), el va avea efecte negative asupra dezvoltării personalităţii şi implicit a vieţii celui care îl mai poartă în sine. Copilul identificat cu victima în copilărie se va transforma într-un adult ”victimă” în viaţa adultă, pentru că va accesa constant acest rol, dezirabil în ochii săi de copil, rol ce presupune deresponsabilizare, atitudine nonasertivă, autosabotantă şi pasivitate în viaţa propie. De asemenea, respingerea psihică a agresorului în copilărie conduce la reprimarea agresivităţii în perioada adultului, ceea ce impietează asupra masculinităţii copilului băiat, lăsându-l fără unelte în competiţii, confruntări, susţinerea scopurilor pe termen lung, a iniţiativelor şi curajului.

Ieşirea din alianţa cu victima şi contraidentificarea cu agresorul presupune accederea unei perspective adulte asupra realităţii trăite în copilărie, în care nimic nu este în totalitate alb şi nici unitar negru, ci nuanţat, amestecat, bine şi rău deopotrivă: victima şi agresorul au jocul lor psihologic, la care participă în egală măsură, cu responsabilităţi egale, deşi paradoxal nici una din părţi nu-şi asumă nici o responsabilitate. O perspectiva adultă dezvoltată este cea care poate susţine copilul interior să accepte că ambii părinţi au fost atât buni, cât şi răi, adică oameni, cu vulnerabilităţile şi limitările lor. Şi este cea care poate să-l elibereze pe copilul devenit adult din încurcăturile cu părinţii pentru a-l disponibiliza pentru o viaţă matură şi responsabilă.

Lucrul terapeutic cu schemele psihice din domeniul autonomiei şi performanţei deficitare: dependenţă/incompetenţă, vulnerabilitate la vătămare sau boală, interdependenţă/sine infantil şi eşec


lipsa independentei

1. Schema dependenţă/incompetenţă
Descrierea schemei Conţine convingerile de dependenţă şi incompetenţă asociate cu amintirile aferente lor; se formează prin frustrarea nevoii din copilărie de autonomie şi performanţă.
Convingerea fundamentală a schemei Convingerea că persoana nu e capabilă să se descurce în viaţa cotidiană (incompetenţă) şi că are nevoie de o alta care s-o ajute cu responsabilităţile proprii (dependenţă).
Cauzele formării schemei
  • Părinţii nu au susţinut suficient independenţa copilului;
  • Relaţia de dependenţă cu o persoană importantă (unul dintre părinţi, de obicei);
  • Părinţii nu au susţinut dezvoltarea abilităţilor necesare vieţii de zi cu zi.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

  • Nu au încredere în sine;
  • Sunt foarte stresaţi când e nevoie să se confrunte cu schimbări;
  • Creează relaţii de dependenţă cu ceilalţi;
  • Cer ajutorul celorlalţi mai des decât cei care nu au această schemă;
  • Cer sfaturi cu privire la propriile decizii;
  • Au dificultaăţi în a lua decizii;
  • Au dificultăţi când trebuie să realizeze ceva independent;
  • Pot resimţi anxietate, panică, fobii, somatizări;
  • Pot să aibă un comportament compensatoriu refuzând să se bazeze pe alţii, însă cu un mare consum energetic interior.
Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă
  • Dezvoltarea încrederii în sine;
  • Reducerea dependenţei de alţi oameni;
  • Depăşirea evitării de către client a implicării în sarcini pe cont propriu.
Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică
  • E necesar ca terapeutul să fie atent astfel încât clientul să nu devină dependent de sine;
  • Terapeutul trebuie să suporte un oarecare grad de dependenţă la începutul terapiei iar apoi să încurajeze independenţa clientului.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

  • Modificarea la client a ideii că are nevoie de ceilalţi pentru a se descurca;
  • Clarificarea cognitivă a costurilor relaţiilor de dependenţă;
  • Utilizarea strategiilor cognitive de creştere a motivaţiei clientului pentru independenţă.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială
  • Confruntarea, în plan imaginar, cu părintele supraprotector, pentru ventilarea furiei faţă de acesta;
  • Întărirea părţii de adult sănătos din interiorul clientului;
  • Exersarea în plan imaginar a abordării diverselor situaţii cotidiene.
Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală
  • Învăţarea şi aplicarea unor tehnici de reducere a anxietăţii;
  • Realizarea în realitate a unor sarcini comportamentale de gestionare a unor probleme de viaţă curente (în cabinet, prin intermediul jocului de rol sunt exersate abilităţile necesare).
Concluzii Deoarece scopul intervenţiei terapeutice este creşterea independenţei clienţilor cu această schemă, accentul cade pe tehnicile comportamentale de implementare în realitate a progreselor realizate în context terapeutic.
2. Schema vulnerabilitate la vătămare sau boală
Descrierea schemei Conţine convingerea că oricând un eveniment catastrofic se poate întâmpla, împreună cu amintirile care au stat la baza formării acestei idei.
Convingerea fundamentală a schemei Convingerea că o catastrofă se poate întâmpla în orice moment.
Cauzele formării schemei ·        Evenimente traumatice în perioada de formare şi dezvoltare a personalităţii;

·        Părinţi care au această schemă şi o transmit prin educaţie copiilor lor.

Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Se descurcă în sarcini cotidiene;

·        Au o teamă majoră că evenimentele intens negative pot apărea: boli, accident, faliment etc.;

·        Emoţie predominantă: anxietatea;

·        De obicei evită situaţiile pe care le consideră a avea un potenţial periculos;

·        Unele persoane pot adopta un comportament compensatoriu foarte riscant.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Ajutarea clienţilor să evalueze mai realist posibilitatea declanşării evenimentelor catastrofale;

·        Creşterea încrederii clienţilor în abilitatea lor de a gestiona evenimentele negative.

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică ·        Atitudine suportivă, de susţinere a clientului că se poate descurca în diverse situaţii de care îi este teamă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

·        Clarificarea dezavantajelor stilului de viaţă generat de o asemenea convingere;

·        Explorarea cognitivă a posibilităţii de apariţie a evenimentelor catastrofale;

·        Explorarea cognitivă a abilităţii clienţilor de a gestiona evenimentele de care se tem.

Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială ·        Abordarea posibilelor traume;

·        Repetiţii, în plan imaginar, a gestionării unor situaţii din categoria celor care le inspiră teamă clienţilor;

·        Exersarea, în plan imaginar a modului de adult sănătos care ajută copilul speriat să se descurce în diverse situaţii.

trategii terapeutice bazate pe aria comportamentală ·        Învăţarea unor tehnici de control a anxietăţii;

·        Expunerea graduală la un stil de viaţă mai puţin limitativ.

Concluzii Ca şi în cazul schemei anterioare, e important ca stilul de viaţă evitant să fie înlocuit cu unul mai direct, de confruntare cu diverse situaţii.
3. Schema interdependenţă/sine infantil
Descrierea schemei Schemă psihică rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă ce conduce la o identitate neclară şi la un sentiment de gol interior; persoanele care conţin această schemă sunt de obicei într-o relaţie fuzională cu unul dintre părinţi.
Convingerea fundamentală a schemei 1.        Convingerea că nici una dintre cele două persoane interdependente nu poate supravieţui separării;

2.        Convingerea că persoanele care o conţin nu ştiu cine sunt.

Cauzele formării schemei
  • Relaţie de dependenţă, fuzională cu una dintre părinţi.
  • Părinţi foarte autoritari, ce au determinat prin acest stil un foarte slab contact cu sinele autentic la copiii lor.
Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Identitatea lor se pierde în identitatea persoanelor cu care sunt în interdependenţă;

·        Simt că nici una din persoanele din relaţia fuzională nu va supravieţui separării;

·        Se pot simţi copleşiţi şi sufocaţi de persoana cu care au o relaţie de dependenţă;

·        Nu ştiu cine sunt, ce preferinţe, ce nevoi, ce interese.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Ajutarea clienţilor să intre în contact cu sinele lor real: nevoi, preferinţe, opinii, emoţii;

·        Stabilirea limitelor în relaţiile de dependenţă.

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică Relaţie terapeutică nici prea apropiată, nici prea distantă.
Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă

 

·        Identificarea cognitivă a propriilor preferinţe, opinii, nevoi;

·        Investigarea avantajelor şi dezavantajelor de a avea un stil de viaţă distinct;

·        Clarificarea asemănărilor şi deosebirilor faţă de persoanele de dependenţă.

Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială ·        Facilitarea contactului cu propriile emoţii şi nevoi;

·        Clarificarea relaţiei cu figura parentală interdependentă şi realizarea separării psihice de aceasta;

·        Retrăirea în plan imaginar a evenimentelor din copilărie în care clientul a fost împiedicat să se poziţioneze şi oferirea posibilităţii de exprimare acum, în prezent, cu scopul validării copilului interior şi întăririi contactului cu sine.

Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală ·        Realizarea de sarcini de autocunoaştere, de exemplu explorarea preferinţelor: filme preferate, muzică, activităţi, cărţi preferate etc.;

·        Realizarea de către clienţi a unor liste cu ceea ce le place şi ce nu, pentru diverse domenii.

Concluzii Pentru această schemă, clienţii e necesar să-şi dezvolte contactul cu sine şi să înveţe să se delimiteze de ceilalţi, în relaţiile cu semenii.
4. Schema psihică eşec
Descrierea schemei Schemă rezultată din frustrarea nevoii de autonomie şi performanţă, ce conduce la senzaţia subiectivă de eşec în viaţă, în general sau doar în anumite domenii ale vieţii.
Convingerea fundamentală a schemei Cei care conţin această schemă au convingerea că vor avea eşec în ceea ce întreprind pentru că nu sunt la fel de capabili ca alţi oameni (în domenii legate de bani, statut social, sport, şcoală etc.).
Cauzele formării schemei ·        Lipsa de validare în copilărie;

·        Standarde nerealiste fixate de persoanele cu autoritate, ce au generat fie eşecuri, fie anxietate foarte mare interpretată ca fiind generată de lipsa de abilităţi;

·        Identificarea inconştientă cu o persoană respinsă de sistemul familial.

Caracteristicele persoanelor cu această schemă

 

·        Autosabotarea succesului;

·        Evitarea implicării în sarcini;

·        Comportamente supracompensatorii de implicare excesivă în diverse activităţi (supracompensatorii pot fi oameni de succes, dar care se simt ca nişte impostori în interior);

·        Se simt întotdeauna mai puţin capabili sau cu mai puţin succes decât cei cu care se compară;

·        Autosabotorii ajung real să se confrunte cu multe eşecuri.

Scopuri terapeutice pentru clienţii cu această schemă ·        Creşterea stimei de sine;

·        Dezvoltarea unor abilităţi (acolo unde există deficit).

Strategii terapeutice bazate pe relaţia terapeutică ·        Terapeutul oferă un model sănătos de abordare a muncii;

·        Terapeutul e nevoie să ofere structură, să-i susţină realizările şi

să-i recunoască meritele clientului.

Strategii terapeutice bazate pe aria cognitivă ·        Conştientizarea realizărilor şi abilităţilor.
Strategii terapeutice bazate pe aria experienţială Retrăirea în plan imaginar a situaţiilor frustrante din copilărie pentru:

·        a ventila furia faţă de autoritatea care i-a invalidat;

·        înţelegerea faptului că eşecul s-a datorat fie atitudinii critice a celorlalţi, fie că nu a fost un real eşec, ci doar a fost interpretat astfel.

Strategii terapeutice bazate pe aria comportamentală Înlocuirea strategiilor dezadaptative de coping (evitarea sarcinilor, implicarea excesivă sau autosabotajul) cu comportamente mai sănătoase: confruntarea cu sarcinile, fixarea de scopuri realiste şi acţionarea în realitate pentru atingerea lor.
Concluzii În lucrul cu această schemă e important să susţinem clienţii pentru a putea să acţioneze mai eficient în domeniile vieţii lor caracterizate prin eşec.

 

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă izolare socială/înstrăinare


izolare sociala

Descrierea schemei: combinaţie psihică (idei, emoţii, imagini psihice) al cărei nucleu central este convingerea diferenţei faţă de ceilalţi. Persoanele care deţin această schemă gândesc că sunt şi chiar se simt mai mult diferite decât asemănătoare celorlalţi.

Nevoia frustrată în copilărie: nevoia de ataşament securizant.

Cauzele formării acestei scheme:

  • a fi diferit în sens pozitiv sau negativ, fără a fi ajutat să sesizezi şi punctele comune cu ceilalţi; exemplu de diferenţe: a fi talentat, a fi foarte sărac sau foarte bogat, a avea un handicap, a suferi un anumit tip de traumă, a fi foarte frumos sau foarte urât, a aparţine unei anumite minorităţi etc.

Caracteristicile persoanelor cu această schemă:

  • sesizează foarte uşor diferenţele faţă de ceilalţi;
  • în grupuri, fie nu se integrează, fie au o poziţie oarecum marginală;
  • de obicei preferă să evite interacţiunile sociale;
  • se angajează frecvent în activităţi solitare;
  • e posibil ca anumite abilităţi sociale să fie mai puţin dezvoltate, datorită interacţiunilor sociale mai sărace.

Scopuri terapeutice când lucrăm cu clienţi cu această schemă:

  • să-i ajutăm să nu se mai simtă atât de diferiţi şi să sesizeze şi punctele comune cu ceilalţi;
  • identificarea de către clienţi a grupurilor sociale cu interese asemănătoare cu cele proprii şi accesarea acestora cu scopul creării de legături cu membrii lor.

Strategii terapeutice:

  1. Bazate pe relaţia terapeutică: relaţia terapeutică poate contracara sentimentul de singurătate al clientului, dar ea nu este suficientă pentru adaptarea socială a acestuia în lipsa unor strategii de integrare socială.
  2. Bazate pe cogniţie:
    • identificarea cognitivă a asemănărilor cu ceilalţi;
    • conştientizarea faptului că există oameni cu care clientul poate semăna chiar pe dimensiunea pe care o consideră foarte diferenţiatoare la sine însuşi;
    • contracararea gândurilor automate negative de separare de ceilalţi şi înlocuirea lor cu altele mai constructive.
  3. Bazate pe aria experienţială: imagerie dirijată legată de situaţiile de excludere socială din copilărie cu scopul ventilării furiei, acordării înţelegerii şi validării reparatorii pentru părţile respinse din sine şi întăririi părţii de adult sănătos din personalitatea clientului.
  4. Bazate pe aria comportamentală:
  • susţinerea clientului să intensifice relaţiile sociale;
  • învăţarea tehnicilor de gestionare a anxietăţii sociale;
  • dezvoltarea unor abilităţi sociale (acolo unde este cazul).
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema deficienţă/ruşine


mar cu defecteSchema psihică deficienţă/ruşine, o structură ce constă într-un ansamblu de convingeri şi amintirile aferente acestora, aparţine domeniului izolare/separare, conform teoriei schemelor cognitive a lui J. Young şi ia naştere prin nesatisfacerea sau satisfacerea inadecvată a nevoii de ataşament securizant în copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme, anume aceea: ”Sunt o persoană nevaloroasă” îl conduce pe cel care o conţine la a se simţi fără valoare sau cu o valoare foarte mică.

Printre cauzele ce stau la baza formării acestei scheme vom regăsi frecvent critici exacerate, jigniri, respingeri şi invalidări emoţionale, precum şi etichetări care să facă referire la lipsa de valoare, toate suportate de persoana care conţine schema, în relaţie cu una sau alta dintre persoanele semnificative din perioada sa de creştere şi dezvoltare.

Cei care au această schemă pot să dezvolte una sau mai multe dintre următoarele caracteristici:

  • se consideră şi se simt fără valoare, cu defecte, inferiori sau imposibil de iubit; partea pe care o simt ca fiind defectă ar putea să fie de natură fizică sau psihică sau să cuprindă aspecte din ambele;
  • simt mereu umilinţă atunci când e vorba de personalitatea lor;
  • se tem ca, într-un context relaţional mai apropiat, ceea ce sunt să nu fie descoperit şi apoi să fie respinşi şi de aceea menţin o distanţă emoţională confortabilă în relaţiile pe care le dezvoltă;
  • mecanismele de coping utilizate pentru a nu intra în contact permanent cu ruşinea aferentă schemei sunt:
    1. capitularea: în lupta cu convingerile pare că au capitulat, se simt constant fără valoare şi, în relaţii, aleg parteneri critici care să-i umilească şi respingă;
    2. evitarea: persoana evită intimitatea prea strânsă tocmai pentru a nu fi descoperită şi respinsă;
    3. supracompensarea: persoana neagă conştient ceea ce simte inconştient, vrea să pară perfectă şi îi critică constant pe ceilalţi.
  • în relaţii, joacă constant dinamica agresor-victimă;
  • pot abuza de diverse substanţe sau pot dezvolta tulburărri de alimentaţie, pentru a evita contactul cu sinele lor pe care îl simt defect.

Scopuri terapeutice atunci când se lucrează cu clienţii cu această schemă:

  • creşterea stimei de sine;
  • înlocuirea mecanismelor de coping de evitare, capitulare sau supracompensare cu comportamente mai constructive: toleranţă faţă de sine şi faţă de alţii, deschidere intra- şi interpersonală.

Strategii terapeutice utilizate cu aceşti clienţi:

  1. bazate pe relaţia terapeutică:
  • relaţia terapeutică este un element fundamental al intervenţiei; este foarte important ca terapeutul să ofere validare emoţională şi suport consistente;
  1. bazate pe aria cognitivă:
  • clienţii culeg informaţii realiste care pot infirma convingerea centrală, aceea că nu au deloc valoare
  • clienţii analizează informaţii care susţin ideea că au valoare în diverse domenii de viaţă;
  • clienţii învaţă să mute accentul pe trăsăturile dezirabile ale personalităţii lor şi să reconsidere cognitiv ceea ce consideră a fi defect;
  • clienţii creează asociaţii logice între sentimentul de ruşine şi aspectele pe care le consideră defectuoase şi atitudinile exagerat de critice ale persoanelor semnificative din trecutul lor;
  1. bazate pe aria experienţială:
  • clienţii retrăiesc în context terapeutic situaţiile dificile timpurii în care au fost criticaţi, jigniţi şi respinşi, cu scopul atât a exprimării furiei trăite, cât şi al confruntării figurii parentale;
  • partea adultă din clienţi este susţinută de terapeut să se manifeste suportiv şi validant faţă de partea rănită în experienţele dificile timpurii;
  1. bazate pe aria comportamentală:
  • clienţii sunt susţinuţi să intre în relaţii cu persoane suportive mai degrabă decât cu persoane critice;
  • clienţii evitanţi sunt susţinuţi să-şi dezvolte abilităţile sociale;
  • clienţii învaţă să recunoască reacţiile adecvate faţă de critică (acceptarea sau respingerea verbală), de cele inadecvate (atac, învercare de dovedire cu orice preţ a falsităţii criticii) şi să implementeze în comportament reacţiile adecvate;
  • clienţii sunt susţinuţi să se deschidă mai mult în relaţiile lor importante;
  • clienţii supracompensatori sunt susţinuţi să fie mai puţin critici cu ceilalţi.

Chiar dacă sunt realizate aceste intervenţii, schema cognitivă deficienţă/ruşine este una persistentă care se atenuează cu greu, chiar şi context terapeutic.

Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitiva deprivare emoţională


3.3Schemele cognitive sunt tipare generalizate de gândire şi simţire ce conţin convingeri referitoare la sine şi la relaţiile cu ceilalţi, precum şi amintirile aferente lor (senzaţii, idei, emoţii). Ele se structurează în copilărie sau mai târziu şi influenţează constant comportamentul, inclusiv în perioada adultă. Sunt structuri psihice care reflectă climatul emoţional şi modul cum a fost tratat individul în perioadele timpurii ale vieţii sale.

Schemele cognitive pot fi împărţite în dezadaptative şi adaptative. Primele (din care face parte şi schema deprivare emoţională) apar ca rezultat al raportării negative la nevoile emoţionale ale copilului (frustrare, traumatizare, îndeplinire în exces) sau al identificării selective cu persoane semnificative din copilărie.

Convingerea centrală a acestei scheme: în relaţii, e foarte probabil să nu-ţi fie satisfăcute nevoile emoţionale.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

  • relaţional, fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii – de obicei cu persoane indisponibile emoţional – şi au un comportament insistent şi nerealist prin care cer satisfacerea nevoilor;
  • experimentează constant sentimentul existenţial de a fi neînţelese, neiubite şi oarecum singure pe lume;
  • nu ştiu să ceară într-o manieră adecvată satisfacerea nevoilor;
  • pot să ofere mult sprijin şi suport emoţional celorlalţi, ca modalitate compensatorie faţă de deficitul emoţional experimentat în copilărie.

Scopuri terapeutice pentru terapia cu clienţii care au această schemă:

  • clienţii să-ţi conştientizeze şi să-şi accepte propriile nevoi emoţionale;
  • clienţii să înveţe să ceară asertiv îndeplinirea nevoilor;
  • clienţii să înveţe să identifice potenţialii parteneri disponibili emoţional.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

  • relaţia terapeutică este un element central al terapiei;
  • terapeutul trebuie să creeze un mediu suportiv, conţinător, empatic în care clienţii să se simtă ascultaţi, validaţi, înţeleşi.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

  • clienţii sunt susţinuţi să identifice argumente cognitive prin care să combată ideea că ceilalţi oameni nu sunt dispuşi să le satisfacă nevoile emoţionale.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

  • clienţii retrăiesc experienţele deprivante emoţional în context terapeutic cu scopul consolării părţii de copil deprivat şi confruntării figurii autoritare deprivante afectiv;
  • susţinerea părţii de copil singuratic şi deprivat a clientului de către partea de adult a acestuia.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

Clienţii sunt susţinuţi să realizeze următoarele obiective comportamentale:

  • identificarea propriilor nevoi;
  • exersarea abilităţii de a cere satisfacerea nevoilor emoţionale;
  • identificarea partenerilor disponibili/indisponibili emoţional;
  • încurajarea intrării în relaţie cu parteneri disponibili emoţional.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

 

Lucrul terapeutic cu schema cognitivă neîncredere/abuz


3.4Convingerea fundamentală a schemei: oamenii nu sunt de încredere şi pot chiar să te abuzeze.

Descrierea persoanelor cu această schemă:

  • la un nivel profund, nu au încredere în ceilalţi şi se aşteapă ca, în relaţiile pe care le stabilesc cu ceilalţi, să fie înşelaţi, minţiţi, să se profite de ei, să fie abuzaţi;
  • comportamental pot fi precauţi, suspicioşi;
  • fie evită relaţiile intime, fie intră în relaţii în care joacă unul din rolurile agresor-victimă.

Cauze posibile ale formării acestei scheme: experienţele şi relaţiile abuzive timpurii (din perioada de dezvoltare a personalităţii), relaţiile cu figurile de ataşament insecurizante şi abuzive.

Scopurile terapeutice când lucrăm cu clienţi care au această schemă:

  • clienţii să înţeleagă că există oameni care pot fi de încredere;
  • clienţii să înveţe să facă distincţia între oamenii de încredere şi cei care nu sunt de încredere;
  • clienţii să înveţe să pună limite clare şi ferme comportamentelor abuzive din relaţii.

Intervenţia terapeutică bazată pe relaţia terapeutică:

  • relaţia terapeutică este factorul central al intervenţiei;
  • relaţia terapeutică trebuie să ofere siguranţa emoţională de care clienţii au nevoie.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria cognitivă:

  • se aduc contraargumente logice, cognitive, extrase din realitate, împotriva ideii că oamenii nu sunt de încredere;
  • se abordează cognitiv ideea asumării responsabilităţii pentru abuzul suferit cu scopul plasării acesteia asupra persoanelor care au abuzat.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria experienţială:

  • retrăirea în context terapeutic a experienţelor abuzive cu scopul integrării acestora;
  • consolarea părţii de copil interior;
  • identificarea agresorului ca o parte rea şi confruntarea acestuia;
  • dezidentificarea interioară cu partea de agresor;
  • întărirea părţii de adult sănătos.

Intervenţia terapeutică bazată pe aria comportamentală:

  • identificarea comportamentelor neîncrezătoare, suspicioase din relaţii şi înlocuirea acestora cu comportamente mai încrezătoare;
  • exersarea abilităţii de a pune limite clare în relaţii;
  • exersarea abilităţii de a identifica partenerii abuzivi şi a acelora neabuzivi;
  • construirea de relaţii cu parteneri nonabuzivi.
Bibliografie:
Fontaine, O, Fontaine, Ph., Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Ed. Polirom, Iaşi, 2008
Yalom, Irvin, Darul psihoterapiei, Ed. Veilant, Bucureşti, 2002
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar, E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cognitive

Cum abordăm terapeutic persoanele care au convingeri disfuncţionale din sfera abandonului


4.4Persoanele cu convingeri disfuncţionale din sfera abandonului (adică cele care conţin schema abandon, conform J. Young) cred că oamenii apropiaţi, mai devreme sau mai târziu, le vor abandona – fie le vor părăsi, fie vor pleca, fie se vor îmbolnăvi şi vor muri. Aceste credinţe conduc la o stare emoţională tensionată în relaţii, la vigilenţă faţă de orice semnal care ar putea fi corelat cu abandonul şi la dezvoltarea unor strategii diverse de control pentru a preîntâmpina sau împiedica abandonul. De asemenea, conform tendinţei fireşti de armonie între aspectele psihice şi realitate, aceste persoane vor alege ca parteneri de relaţie pe aceia care au o mai mare probabilitate de a fi imprevizibili, instabili, indisponibili şi predispuşi spre a abandona. Există şi persoane din această categorie care, pentru a nu se confrunta cu abandonul, evită total relaţiile apropiate.

În procesul terapeutic scopul principal, atunci când lucrăm cu convingeri din sfera abandonului, este să-i ajutăm pe clienţii care le conţin să aibă o perspectivă mai realistă asupra stabilităţii relaţiilor. Aceasta presupune scăderea anxietăţii relaţionale, precum şi diminuarea comportamentelor de control din relaţii. Strategiile terapeutice utilizate sunt din 4 arii distincte:

  • relaţia terapeutică
  • aria cognitivă
  • aria experienţială
  • aria comportamentală.

Relaţia terapeutică stabilită cu clienţii ce au această schemă este factorul central al demersului terapeutic, principala resursă vindecătoare. Dacă în procesul terapeutic clienţii reuşesc să stabilească o relaţie de încredere şi stabilitate, aceasta va contrabalansa relaţiile anterioare instabile ce au stat la baza formării convingerilor lor disfuncţionale. În timp, acest tipar de relaţie stabilă va putea fi generalizat şi transferat şi asupra altor relaţii din realitate.

Strategiile terapeutice din sfera cognitivă presupun schimbarea percepţiei clientului asupra relaţiilor, percepţie conform căreia persoanele apropiate, mai devreme sau mai târziu, îl vor părăsi. Pentru a realiza această modificare perceptivă sunt utile discuţiile asupra aşteptărilor nerealiste relaţionale, asupra comportamentelor normale dintr-o relaţie, precum şi a comportamentelor disfuncţionale de manipulare, agăţare şi control din relaţii.

Strategiile cognitive sunt necesare pentru că ideile din componenţa convingerii pot fi abordate prin argumente logice, realiste, dar ele nu sunt suficiente pentru modificarea schemelor pentru că, dacă nu acţionăm asupra aspectelor emoţionale, schimbarea, de fapt, nu se produce.

Strategiile experienţiale sunt cele care permit accesarea nucleului emoţional al convingerii de abandon. Prin intermediul imageriei dirijate sau prin tehnica scaunului gol, noi putem să reproducem experienţele de abandon timpurii care au structurat aceste convingeri. Scopul reproducerii acestor evenimente este multiplu:

  • validarea emoţională şi a nevoilor copilului abandonat
  • consolarea copilului de către terapeut sau de către partea sănătoasă de adult a clientului
  • dezvoltarea unui adult sănătos al clientului care să fie capabil să apere, să protejeze partea de copil vulnerabil din interiorul său.

Prin aceste experienţe terapeutice de grijă şi suport faţă de copilul interior abandonat, se reduce tensiunea emoţională a evenimentelor traumatice şi se oferă posibilitatea stabilirii unei noi semnificaţii – mai sănătoase – asupra relaţiilor cu ceilalţi.

Strategiile comportamentale urmăresc modificarea tiparelor de alegere a partenerilor şi a celor de fiinţare în relaţii. Astfel se urmăreşte modificarea conştientă a comportamentelor exagerate de furie, control, manipulare, gelozie, precum şi a acelora de alegere a unor parteneri instabili sau indisponibili.

Toate aceste strategii, utilizate adecvat în procesul terapeutic, conduc la o slăbire a forţei convingerilor de abandon, astfel schema activându-se mai rar şi cu o intensitate mai scăzută.

Bibliografie:
Young, E. Jeffrey, Klosko, S. Janet, Weishaar E. Marjorie, Terapia centrată pe scheme cogntive, ASCR, Cluj-Napoca, 2015

Căutătorii


cautatorulMă plictisesc tare când urmăresc câte un psiholog/psihoterapeut invitat la diverse emisiuni TV. Atât de tare încât, la un moment dat, e musai să schimb canalul. Dacă la aceeaşi emisiune sunt invitaţi un psiholog şi cineva de altă profesie (un actor, de exemplu) de obicei e mai interesant pentru mine să ascult ce spune cel care nu e psiholog. Pentru că de multe ori acesta vorbeşte mai organic, mai viu, exprimându-şi mai natural diverse gânduri şi trăiri emoţionale generate în contextul vieţii sale. Prin comparaţie, psihologul, intrând în rolul care i se oferă de către realizatorul/moderatorul emisiunii, acela de atotştiutor în ale omenescului, face un mix rigid, abstract şi cam neintegrat cu structura personalităţii sale, din ceea ce ştie, ceea ce a citit şi ceea ce a trăit.

Nu vreau să aduc, prin cele spuse mai sus, un blam psihologilor. Cred că se ajunge la situaţia aceasta pentru că psihologii preiau cu prea mare uşurinţă rolul de Moş Crăciun care li se oferă prin spaţiile de emisie. Şi devin astfel artificiali.

Psihologii/psihoterapeuţii sunt de fapt nişte căutători care se străduiesc constant să ajungă la adevărul celuilalt folosindu-se de informaţii (culese din facultate, mastere, doctorate, cărţi şi multe, multe formări de specialitate), de gânduri proprii, trăiri personale şi caracteristici de personalitate. Pentru că fiecare fiinţă umană este unică şi conţine adevăruri care sunt numai ale ei iar, pentru a accede la zonele acestea sacre şi fragile, e nevoie să păşim cu grijă şi multă blândeţe.

Cu riscul de-a ne dezamăgi interlocutorii care se aşteaptă să ştim tot din sfera umanului, cred că e nevoie să ne asumăm şi limitele noastre inerente. Să afirmăm ceea ce ştim, dar şi ceea ce nu ştim, ceea ce putem şti şi ceea ce nu, ceea ce suntem siguri, dar şi zonele de nesiguranţă. Pentru a putea păstra ceea ce suntem de fapt: identitatea de căutători vii ai omenescului.

Cine şi cum suntem?


masti 2Dacă fiecare dintre noi am fi confirmaţi pentru fiecare latură a sinelui nostru, dacă prin educaţie nu ar fi privilegiate anumite aspecte ale noastre în detrimentul altora, dacă ni s-ar oferi posibilitatea să experimentăm în libertate toate senzaţiile, percepţiile, gândurile, emoţiile, nevoile care ne caracterizează, atunci ne-am construi o personalitate în consonanţă cu sinele nostru autentic. În realitate, părinţii, famila, grupurile cărora le aparţinem, societatea în ansamblu au nevoie şi solicită formarea anumitor tipuri de trăsături de personalitate, aşa că o parte din ceea ce am deveni dacă nu am influenţaţi să ne dezvoltăm doar pe anumite direcţii, se pierde. Numim aceasta sinele nostru pierdut, adică acele părţi din fiinţa noastră pe care a trebuit să le refulăm sub presiunea cerinţelor societăţii. Apoi, mama, tata, profesorii, prietenii, oamenii cu care convieţuim şi deci interacţionăm cer de la noi să fim în feluri care nu întotdeauna se regăsesc în sinele nostru autentic. Astfel se formează sinele nostru fals, o faţetă constituită din trăsăturile născute din interacţiunea cu mediul de viaţă, cu limitele, calităţile, caracteristicile sale în fond. Însă, chiar dacă sinele fals se structurează pentru a veni în întâmpinarea celorlalţi, a nevoilor şi dorinţelor lor, anumite aspecte pot să fie deranjante pentru ceilalţi. Ele vor constitui trăsături ale sinelui respins – părţile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate de ceilalţi.

Dacă punem într-o ecuţie aritmetică cele de mai sus, vom obţine următoarele:

(Sine autentic-sine pierdut) + (sine fals-sine respins) = Personalitatea conştientă, adică totalitatea trăsăturilor psihice care se dezvoltă, pe care le acceptăm şi pe care le manifestăm în realitate. Personalitatea în ansamblu cuprinde atât personalitatea conştientă, un mix de autentic şi fals, cât şi trăsăturile pe care le-am respins din contactul cu conştiinţa noastră şi pe care nu ni le-am asumat, cu alte cuvinte, umbra.

Care este procentul de autentic şi de fals în personalitatea noastră depinde de cât de suportiv a fost mediul nostru de viaţă, de cât de validaţi sau invalidaţi am fost în devenirea noastră. Personalităţile de tip sine autentic se caracterizează prin vitalitate, printr-un mai bun contact cu sine, cu nevoile şi emoţiile proprii şi printr-o stimă de sine crescută comparativ cu personalităţile de tip sine fals. Personalităţile de tip sine fals sunt oarecum aparente, adică centrate pe a-i mulţumi pe alţii, iniţial pe adulţii responsabili cu creşterea şi educaţia, iar apoi această centrare pe exterior se extinde şi dincolo de familie, la totalitatea oamenilor cu care ele interacţionează. În spatele personalităţilor de tip sine fals se ascunde sinele real, autentic, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Bibliografie:

  • Alice Miller, Drama copilului dotat. În căutarea adevăratului sine, Ed. Herald, Bucureşti, 2013
  • Harville Hendrix, Primeşte iubirea pe care o doreşti, Ed. Herald, Bucureşti, 2015

Câteva explicaţii pentru comportamentul agresiv din familie


perpetuarea violentei in familieAgresivitatea cu persoanele importante din viaţă: copii, iubit/-ă, soţ, soţie – este încă, din păcate, prezentă. Ce îl determină pe un om să devină agresiv, chiar violent cu cei pe care îi iubeşte, de care este ataşat, de care îi pasă şi pe care îi consideră foarte importanţi pentru sine?

Bowlby considera că violenţa în familie poate fi înţeleasă ca o variantă denaturată şi nesănătoasă a unor comportamente specifice vieţii de familie, anume comportamentul de ataşament şi cel parental. Iar cum ambele aceste comportamente derivă din tipurile de ataşament specifice adulţilor unui familii, e lesne de înţeles că ataşamentele nesigure, anxioase, ambivalente pot fi stiluri pe care să se grefeze şi violenţa. Nu înseamnă însă că toţi cei cu astfel de ataşamente vor fi adulţi violenţi în cuplu şi cu copiii lor, ci doar aceia dintre ei care îşi construiesc stilul de ataşament pornind de la un anumit tip de istoric personal şi de la anumite evenimente traumatice, abuzive.

Pentru a evidenţia corelaţia dintre agresivitatea suferită în copilărie, pubertate şi chiar adolescenţă şi comportamentul agresiv ca adult sau cum se leagă agresivitatea suportată de cea manifestată s-au făcut cercetări specifice. Voi cita în continuare din concluziile acestora:

  • mamele abuzive au un comportament derivat din perioadele de anxietate extremă pe care le trăiesc în diverse circumstanţe, perioade în care pot izbucni violent;
  • trecutul mamelor abuzive este marcat de agresivitate suferită, fizică şi psihică; s-a constatat că ameninţările cu bătaia, mutilarea, abandonul sau chiar omorul pot fi traumatice la fel ca şi evenimentele reale;
  • majoritatea mamelor abuzive reacţionează foarte amplu (agresiv şi anxios) în diverse situaţii de separare, adică, suportând ele însele greu separarea, nu permit nici copiilor lor exprimarea tristeţii subiacente acesteia, ci mai degrabă o stopează prin agresivitate şi respingere;
  • mamele abuzive au un trecut caracterizat prin nesiguranţă puternică: spre deosebire de mamele conţinătoare şi suportive ele nu au simţit că se pot baza pe propriile mame în diverse situaţii în care aveau nevoie de acestea şi nici pe o altă persoană apropiată;
  • copiii abuzaţi au un comportament agresiv faţă de alţi copii, dar şi unul provocativ şi agresiv chiar în relaţie cu adulţii; de asemenea, ei leagă mai greu relaţii cu alte persoane, prin comparaţie cu cei neabuzaţi;
  • copiii agresaţi sunt mai puţin empatici cu egalii lor aflaţi în suferinţă, ei manifestând în astfel de situaţii anxietate şi chiar furie;
  • perpetuarea unei relaţii de cuplu în care există violenţă între parteneri poate fi explicată prin ataşamentul anxios extrem al celor doi: frica de singurătate terifiantă îi determină pe cei doi să rămână în relaţie în pofida distructivităţii ei evidente;
  • traumele din trecutul propriu al unei persoane o pot împiedica pe aceasta să intre în contact cu situaţii asemănătoare din prezent; astfel devine de înţeles de ce unele mame (ele însele abuzate) sunt incapabile să reacţioneze când tatăl agresează copiii, căci a intra în contact cu agresivitatea suportată de copii ar însemna să se confrunte cu propria traumă; traumele neintegrate le transformă pe aceste femei în mame absente, blocate, chiar participante la trauma copiilor prin neimplicare;
  • agresivitatea suportată în copilărie şi lipsa unei persoane martor care să spună că e rău ceea ce se întâmplă îl face pe cel care a trăit-o să se identifice la un nivel profund cu agresorul, ca modalitate de supravieţuire psihică; aşa se poate explica agresivitatea unei astfel de persoane ajunsă la maturitate;
  • orice persoană agresată fizic sau psihic poartă în sine atât polul de victimă, cât şi pe cel de agresor, de aceea comportamentul agresiv e o variantă atât de accesibilă pentru cei abuzaţi.

În concluzie, agresivitatea naşte agresivitate, violenţa perpetuează violenţa, abuzul pune bazele unor abuzuri ulterioare. Pentru a întrerupe acest circuit al agresivităţii şi violenţei e nevoie de abordarea psihologică, psihoterapeutică a celor abuzaţi. A preveni violenţa însemană a ne ocupa de sănătatea psihică a membrilor familie, în primul rând de traumele suferite de părinţi pentru ca ei să nu mai creeze alte traume copiilor lor sau în cuplul din care fac parte.

Bibliografie:
Bowlby, J., O bază de siguranţă, Ed. Trei, Bucureşti, 2011

Model terapeutic pentru lucrul cu cuplurile (din orientarea gestalt)


terapie de cupluPaşii de urmat, pentru a aborda terapeutic problemele de cuplu, în orientarea gestalt sunt următorii:

  • Stabilirea şi menţinerea relaţiei terapeutice (se realizează în primele 1-2 şedinţe): presupune stabilirea unei atmosfere calde, acceptante, securizante, de încredere pentru membrii cuplului. Modalităţile prin care acest obiectiv poate fi atins derivă din atitudinea terapeutului (ce e indicat să fie caldă, suportivă, nonjudicativă, de ascultare, empatică), din tehnicile ce stau la baza unei comunicări active (ascultarea activă, reflectarea, reformularea, feed-backul constructiv, încurajarea exprimării asertive etc.), precum şi din scurte conversaţii informale, degajate la începutul şedinţei.

A stabili şi menţine relaţia terapeutică presupune, din partea terapeutului, prezenţă şi profesionalism în următoarele aspecte subsumate acestui obiectiv:

    1. Venirea cuplului şi crearea unui climat acceptant.
    2. Exprimarea motivaţiei (problemelor, temerilor, aşteptărilor) de a veni la terapie de către fiecare partener de cuplu.
    3. Stabilirea unui acord cu privire la punctele de tensiune ale relaţiei de cuplu percepute de către fiecare membru al cuplului şi realizarea unei discuţii asupra modului cum fiecare partener participă la acestea.
    4. Exprimarea motivaţiilor individuale de alegere a partenerului (pentru a schimba focusul de la conflicte la o atmosferă mai pozitivă).
    5. Stabilirea cadrului terapeutic: este indicat să nu fie o prezentare rece a acestuia, ci, aspectele legate de organizarea procesului, de regulile şi limitele acestuia să fie integrate organic în comunicarea dintre terapeut şi membrii cuplului.
  • Abordarea punctelor de tensiune stabilite, a conflictelor din relaţie, prin:
    1. Crearea contextului ca fiecare participant la terapie să-şi exprime experienţa şi celălalt membru al cuplului să o asculte, atât conţinutul descriptiv, cât şi emoţiile aferente şi semnificaţiile acordate. În această etapă se clarifică de asemenea şi experienţele din trecut ce influenţează modalitatea de-a percepe conflictul de către fiecare partener de cuplu. Terapeutul cere permisiunea cuplului de a lucra pe rând cu fiecare partener, în timp ce celălalt stă pe margine pentru o vreme şi ascultă. La finalul unei intervenţii de acest tip, partenerul care a ascultat îşi exprimă punctul său de vedere, adresându-se direct celui care şi-a explorat activ experienţa.
    2. Lucrul cu introiecţii şi polarităţi: se clarifică aspectele corelate cu conflictul ce au fost învăţate de la alţi semnificativi fără a fi trecute prin filtrul personal şi polarităţile, adică felul cum îşi împart rolurile (cel bun, cel rău; agresorul, victima) în timpul desfăşurării tensiunilor în cuplu. Scopul acestei etape este asimilarea polarităţii respinse, adică înţelegerea faptului că partea ”rea” sau ”bună” rezidă nu în sinele propriu sau al partenerului, ci ea reflectă dinamica de cuplu în conflictul respectiv.
    3. Modelarea ascultării şi empatiei: terapeutul sprijină membrii cuplului să deprindă abilităţile de ascultare şi empatie. Aceasta se poate realiza prin diverse jocuri de rol realizate în cabinet, prin studierea unor materiale informative, prin activităţi acasă.
    4. Dezvoltarea abilităţilor de intimitate hrănitoare, prin conştientizarea momentelor de receptivitate şi conectare şi încurajarea grijii conştiente pentru dezvoltarea acestora.
    5. Conştientizarea influenţelor reciproce. Fiecare partener are puncte sensibile construite în istoria sa personală de viaţă, puncte care pot fi ”atinse” în cadrul interacţiunii de cuplu şi care conduc de obicei la reacţii exagerate în relaţie. Conştientizarea cu respect şi iubire a acestor zone vulnerabile, atât a celor proprii, cât şi ale partenerului de cuplu are ca efect o exprimare de sine mai adecvată, dar şi o creştere a înţelegerii celuilalt.
  • Dezvoltarea de abilităţi şi deprinderi pentru intimitate. Pe parcursul întregului proces terapeutic se acordă atenţie dezvoltării abilităţilor şi deprinderilor pentru intimitatea de cuplu.
Biliografie:
Lee, G. Lee, Limbajul secret al intimităţii, Ed. Gestalt Books, Bucureşti, 2013

Metafora, o cheie pentru autocunoastere si optimizare personala


metaforaMetafora este o figura de stil care consta in a da unui cuvant o semnificatie noua, printr-o comparatie subinteleasa. De exemplu, expresia “minte ascutita” este o metafora caci se da cuvantului “ascutit” semnificatia de “inteligent” in virtutea comparatiei subintelese ca o minte inteligenta functioneaza ca un cutit ascutit. In terapie, metafora trebuie inteleasa nu numai in acest cadru strict, specific limbajului scris sau vorbit, ci ea necesita a fi privita intr-o perspectiva mai larga si anume integrata limbajului ca orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. Vom avea deci si metafore specifice desenului, modelajului (in diverse materiale), miscarii si posturii.

 Introducand distinctia jungiana dintre “semn” si “simbol”, putem spune ca metafora, in terapie, poate avea rol atat de semn cat si de simbol. Conform lui Jung, semnul reprezinta “o desemnare prescurtata a unui fapt cunoscut” (“Tipuri psihologice”, p. 303). In cazul nostru metafora – ca semn – ar trimite, intr-o maniera figurata, spre o idee, un sentiment sau o stare cunoscute. Simbolul, in schimb, “presupune intodeauna ca expresia aleasa este cea mai buna denumire sau formula pentru o stare relativ necunoscuta, dar recunoscuta ca existenta sau necesara” (Jung, “Tipuri psihologice”, p. 320). Deci, o metafora simbol ar exprima o stare de fapt inca necunoscuta sau doar relativ cunoscuta, ea ne-ar aduce in campul constiintei si ceea ce este doar presimtit si inca necunoscut pe deplin.

Metafora poate functiona ca semn in virtutea faptului ca prin intermediul gandirii, in special, dar si a altor procese psihice, unele fenomene sufletesti cunoscute pot fi exprimate intr-o maniera figurata. De exemplu, daca intr-un exercitiu pe baza de metafora cineva isi atribuie o trasatura in virtutea a ceea ce stia deja despre sine (ar putea spune ceva de genul “m-am gandit ca trunchiul copacului meu sa aiba scorburi pentru ca eu am niste probleme nerezolvate”), atunci “scorburile” joaca rol de semn caci reprezinta rezultatul prelucrarii constiente, prin intermediul gandirii, a ceea ce persoana stia.

In psihoterapia experientiala metafora este insa mai frecvent intalnita ca simbol. Aceasta deoarece procedeul metaforizarii este nu numai rezultatul pur al gandirii ci al tuturor proceselor psihice, putandu-se spune ca in cazul metaforei simbol rolul cel mai important il are imaginatia. Iar imaginatia este procesul psihic care are cea mai puternica disponibilitate de-a prelua si continuturi inconstiente.

 Metafora terapeutica, ca tehnica experientiala, poate fi intalnita sub o varietate de forme: analogiile, metaforele situationale, metaforele personale si metaforele specifice tehnicilor expresive (desen, modelaj, miscare). Diversitatea formelor acesteia precum si posibilitatea de a o adapta situatiilor care apar in contextul terapeutic fac ca ea sa fie o metoda “de suflet” atat pentru psihoterapeuti, cat si pentru beneficiarii terapiei.

Metafora terapeutica (mai ales cea care functioneaza ca simbol) constituie o cale privilegiata de acces la inconstientul psihic. Exercitiile bazate pe metafora introduc persoana intr-o situatie imaginara la care trebuie sa se adapteze folosindu-se -in principal- de functia imaginatiei. Imaginatia este procesul psihic care nu este supus total controlului constiintei, ci ea face trecerea intre constient si inconstient. “In imaginatie factorul voluntar actioneaza mai mult indirect, intentionalitatea si reglajul voluntar fiind reduse la elemente ale unui regim de punere in functiune, finalizare si intretinere a activitatii imaginative astfel incat sa se obtina o maxima intercomunicare constient-inconstient” (P. P. Neveanu “Psihologie generala”, p. 230). Imaginatia implica deci atat participarea constientului, cat si a inconstientului, ea fiind procesul psihic care face legatura intre cele doua instante psihice.

Exercitiile bazate pe metafora pot fi considerate – conform distinctiei facute de Jung asupra notiunii de “fantezie”- drept un gen de fantasma activa care ”este provocata de o atitudine perceptiv orientata catre perceperea continuturilor inconstiente, situatie in care libidoul ia in primire toate elementele izvorate din inconstient, conferindu-le, prin asocierea cu materiale paralele, claritate si relief” (Jung, ”Tipuri psihologice”, p. 341).

Mecanismul general al imaginatiei – functie puternic implicata in tehnicile terapeutice metaforice – este simbolizarea (dupa P. P. Neveanu, “Psihologie generala”, vol. II), iar simbolul ”are intodeauna o natura extrem de complexa fiind alcatuit din date proprii tuturor functiilor psihice. El nu este nici rational, nici irational. Are o latura accesibila ratiunii, dar si una ce scapa acesteia, fiind constituit nu doar din date de factura rationala, ci si din date irationale, venind de la pura perceptie interioara si exterioara” (Jung, “Tipuri psihologice “, p. 350).

Putem asadar sa spunem ca tehnicile metaforice aduc in campul constiintei persoanei informatii inconstiente sub forma simbolica. De fapt, a folosi tehnicile metaforice in terapie inseamna a lucra cu simbolurile. Iar “a lucra cu simbolurile in mod creator constituie cheia reusitei in dezvoltarea individuala si in practica terapeutica” (Stevens Antony, “Jung “, p.128).

“Scoaterea” simbolurilor din zona necunoscuta a personalitatii si “aducerea” acestora la lumina constiintei reprezinta doar primul pas al terapiei. Apoi travaliul terapeutic este continuat printr-un efort de decriptare a acestora. Intelegerea semnificatiei simbolurilor poate fi realizata de catre persoana in cauza in sedinta terapeutica, sau – in terapia de grup – poate fi facilitata de participarea la discutie si a celorlalti membri ai grupului. Uneori insightul nu apare in timpul sedintei, ci mai tarziu, dupa ce persoana mai acumuleaza informatii despre sine.

In timpul exercitiilor metaforice persoanele nu numai ca afla ceva nou despre ele insele, pana atunci neconstientizat, ci chiar, gasind solutii problemelor si confrruntandu-se cu dificultatile intr-o maniera securizanta si indirecta, isi construiesc strategii viitoare de rezolvare a problemelor. Am putea spune asadar ca tehnicile metaforice sunt nu numai cai de descoperire a unor pete ascunse ale personalitatii, dar si modalitati de activare a resurselor psihice.

Metafora nu este doar o cale de acces spre inconstientul personal, ci ea ne permite si deschiderea de porti spre inconstientul colectiv, caci ”toate continuturile inconstientului personal (umbrei) depind, fara a le putea distinge, de continuturile arhetipale ale inconstientului colectiv, iar atunci cand umbra se constientizeaza le ia cu sine si pe acestea din urma” (Jung, “Psihologie si alchimie”, vol. 1, p. 34). Luand in considerare acestea ne-am putea aventura in necunoscut, sugerand ca tehnicile metaforice ar putea – in anumite contexte – sa furnizeze informatii premonitorii, adica informatii care trimit la evenimentele esentiale, destinale ale omului.

Valentele terapeutice ale metaforei – de autocunoastere, de mobilizare a resurselor psihice pentru a face fata dificultatilor vietii – impun tehnicile metaforice printre metodele  privilegiate ale psihoterapiei.

Bibliografie:

Jung, C.G., Tipuri psihologice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997

Jung, Psihologie si alchimie, Ed. Teora, Bucuresti, 199

P. Neveanu Psihologie generala

Stevens Antony, Jung ,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996

Articol publicat în Revista de Psihoterapie Experientiala, nr. 12-13, 2001